Nu, nu este o floare, este numele unei vaci, o vacă frumoasă (și despre vaci se poate spune așa ceva), blândă, cuminte și care avea un lapte bun, cum n-am mai băut niciodată de atunci.
Povestea pe care vreau să v-o spun s-a întâmplat cu peste 50 de ani în urmă. Eram copil, aveam 7-8 ani, părinții mei erau oameni gospodari, din satul Târgșor, un sat din Câmpia Transilvaniei. Aveau în ogradă vaci, oi, porci, găini, câini, pisici.
Vioala a fost prima vacă din curtea alor mei, pe care noi, copiii, puteam să o legăm la iesle și să-i dăm drumul la apă, iarna, fără teamă că ne poate lovi cu coarnele. Îmi amintesc că abia reușeam să-i trec lanțul după gât, dar ea stătea liniștită, eu îi vorbeam și parcă ea înțelegea ce-i spuneam.
Dar anii au trecut, Vioala a îmbătrânit, și ai mei au trebuit să o ducă la abator. După ce au ieșit cu ea din curte și-au mers vreo 200 de metri, Vioala a întors capul și-a mugit odată lung de tot, un muget care mie mi-a sfâșiat sufletul și m-a urmărit ani în șir.
De unde știa că nu se mai întoarce? Îi părea rău după curte, după noi, copiii care o iubeam, știa că e dusă la moarte? Mulți ani am simțit un gol în suflet. De câte ori m-am gândit la ea, am plâns. De ce este atât de nedreaptă viața? Cum să ucizi o făptură care ți-a fost de folos, pe care ai crescut-o cu dragoste? N-o să uit niciodată capul întors al Vioalei, privirea ei disperată, mugetul acela sfâșietor… Ai mei n-au mai avut în ogradă un animal atât de blând și cu un lapte atât de bun.
NEMES S.
