
Viața, pe termen scurt
– Ești un om de televiziune neobosit. Emisiunile tale sunt maratoane întinse pe ani de zile. Irina, tu nu te odihnești niciodată? Nu-ți vine să pui munca-n cui?
– Oricine din breasla noastră, oricât de dragă i-ar fi meseria, ştie că, la un moment dat, simţi nevoia să te scuturi de toate şi să încerci să mai ai, chiar pe termen scurt, şi viaţa ta. Iar nevoia asta e obligatoriu s-o respecţi, ca să rămâi limpede la minte şi la suflet. În cazul meu, am terminat treaba la sezonul doi din „Rețeaua de idoli” şi am „contabilizat” o perioadă de muncă foarte intensă. După 20 de ediţii, 8 în primul sezon şi 12 în al doilea, pot să spun că am încercat să-mi fac datoria cât mai bine, tratând fiecare personaj ca pe un prieten, și că fiecare dintre persoanele cu care am stat de vorbă m-a surprins mult mai mult decât m-aş fi aşteptat.
Așteptând-o pe Carina

– Deci, m-am exprimat corect: „Rețeaua de idoli” a fost un maraton…
– Da, şi de-asta am făcut un stop-cadru, câteva săptămâni, în care am luat o gură de aer curat şi, venindu-mi copilul înapoi acasă, pe perioada vacanţei, am exersat, pentru prima dată, nişte sentimente foarte complicat de povestit, dar foarte intens trăite… Întâi, o aşteptare care a fost mai dulce şi mai amară decât mi-am închipuit vreodată c-ar putea să fie, un tremur interior, la gândul că mai erau câteva minute până la aterizarea avionului, apoi, văzându-mi fata, a venit întrebarea nerostită: oare mai e acelaşi copil care a plecat acum trei luni sau e cu totul altul? Nu că mi-aş fi dorit neapărat ca fata mea să fie la fel, dar voiam să ştiu ce s-a modificat în ea… După care au venit nişte schimburi de replici care mi-au amintit de mine, la vârsta ei, şi mi-au amintit de cum am început eu atunci, studentă fiind, să mă desprind de ai mei, să-mi croiesc o viaţă care presupunea şi independenţă… Şi mi-am dat seama că-mi doresc asta, viaţa independentă, pentru copilul meu, dar, pe de altă parte, mi-e foarte greu să accept situaţia din postura de părinte. Bine că deocamdată suntem la faza în care fata mea nu-şi doreşte nişte aripi atât de întinse încât zborul să-i fie foarte larg, ci îi e încă foarte drag să ne aibă alături de ea, în fiecare zi, măcar prin telefon sau printr-una dintre formulele astea noi de comunicare. Ceea ce mă face să mă simt şi bine, dar, în acelaşi timp, şi vinovată – că ştiu cât de tare mă bucur pentru că lucrurile stau încă aşa.
– Vorbești despre Carina, fiica ta cea mare, care a plecat în toamna trecută să studieze în Anglia…
– Exact! Carina a aplicat la cinci facultăţi de arhitectură din Anglia şi a fost acceptată la toate. Până la urmă, dintre cele cinci a ales-o pe aceea din Oxford: o facultate nouă, a unuia dintre marile colegii din Oxford, o şcoală foarte ambiţioasă, care i s-a părut că i se potriveşte cel mai bine.
– Îți antrenezi fetele în munca ta? Te consulți în vreun fel cu Carina și Petra, mezina ta, când faci „Reţeaua de idoli”?
– M-am mai sfătuit în legătură cu invitaţii. Mi-au spus de oameni care erau interesanţi pentru ele, mi-au făcut diverse propuneri, unele pe care le-am îmbrăţişat, altele pe care le-am respins, pentru că era vorba de oameni care nu erau potriviţi pentru publicul de televiziune, că şi la asta trebuie să te gândeşti… Şi mai e ceva care mi-e foarte clar: în felul în care abordez personajele, se distinge, fără doar şi poate, o anume amprentă a fetelor mele. Datorită lor, am căpătat o doză de relaxare în a întreba lucruri umane – lucruri pe care, în urmă cu cinci ani, n-aş fi îndrăznit să le întreb. Generaţiile astea noi au un anume stil, foarte deschis, de a aborda oamenii. Oricine a luat contact cu nişte adolescenţi ştie că, după ce depăşesc bariera timidităţii, ei sunt foarte direcţi, că e foarte greu să-i păcăleşti şi că, pentru orice idee pe care le-o aduci în faţă, ei solicită argumente solide.
– Lista cu intervievaţi cum ai stabilit-o?
– În funcţie de valori, căutând să evit „repetiţia”, adică să nu mă fixez pe persoane care fuseseră intervievate, cam în aceeaşi perioadă, de alţi colegi din media, dar, sincer, şi în funcţie de programul oamenilor, căci unii, pur şi simplu, nu erau disponibili atunci când ar fi trebuit noi să-i filmăm. Uite, de exemplu, primul sezon a început cu Nadia Comăneci, la care toţi suntem atenţi, pentru că ea reprezintă nişte valori pe care sportul românesc n-o să le mai atingă repede. Acum, în cazul Nadiei, n-a fost vorba că n-o mai văzusem de mult la televizor, dar am profitat de faptul că Alina Alexe, colega mea de la redacţia Sport, avea nişte filmări cu Nadia, exact în locul în care a luat celebrele note de zece, când s-a defectat tabela de afişaj că nu „ştia” ce-i aia „zece”. Ei, acolo, în Montreal, unde a fost acea sală de sport, s-a construit de curând un mall, la a cărui inaugurare a fost invitată Nadia, pentru că, într-o anume zonă, au fost păstrate nişte elemente ce amintesc de „întâmplarea” aceea care a făcut istorie: s-a păstrat tabela cu celebrul 1.0 şi câteva scaune din fostele tribune. Am aflat de aceste filmări, care erau „conservate” de vreo jumătate de an, parcă aşteptându-mă pe mine, şi-am zis: „Uau! Asta e cea mai bună deschidere!”
Sofia Vicoveanca și tableta din traistă

– Revenind: cu alte cuvinte, fetele tale te adaptează constant la societatea prezentului.
– Aşa e! Frica de ridicol cu care eu m-am născut a fost şi continuă să fie bine şlefuită de replicile şfichiuitoare pe care le primesc acasă, fie de la Petra, fie de la Carina. Fetele mele vor sinceritate şi merg pe esenţe. Aşa am învăţat eu să pun întrebări mai directe, care să solicite sinceritate şi concreteţe. Uite, de exemplu, doamna Sofia Vicoveanca este genul de interlocutor nobil şi erudit, căruia până în urmă cu câţiva ani m-aş fi ruşinat să-i adresez nişte întrebări „mai umane”. Acum, însă, „învățată” de fetele mele, mi-am luat inima-n dinţi, mi-am schimbat atitudinea – fără însă a-mi pierde respectul şi admiraţia! – şi aşa am aflat, de pildă, că, deşi probabil nimeni nu s-ar fi aşteptat, dânsa e foarte activă pe reţelele de socializare. Mi-a spus că întotdeauna poartă în traistă – celebra ei traistă – o oglindă, în care să se aranjeze, fiindcă e o femeie foarte cochetă, şi o tabletă, pentru ca mereu să aibă acces la internet. Repet: vorbim despre o femeie care curând va împlini 80 de ani şi care, de 60 de ani, cântă folclor! Sau Florin Piersic: tot aşa am aflat că şi el, care tocmai a împlinit 83 de ani, când merge cu maşina, niciodată nu ascultă radioul. Pentru că treaba lui este să repete una dintre sutele de poezii pe care le ştie – în felul ăsta îşi menţine mintea limpede și aşa, nu uită niciodată vreun rol.
Petra și Angela Merkel

– Apetența Sofiei Vicoveanca pentru internet este remarcabilă. În general, vârstnicii nu se simt bine în virtual, acuzând că el „îi strică pe tineri”.
– Da, multă lume se plânge că puştii dependenţi de internet sunt lipsiţi de cultură, de educaţie şi că trăiesc într-o superficialitate periculoasă, pe repede înainte… Ştim foarte bine că s-au realizat o serie întreagă de studii pe tema asta, studii care continuă să fie iar şi iar aduse la zi, fiindcă lună de lună consumul de internet se modifică. De curând, un astfel de studiu a indicat că atenţia, pe un unic subiect, a unui om, s-a redus la doar 7 secunde! Mai mult nu poate! De-asta s-a ajuns la necesitatea de a spune lucrurile repede, concis, sintetic. Or, de multe ori, formulările de tipul ăsta se traduc, evident, şi prin superficialitate. Şi, uite-aşa, titlurile au ajuns la putere! Oamenilor li se pare că, dacă stau prea mult pe un subiect, pierd timp, un timp în care ar fi putut să afle şi altele, pe alte teme. Şi îţi dai seama cât de acută e impresia asta la generaţiile care s-au născut şi au crescut cu acest soi de tablă de valori! Pe de altă parte, mai există şi excepţii. Adică, treaba asta ţine şi de copil, de felul în care s-a obişnuit să comunice în casă. Ştii şi tu foarte bine că există acea teorie care spune că nu trebuie să aştepţi ca un copil să citească, dacă el nu te vede pe tine citind. Eu sunt de acord cu teoria asta! E adevărat că viaţa ne aduce atât de multe de făcut, încât uneori să deschizi o carte se transformă într-un lux, însă, chiar şi în condiţiile astea, e esenţial ca, mai ales atât timp cât copilul e copil, să vorbeşti cu el. Dacă nici asta n-o faci, dacă şi pe-asta o sari, atunci nu ai nicio justificare dacă te plângi că ai un copil care nu-şi ridică ochii de pe internet. Eu am un copil, pe Petra, fetiţa mezină, care deşi a ajuns deja în clasa a V-a, e la antipod: nu e fascinată de internet, e interesată prea tare de ce se întâmplă în jur! De exemplu, într-o zi s-a apucat să-mi facă o teorie apropo de destinul politic al Angelei Merkel! Pentru c-o interesează inclusiv genul ăsta de subiecte. Şi o interesează fiindcă ne-a auzit pe noi, pe părinţii ei, în casă, comentând tot felul de subiecte. Dacă şi eu, şi Ticu (n. red. Constantin Lăcătuşu, soţul Irinei, celebru alpinist şi geolog, primul român care a cucerit vârful Everest) am fi fost doar disperaţi să ne trimitem copiii la teme şi să le smulgem telefoanele din mână, dacă n-am fi stat de vorbă cu ei, dacă nu le-am fi dat exemplul unor discuţii pe diverse teme, unele dintre ele chiar aprofundate, atunci n-am fi câştigat nimic, ci am fi pierdut totul, n-am fi ajuns ca Petra să ne vorbească, în clasa a V-a fiind, despre destinul politic al Angelei Merkel şi n-am fi ajuns s-o vedem pe Carina devenind o tânără echilibrată, în pas cu timpul, dar fără a manifesta această tragică adicţie de internet.
Cheile Șugăului-Munticelu

– Ticu, soţul tău, este şi el la fel de adaptat la prezent?
– Ticu se adaptează constant la prezent, construind. Asta e cea mai recentă obsesie a lui. (râde) Construieşte pe lângă casă, în curte, lucruri care ai spune că sunt făcute de nu ştiu ce mari echipe de specialişti. Construieşte însă şi departe de casă: de pildă, anul trecut, s-a întors în Nepal, în zona cea mai năpăstuită de cutremurul care a devastat ţara în 2015, şi acolo, în acea zonă, a ridicat şi a inaugurat o şcoală cu două corpuri de clădire. Încercând în felul ăsta să-i răsplătească pe nepalezi pentru simpatia cu care l-au tratat întotdeauna şi pentru ajutorul pe care li l-au dat de fiecare dată. Lui Ticu, Nepalul i-a conturat în mod clar viaţa, iar el nu uită asta nicio secundă. De asemenea, în ultima vreme, Ticu s-a ocupat foarte mult de rezervaţia naturală Cheile Şugăului-Munticelu, din apropiere de Cheile Bicazului. Cheile Şugăului-Munticelu înseamnă un loc absolut magic, cu un microclimat special, cu multe specii de floră şi de faună. Natura 2000, un loc care reprezintă marele pariu al lui Ticu din anii din urmă, încearcă să protejeze spaţiul ăsta cât mai nealterat de om, dar să-l facă şi cât mai pentru oameni, astfel încât ei să-l aprecieze, însă fără să-l strice. A făcut acolo inclusiv un traseu de tip „Via Ferrata”, pe care l-a botezat „Astragalus”, căci acolo, în spaţiul rezervaţiei, a fost identificată pentru prima dată o nouă specie de plantă, Astragalus pseudopurpureus. În plus, 95% din totalul mondial al populaţiei acestei plante se găseşte la noi, în spaţiul rezervaţiei. Acolo, în Cheile Şugăului-Munticelu, vin să parcurgă traseul „Via Ferrata”, conceput de Ticu, cel mai lung din România, oameni de pe tot globul: din Rusia, din Grecia…
Curcubeul lui Chiriac

– Va exista şi sezonul 3 al emisiunii „Reţeaua de idoli”?
– Da, absolut sigur! Chiar am început să-l pregătim: suntem în faza în care avem aşa de multe posibile personaje, încât ne gândim „pe cine oare?”, „oare care ar fi mai interesant?”, „oare despre cine ar vrea mai mult lumea să ştie ce mai face, dintr-o perspectivă foarte umană?”. Deci asta facem acum: selecţia personajelor. Iar eu nu mi-am abandonat vechea obsesie: să mai descopăr, măcar din când în când, nişte oameni mai puţin ştiuţi, dar care au toate motivele să fie cunoscuţi de toată lumea. Aşadar, neapărat voi strecura şi nişte idoli mai puţin vehiculaţi.
– Irina, din toți invitații emisiunilor tale, există vreunul care să fi făcut o afirmație pe care nu poți s-o uiți??
– Nu ştiu dacă pot să fac neapărat un top, dar – uite! – în clipa asta îmi revine în memorie actorul Constantin Chiriac, cel care a inventat festivalul de teatru de la Sibiu. Constantin Chiriac provine dintr-o familie din Prisăcani, din judeţul Iaşi, de pe malul Prutului. Şi mi-a povestit la un moment dat că mama lui, o ţărancă adevărată, în sensul frumos al cuvântului, care avea doar trei clase, dar fusese dăruită de Dumnezeu cu o inteligenţă sclipitoare, îl trimitea, câteodată, la vânătoare de curcubeie. Îi spunea că, la capătul satului, întotdeauna o să găsească curcubeie. Şi Constantin Chiriac a rămas de-atunci, din copilărie, cu obsesia de a găsi curcubeie pe cer. Iar într-o zi îngheţată de iarnă – când e foarte greu să vezi curcubeu pe cer – mergând pe drumul dintre Sibiu şi Braşov, la foarte puţin timp după prima ediţie a festivalului, care începuse cu doar trei ţări: Bulgaria, Republica Moldova şi România –, a văzut pe cer, dintr-odată un curcubeu splendid. Și-atunci a ştiut, a avut siguranţa, că din festivalul lui o să iasă ceva bun. Ceea ce s-a şi întâmplat: el a ajuns al doilea cel mai important festival de teatru din lume, iar la cea mai nouă ediţie, invitaţii au fost din câteva zeci de ţări. Şi Constantin Chiriac a concluzionat aşa: pentru fiecare din noi există un curcubeu, totul e să ştim să ne uităm în direcţia potrivită.