Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

BOBI PRICOP regizor: „Cred că acum ni se anunță sfârșitul lumii. Într-un fel sau altul, în fiecare zi”

Regizorul Bobi Pricop este unul dintre cei mai reprezentativi creatori de tea­tru din tânăra generaţie. A absolvit UNATC din București, secţia regie teatru, în 2011, şi studiile de master, în 2013, iar din 2014, este regizorul artistic al Teatrului Național din Craiova. În 2017, a fost inclus pe lista de no­mi­nalizări pentru Premiul „Europa pentru Noi Rea­lități Teatrale”. În 2015 și 2016, a fost no­mi­nalizat la Premiul UNITER pentru Cel mai bun regizor. Din 2019 este directorul Theatre Net­working Talents, un festival inter­na­țional dedicat tine­ri­lor regizori, organi­zat de Tea­trul „Marin So­res­cu” din Cra­io­va.

Spec­ta­colele lui îm­bină texte inteli­gen­te şi pli­ne de emo­ţie, cu teh­nologii inovatoare. Ul­ti­­ma sa creație este „Ra­­dio”, pe un text scris în stil alert, ame­ri­cănesc, de Eric Bo­go­sian, mon­tat la Teatrul Na­ţio­nal „Ma­rin So­res­cu” din Cra­iova.

Zgomotul gândurilor

Oameni de radio, invitaţi în spectacol

– Cum ai ajuns la acest text?

– Dintotdeauna m-a interesat dra­ma­turgia lui Bo­go­sian, energia pe care o au textele lui, li­ber­tatea pe care ți-o dau de a-ți descoperi pro­­priul sens. Debutul meu într-un tea­tru de stat a fost la Arad, în 2011, tot cu un text de-al lui – „Humpty Dumpty”. Cam prin aceeași pe­rioa­dă am citit și „Ra­dio” și am vă­zut și fil­mul lui Oliver Stone. De mult am sim­­țit că asta e o poveste pe care vreau să o spun. E despre ati­tu­di­nea pe care fiecare dintre noi o are față de so­cie­­tate, față de celălalt. Și despre cât de diferită poa­te fi aceas­tă atitu­di­ne. Cred că ascultătorii care intră în direct la un post de radio creează, de fapt, un spec­tacol al zgomotului pe care îl fac gân­durile noas­tre în lume. E un fel de pano­ramă a coti­dia­nului, mult mai ușor de recunoscut la ni­ve­lul unui oraș mai mic, așa cum e Clevelandul, așa cum e și Cra­io­va. Fie­care om care sună la o emi­siu­ne de ra­dio, ca să intre în di­rect, are de spus ceva diferit. E o aglo­me­ra­ție de idei, de fixații, care au sens doar lao­laltă, pen­tru că vorbesc des­pre aceeași nevoie de a fi ascul­tați, vali­dați, de a fi împreună în diferențele noastre.

– Ce mesaj vrei să transmiţi prin acest spec­tacol?

– Nu știu dacă e neapărat vorba de un mesaj, asta sună prea didactic, mă interesează mai mult emoția pe care ți-o dă spectacolul, starea aia nede­finită care ră­mâne cu tine mai multe zile după ce pleci de la un spec­tacol bun. Mi-aș dori ca fiecare din­tre cei din sală să-și gă­seas­că pro­priul răs­puns la între­barea as­ta. Pentru că despre asta e vor­ba – avem fe­luri diferite de a pri­vi lumea, alte re­pe­re, valori, ne-am format în cir­cums­tanțe diferite și atunci deco­di­fi­căm realitatea (co­ti­diană, artistică) în moduri diferite. Noi ne-am dorit să lansăm niște teme, niște puncte de pornire, să vor­bim despre cât de ase­mănători suntem, totuși, în ciuda lu­crurilor ca­re ne despart, despre cât de ac­tua­lă și rele­vantă poate fi în România anului 2020, într-o piesă scrisă în 1987, în America, despre cum toți căutăm, de fapt, să în­țe­legem, de ce suntem pe lume. Și, după ce aflăm, să le spunem și altora. Pen­tru că ne dorim să fim cu adevărat parte dintr-o co­munitate, altfel ne-am mulțumi să păstrăm pen­tru noi reve­lațiile astea.

O experiență radio autentică

– De ce ai folosit oa­meni de radio au­tentici în montarea ta?

– Spectacolul începe cu zece minute de știri ca­re te introduc în atmosfera anilor ’80 din Ame­rica. Se creează un vibe special, pentru că in­for­­mațiile pe care le auzi de pe scenă par a fi desprinse dintr-un bu­letin ra­dio de azi – se vor­beș­te des­pre atacuri te­­roriste, mass-media, Trump, IT, răz­boi nu­clear. Pe a­ceste știri se face ac­cesul pu­bli­cului în sală. Ne-am dorit ca oa­menii să ai­bă din pri­ma cli­pă parte de o ex­pe­riență ra­dio au­ten­tică, să intre în starea de spectacol, ghi­dați de o voce pe care să o re­cu­noas­­că și care să îi facă a­tenți la ce se în­tâmplă aco­lo.

Mi s-a părut foarte im­por­tant să existe o atmos­feră sonoră foar­te puter­ni­că, chiar îna­inte de spec­tacol, și sper că am reușit să cre­­ăm asta, prin percu­ția senzațională a lui Edu­ard Gabia și pre­zența unei personalități din radio, care să contureze o poveste audio super-relevantă din știrile alea. Primul nostru invitat a fost Bogdan Șerban, de la Radio Guerilla, dar încercăm să fie un alt guest star special la fiecare reprezen­tație.

– Ce te-a fascinat la poveste?

– Cred că piesa asta este foarte relevantă pen­tru modul bizar și haotic în care funcționează lu­mea, mințile noas­tre, cu o mulțime de agende pu­blice care ne pretind atenția în fiecare clipă. Mo­ment de moment, trebuie să ne alegem o cauză, o tabără, să credem în ceva, dup-aia în altceva, cu o con­vin­­gere la fel de mare. Și Bo­gosian, în Ra­dio, vorbește des­pre câte adevăruri pot să existe, de fapt, și cât de contradictorii pot ele să fie. E o poveste despre ac­ceptare și toleranță, până la ur­mă. Fiecare om care sună în direct la mie­zul nopții la radio se simte la fel de în­drep­tățit să facă puțină ordine în jur, să spună care e problema reală, de unde ar trebui să începem. Discuția sa­re de la o temă la al­ta, așa cum o fac și gân­durile noas­tre, de la încălzirea globală la me­ciuri de fotbal, de la anti-semitism la prie­tenie, de la anxietate la ra­sism. Dar toți acești stră­ini sunt legați între ei printr-o umanitate profundă. Nu sunt nea­părat în căutarea unor „adepți”, deși discursul lor asta pare să spună, ci a altora ca ei care, ascul­tându-i, să-i facă să se simtă mai puțin singuri în lupta lor, în viața lor.

Un model: Andrei Gheorghe

„Radio”- scenă din spectacol

– Ce modele din lumea românească de radio ai avut în minte?

– În copilărie, eram de-a dreptul fascinat de An­drei Gheorghe. Ascultam noaptea în căști „Mid­night Killer” și eram captivat de forța lui, de per­sonalitatea lui, de modul inteligent și plin de umor în care reușea să gestioneze cele mai bi­zare inter­venții. Avea un cinism rafinat, o pre­zen­ță de spirit extraordinară și un mod absolut sur­prinzător de a găsi nuanțe noi în subiecte pe care alții le vedeau doar în alb și negru. Cred că m-am gândit la el me­reu ca la un om-spectacol – un spirit ab­so­lut liber, ca­­re te împingea și pe tine dincolo de li­mite, îi plă­cea să provoace, să fie controversat, con­testat, dar fă­cea asta cu un mare talent histrionic și cu o ge­ne­rozitate a dialogului care răzbătea cumva din spa­tele carcasei de sarcasm. Și, la fel ca Barry Champlain, din spectacolul „Radio”, era gata să se lupte cu oricine pentru dreptul de a nu fi de acord cu el.

– Crezi că dacă Orson Wells ar mai încerca gluma cu sfârşitul lumii, i-ar mai ieşi?

– Cred că acum ni se anunță sfârșitul lumii, în­tr-un fel sau altul, în fiecare zi. În 1938, când a făcut Wells această farsă ușor sinistră, difuzând „Răz­boiul lumilor”, care începe cu un prezentator anun­țând o ploaie de meteoriți, puterea radioului era imensă. Nimeni nu s-ar fi gândit să pună la în­doială ce a auzit, așa că oamenii au intrat imediat în pa­nică… și în buncăre. Astăzi, trebuie să fii mai me­reu în alertă, și cred că fiecare dintre noi și-a creat (sau ar trebui să-și creeze) un filtru de ve­ri­fi­care a ma­­nipulărilor media, a tot ce înseamnă „fake news”, pentru că informațiile alarmiste se propagă cu o viteză extraordinară, putând conduce foarte ușor la o stare generală de delir public. Așa că pro­babil acum suntem mult mai atenți la igiena infor­ma­țio­nală.

– Bobi, de ce faci regie de teatru şi ce te mână în lup­tă?

– Mă interesează poveștile pe care le pot spune, emoția pe care o pot crea pe scenă, cum o pot îm­pacheta în formule teatrale relevante. Caut mereu să fiu sincer cu mine, în primul rând, iar spectatorii să simtă, totodată, că spectacolul este despre ei, atât despre neliniștile timpului, cât și despre căutările lor. Cam despre asta e vorba în spectacolele mele, despre o echipă care crede într-o poveste și pe care vrea să o spună mai departe, să o împărtășească ce­lor din sală, care să și-o facă a lor. Îmi place să ex­perimentez, să descopăr, să testez toate granițele comunicării dintre scenă și sală, până găsesc cel mai scurt drum spre emoție.

„Copilul care am fost”

Privirea „demiurgică”a regizorului

– Ce ne mai pregăteşti?

– În ianuarie am început lucrul la un nou spec­tacol, pe un text de Tim Crouch, la Teatrul Național din București, „Beginners”, care va avea premiera la începutul lunii martie. E al treilea text al lui Crouch pe care îl montez, după „Un stejar” (Tea­trul Tineretului, Piatra Neamț) și „Autorul” (Tea­trul Național din Craiova). Este un spectacol care vorbește despre cum, oricât de maturi devenim, tot purtăm în noi, ca adulți, copilul care am fost. La fel cum poți vedea într-un copil adultul care va deveni. Povestea e foarte simplă: sunt patru copii, familiile lor merg împreună într-o vacanță, la mare. Dar plo­uă, așa că nu pot ieși afară. Adulții își văd de pro­blemele lor și îi lasă pe copii să se descurce singuri, iar aceștia vorbesc despre niște probleme foarte grave, de adulți – divorțurile părinților, boli, moarte etc. Pe parcursul piesei încep să facă, în joacă, un spectacol de teatru pentru adulți. E extraordinară propunerea: cei patru copii sunt, la început, jucați de adulți, iar pe măsură ce încep să se joace, devin copii. Distribuția impune patru actori de 30 de ani și patru copii de 8-9 ani, care să joace aceleași roluri. Are candoare, e un text scris cu un optimism debordant. În urma unui casting, am ales niște copii-actori senzaționali, care se vor alătura Ralucăi Aprodu, Adei Galeș, lui Ciprian Nicula, Alex Po­to­cean și Istvan Teglaș. Nikola Toromanov va semna scenografia, Eduard Gabia se ocupă de muzică și mișcare scenică, iar Dan Basu de video.

Apoi urmează un spectacol la secția germană a Teatrului Național din Sibiu, apoi un spectacol la Teatrul Național din Târgu-Mureș. La Replika voi continua un proiect important pentru mine, Work. No travel, un text dezvoltat de Mihaela Michailov, pornind de la o serie de interviuri luate de so­ciologii Zóltan Róstas și Sorin Stoica unor oameni care au plecat la muncă în străinătate în perioada 1990-2000. Tot anul ăsta voi mai face și un spectacol pentru publicul tânăr, la Teatrul GONG din Sibiu.

– Am vorbit despre toate, în afară de biografia ta. Cine se află, de fapt, în spatele acestor proiecte așa de ambițioase?

– M-am născut în Piatra-Neamț, unul dintre cele mai frumoase orașe din Moldova. Un oraș încon­jurat de munți, cu aer curat și oameni cu sufletul limpede. În­veți multe despre modestie, consecvență și dem­ni­tate, atunci când crești ocrotit de culmile înalte ale munților. Și vreau să cred că am dus mai departe mul­te dintre lecțiile astea, că sunt parte din moș­te­nirea spirituală a copilăriei mele. Încă sunt foarte ata­șat de oraș și de oamenii lui. Mă întorc întotdeauna cu drag acasă. Am montat până acum două spec­ta­cole la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț, dar mi-aș dori mult să pot reveni acolo, pen­tru că este o tru­pă fan­tas­tică. Plus că mama va fi în culmea feri­ci­rii, să mai petrec niște timp aproape de ea.

Foto: CĂTĂLIN CârneanU (3), MIHAI POPA (2)

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian