Regizorul Bobi Pricop este unul dintre cei mai reprezentativi creatori de teatru din tânăra generaţie. A absolvit UNATC din București, secţia regie teatru, în 2011, şi studiile de master, în 2013, iar din 2014, este regizorul artistic al Teatrului Național din Craiova. În 2017, a fost inclus pe lista de nominalizări pentru Premiul „Europa pentru Noi Realități Teatrale”. În 2015 și 2016, a fost nominalizat la Premiul UNITER pentru Cel mai bun regizor. Din 2019 este directorul Theatre Networking Talents, un festival internațional dedicat tinerilor regizori, organizat de Teatrul „Marin Sorescu” din Craiova.
Spectacolele lui îmbină texte inteligente şi pline de emoţie, cu tehnologii inovatoare. Ultima sa creație este „Radio”, pe un text scris în stil alert, americănesc, de Eric Bogosian, montat la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova.
Zgomotul gândurilor
– Cum ai ajuns la acest text?
– Dintotdeauna m-a interesat dramaturgia lui Bogosian, energia pe care o au textele lui, libertatea pe care ți-o dau de a-ți descoperi propriul sens. Debutul meu într-un teatru de stat a fost la Arad, în 2011, tot cu un text de-al lui – „Humpty Dumpty”. Cam prin aceeași perioadă am citit și „Radio” și am văzut și filmul lui Oliver Stone. De mult am simțit că asta e o poveste pe care vreau să o spun. E despre atitudinea pe care fiecare dintre noi o are față de societate, față de celălalt. Și despre cât de diferită poate fi această atitudine. Cred că ascultătorii care intră în direct la un post de radio creează, de fapt, un spectacol al zgomotului pe care îl fac gândurile noastre în lume. E un fel de panoramă a cotidianului, mult mai ușor de recunoscut la nivelul unui oraș mai mic, așa cum e Clevelandul, așa cum e și Craiova. Fiecare om care sună la o emisiune de radio, ca să intre în direct, are de spus ceva diferit. E o aglomerație de idei, de fixații, care au sens doar laolaltă, pentru că vorbesc despre aceeași nevoie de a fi ascultați, validați, de a fi împreună în diferențele noastre.
– Ce mesaj vrei să transmiţi prin acest spectacol?
– Nu știu dacă e neapărat vorba de un mesaj, asta sună prea didactic, mă interesează mai mult emoția pe care ți-o dă spectacolul, starea aia nedefinită care rămâne cu tine mai multe zile după ce pleci de la un spectacol bun. Mi-aș dori ca fiecare dintre cei din sală să-și găsească propriul răspuns la întrebarea asta. Pentru că despre asta e vorba – avem feluri diferite de a privi lumea, alte repere, valori, ne-am format în circumstanțe diferite și atunci decodificăm realitatea (cotidiană, artistică) în moduri diferite. Noi ne-am dorit să lansăm niște teme, niște puncte de pornire, să vorbim despre cât de asemănători suntem, totuși, în ciuda lucrurilor care ne despart, despre cât de actuală și relevantă poate fi în România anului 2020, într-o piesă scrisă în 1987, în America, despre cum toți căutăm, de fapt, să înțelegem, de ce suntem pe lume. Și, după ce aflăm, să le spunem și altora. Pentru că ne dorim să fim cu adevărat parte dintr-o comunitate, altfel ne-am mulțumi să păstrăm pentru noi revelațiile astea.
O experiență radio autentică
– De ce ai folosit oameni de radio autentici în montarea ta?
– Spectacolul începe cu zece minute de știri care te introduc în atmosfera anilor ’80 din America. Se creează un vibe special, pentru că informațiile pe care le auzi de pe scenă par a fi desprinse dintr-un buletin radio de azi – se vorbește despre atacuri teroriste, mass-media, Trump, IT, război nuclear. Pe aceste știri se face accesul publicului în sală. Ne-am dorit ca oamenii să aibă din prima clipă parte de o experiență radio autentică, să intre în starea de spectacol, ghidați de o voce pe care să o recunoască și care să îi facă atenți la ce se întâmplă acolo.
Mi s-a părut foarte important să existe o atmosferă sonoră foarte puternică, chiar înainte de spectacol, și sper că am reușit să creăm asta, prin percuția senzațională a lui Eduard Gabia și prezența unei personalități din radio, care să contureze o poveste audio super-relevantă din știrile alea. Primul nostru invitat a fost Bogdan Șerban, de la Radio Guerilla, dar încercăm să fie un alt guest star special la fiecare reprezentație.
– Ce te-a fascinat la poveste?
– Cred că piesa asta este foarte relevantă pentru modul bizar și haotic în care funcționează lumea, mințile noastre, cu o mulțime de agende publice care ne pretind atenția în fiecare clipă. Moment de moment, trebuie să ne alegem o cauză, o tabără, să credem în ceva, dup-aia în altceva, cu o convingere la fel de mare. Și Bogosian, în Radio, vorbește despre câte adevăruri pot să existe, de fapt, și cât de contradictorii pot ele să fie. E o poveste despre acceptare și toleranță, până la urmă. Fiecare om care sună în direct la miezul nopții la radio se simte la fel de îndreptățit să facă puțină ordine în jur, să spună care e problema reală, de unde ar trebui să începem. Discuția sare de la o temă la alta, așa cum o fac și gândurile noastre, de la încălzirea globală la meciuri de fotbal, de la anti-semitism la prietenie, de la anxietate la rasism. Dar toți acești străini sunt legați între ei printr-o umanitate profundă. Nu sunt neapărat în căutarea unor „adepți”, deși discursul lor asta pare să spună, ci a altora ca ei care, ascultându-i, să-i facă să se simtă mai puțin singuri în lupta lor, în viața lor.
Un model: Andrei Gheorghe
– Ce modele din lumea românească de radio ai avut în minte?
– În copilărie, eram de-a dreptul fascinat de Andrei Gheorghe. Ascultam noaptea în căști „Midnight Killer” și eram captivat de forța lui, de personalitatea lui, de modul inteligent și plin de umor în care reușea să gestioneze cele mai bizare intervenții. Avea un cinism rafinat, o prezență de spirit extraordinară și un mod absolut surprinzător de a găsi nuanțe noi în subiecte pe care alții le vedeau doar în alb și negru. Cred că m-am gândit la el mereu ca la un om-spectacol – un spirit absolut liber, care te împingea și pe tine dincolo de limite, îi plăcea să provoace, să fie controversat, contestat, dar făcea asta cu un mare talent histrionic și cu o generozitate a dialogului care răzbătea cumva din spatele carcasei de sarcasm. Și, la fel ca Barry Champlain, din spectacolul „Radio”, era gata să se lupte cu oricine pentru dreptul de a nu fi de acord cu el.
– Crezi că dacă Orson Wells ar mai încerca gluma cu sfârşitul lumii, i-ar mai ieşi?
– Cred că acum ni se anunță sfârșitul lumii, într-un fel sau altul, în fiecare zi. În 1938, când a făcut Wells această farsă ușor sinistră, difuzând „Războiul lumilor”, care începe cu un prezentator anunțând o ploaie de meteoriți, puterea radioului era imensă. Nimeni nu s-ar fi gândit să pună la îndoială ce a auzit, așa că oamenii au intrat imediat în panică… și în buncăre. Astăzi, trebuie să fii mai mereu în alertă, și cred că fiecare dintre noi și-a creat (sau ar trebui să-și creeze) un filtru de verificare a manipulărilor media, a tot ce înseamnă „fake news”, pentru că informațiile alarmiste se propagă cu o viteză extraordinară, putând conduce foarte ușor la o stare generală de delir public. Așa că probabil acum suntem mult mai atenți la igiena informațională.
– Bobi, de ce faci regie de teatru şi ce te mână în luptă?
– Mă interesează poveștile pe care le pot spune, emoția pe care o pot crea pe scenă, cum o pot împacheta în formule teatrale relevante. Caut mereu să fiu sincer cu mine, în primul rând, iar spectatorii să simtă, totodată, că spectacolul este despre ei, atât despre neliniștile timpului, cât și despre căutările lor. Cam despre asta e vorba în spectacolele mele, despre o echipă care crede într-o poveste și pe care vrea să o spună mai departe, să o împărtășească celor din sală, care să și-o facă a lor. Îmi place să experimentez, să descopăr, să testez toate granițele comunicării dintre scenă și sală, până găsesc cel mai scurt drum spre emoție.
„Copilul care am fost”
– Ce ne mai pregăteşti?
– În ianuarie am început lucrul la un nou spectacol, pe un text de Tim Crouch, la Teatrul Național din București, „Beginners”, care va avea premiera la începutul lunii martie. E al treilea text al lui Crouch pe care îl montez, după „Un stejar” (Teatrul Tineretului, Piatra Neamț) și „Autorul” (Teatrul Național din Craiova). Este un spectacol care vorbește despre cum, oricât de maturi devenim, tot purtăm în noi, ca adulți, copilul care am fost. La fel cum poți vedea într-un copil adultul care va deveni. Povestea e foarte simplă: sunt patru copii, familiile lor merg împreună într-o vacanță, la mare. Dar plouă, așa că nu pot ieși afară. Adulții își văd de problemele lor și îi lasă pe copii să se descurce singuri, iar aceștia vorbesc despre niște probleme foarte grave, de adulți – divorțurile părinților, boli, moarte etc. Pe parcursul piesei încep să facă, în joacă, un spectacol de teatru pentru adulți. E extraordinară propunerea: cei patru copii sunt, la început, jucați de adulți, iar pe măsură ce încep să se joace, devin copii. Distribuția impune patru actori de 30 de ani și patru copii de 8-9 ani, care să joace aceleași roluri. Are candoare, e un text scris cu un optimism debordant. În urma unui casting, am ales niște copii-actori senzaționali, care se vor alătura Ralucăi Aprodu, Adei Galeș, lui Ciprian Nicula, Alex Potocean și Istvan Teglaș. Nikola Toromanov va semna scenografia, Eduard Gabia se ocupă de muzică și mișcare scenică, iar Dan Basu de video.
Apoi urmează un spectacol la secția germană a Teatrului Național din Sibiu, apoi un spectacol la Teatrul Național din Târgu-Mureș. La Replika voi continua un proiect important pentru mine, Work. No travel, un text dezvoltat de Mihaela Michailov, pornind de la o serie de interviuri luate de sociologii Zóltan Róstas și Sorin Stoica unor oameni care au plecat la muncă în străinătate în perioada 1990-2000. Tot anul ăsta voi mai face și un spectacol pentru publicul tânăr, la Teatrul GONG din Sibiu.
– Am vorbit despre toate, în afară de biografia ta. Cine se află, de fapt, în spatele acestor proiecte așa de ambițioase?
– M-am născut în Piatra-Neamț, unul dintre cele mai frumoase orașe din Moldova. Un oraș înconjurat de munți, cu aer curat și oameni cu sufletul limpede. Înveți multe despre modestie, consecvență și demnitate, atunci când crești ocrotit de culmile înalte ale munților. Și vreau să cred că am dus mai departe multe dintre lecțiile astea, că sunt parte din moștenirea spirituală a copilăriei mele. Încă sunt foarte atașat de oraș și de oamenii lui. Mă întorc întotdeauna cu drag acasă. Am montat până acum două spectacole la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț, dar mi-aș dori mult să pot reveni acolo, pentru că este o trupă fantastică. Plus că mama va fi în culmea fericirii, să mai petrec niște timp aproape de ea.
Foto: CĂTĂLIN CârneanU (3), MIHAI POPA (2)
Romanian