Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Fuga din infern

„Încadrare”

Zilele trecute, o poveste cumplită deschi­dea toate buletinele de știri din România: un bărbat din Chitila și-a omorât soția, în timp ce copiii lor, unul de cinci și altul de trei ani, dormeau într-o cameră alăturată. În mod normal, o asemenea știre ar trebui să ne dea frisoane reci ca gheața, să ne sfredelească mintea de groază. Din păcate însă, de la o vreme, ne-am cam obișnuit cu orori de felul ăsta. Sunt povești pe care le auzim tot mai des și care nu prea mai impresionează pe nimeni. „Și-a ucis soția după ce a primit un sms că aceasta îl înșală”, „Un fost po­­lițist și-a omorât soția în bătaie”, „Și-a înjun­ghiat mortal soția în camera de gardă a spitalului”. Sunt titluri apărute numai în presa din ultima lună pe care le-am găsit rapid pe google. Conform unor statistici efectuate anul trecut de Inspectoratul General al Poliției Române, în anul 2018 au fost reclamate aproape o sută de asemenea cazuri de violență în fiecare zi. Adică, peste 35.000 de femei bătute într-un an, din care 48 au fost omorâte. Se pare însă că fenomenul nu e unul cu specific româ­nesc. Din studiile făcute de Organizația Națiunilor Unite reiese că în toată Europa, 12 femei sunt ucise zilnic de partenerii lor.

Toate astea însă sunt doar niște statistici seci care au la bază cifre oficiale, cunoscute. Pentru că mai mult de jumătate din femeile grav agresate suportă tacit situația și nu sesizează niciodată poliția sau vreo organizație de protecție socială. Asta, fie pentru că nu au încredere în autorități, fie dintr-un sentiment de jenă față de familie, fie de teama eventualelor repercusiuni din partea celui reclamat. Iar resemnarea asta, cu un trai de calvar, este prima cauză care face ca fenomenul să scape de sub control.

Povestea care urmează poate fi exemplul cel mai grăitor pentru posibilele victime ale unor asemenea drame. O poveste despre acceptarea răului, umilință și resemnare, iar apoi despre trezire, voință și curaj. E povestea unei femei care s-a luat la trântă cu destinul și a ieșit victorioasă.

Lăsarea nopții

„Singur în noapte”

M-a așteptat în pragul ușii, pesemne ca să nu greșesc apartamentul. Mi-a întins zâmbind mâna și m-a invitat înăuntru. „Eu sunt Mihaela, dar lumea îmi zice Ela”, spune. „Ați nimerit ușor? Toată lu­mea zice că e cam ascuns blocul nostru, că îți ia ceva timp ca să-l găsești. Mie nu mi se pare așa com­plicat. Haideți, nu vă descălțați, intrați în sufragerie. Beți o cafea, un ceai?”. O privesc mirat cum pășește hotărât în sufragerie și-mi trage de sub masă un scaun. „Da, un ceai, dacă se poate”, zic cu sfială. „Se poate, de ce să nu se poată?”. Zâm­bește amabil și iese din sufragerie, pășind ferm, fără ni­cio ezitare. „Să vă ajut?”, o întreb timid, fără să-mi dau seama că întrebarea mea ar putea s-o jig­nească. „Haideți, domnul Cătălin, ce Dumnezeu! Chiar așa de neajutorată vă par?”. Îmi cer scuze și-apoi îmi arunc privirea în jur. E o cameră ceva mai mare, ca orice sufragerie de bloc, mobilată modest dar cu bun simț, cu o canapea din piele maro, o masă rotundă din lemn masiv de cireș, o bibliotecă cu rafturi în­țesate cu cărți mari și groase, câteva foto­grafii de familie, un colț de perete plin cu icoane, un televizor modest așezat pe-o mă­suță din sticlă și, la celălalt capăt al camerei, un balcon luminos plin cu ghivece de flori din cele mai exotice. Totul e aranjat într-o ordine perfectă, fiecare lucru pare pus la milimetru, cu o grijă cu totul neobiș­nuită. „Ce ziceți de vremea asta de-afa­ră?”, mă întreabă, așezând în fața mea ca­na cu ceai. „Pare că n-o să mai fie iarnă, am intrat direct în primăvară. E frumos, n-am ce zice, soare, cer senin, dar nu-i deloc sănătos pentru plante. Toate sunt cu o rânduială de la Dumnezeu. Ce frumoase erau odată iernile! Erau zăpezi de doi metri și nimeni nu se dădea de ceasul morții ca acum. Of, Doamne! Ce se întâmplă cu lumea asta de azi?”. Se așează pe scaun, în fața mea, și pare că mă caută cu privirea. „După glas, cred că sunteți un om bun. Aveți ochii de culoare deschisă? Albaștri sau verzi?”. Îi zic că-s albaștri și ea zâmbește larg, cu tot chipul.

În primăvara asta împlinește 46 de ani. E o femeie încă frumoasă, puțin minionă, cu părul roș­cat și trăsături delicate, deși viața n-a iertat-o deloc până acum. Acum șase ani, în luna mai, aproape de ziua ei, și-a pierdut vederea de tot. Știa că va veni momentul ăsta, încă din copilărie i s-a spus că suferă de un glaucom sever, care va duce în timp la o orbire totală. A fost așa, ca un amurg care s-a scurs domol, în 40 de ani, până când peste ochii ei s-a lăsat definitiv întunericul. O noapte neagră ca smoala. În copilărie, părinții au dus-o la cei mai dibaci medici ai vremii. A îndurat șapte operații și cele mai costisitoare tratamente, a fost la tot felul de vraci, la preoți și sihaștri vestiți, a încercat toate leacurile pământului. În zadar. S-a obișnuit apoi să trăiască așa, cu așteptarea asta continuă, deslușind tot mai greu și neclar lumea din jurul ei. „Îi mul­țumesc totuși lui Dumnezeu că am putut să-mi văd copiii, să-i văd cum cresc și să am amintirile astea în imagini. E cel mai frumos lucru din viața mea”. Zâmbește încontinuu, nimic urât nu se simte din tot ce spune ori povestește, niciun pic de furie, regret sau resentiment. Soarta a pus-o la încercări greu de închipuit, dar lucrul ăsta pentru ea a fost bun și folositor, pentru că i-a dat putere și a învățat-o să prețuiască viața mai mult decât oricare alt om răs­fățat de destin. „M-am obișnuit repede să trăiesc așa, în întuneric”, îmi zice cu emoție în glas. „Co­bora încet, încet. Am avut ani de zile timp să mă învăț cu el. De multe ori stingeam lumina prin casă și umblam așa, prin beznă, să mă deprind cu ea. Oricum, în ultimii ani vedeam tot mai prost, abia îmi mai puteam desluși chipul în oglindă. Vedeam așa, doar niște umbre vagi. As­tăzi nu mai văd absolut nimic, dar pentru mine asta nu mai e o problemă. Nu suport să știu că cei de lângă mine îmi poartă de grijă ori îmi plâng de milă. De fapt, oamenii care nu mă cunosc cu greu își dau seama că eu nu văd. De multe ori merg fără baston, mai ales în spațiile pe care le știu. Acasă mă descurc per­fect singură, știu exact unde e fiecare lucru, eu fac curat, șterg praful, fac mâncare. Mă port ca un om normal. Îmi place să mă plimb, să merg cu fata la film, la cumpărături. Anca, fata mea, are acum 21 de ani. De când era mică, ea era cea care îmi «tra­ducea» tot ce vedea, îmi descria un peisaj, un tablou sau un film. Îmi place mult să că­lătoresc, să merg la munte, la țară, să simt mi­rosul de fân, de iarnă, de foc, de plăcintă. Îmi place să merg la biserică, fac asta în fiecare duminică, îmi place mirosul ăla de-acolo, de tămâie și de lu­mânări arse, mereu zic că ăla trebuie să fie mirosul lui Dumnezeu. Și mai îmi place mult să citesc. Ci­tesc enorm, sute de cărți de tot felul, clasici, istorie, artă, filosofie. Am o aplicație pe calculator care-mi citește cu voce orice carte în format PDF. În plus, iubesc foarte mult florile. Nu le văd, dar pot să le pipăi, le miros, le mângâi, le vorbesc, le simt parcă pulsul, cum tresar și cum cresc. Cam asta sunt eu. Un om normal care iubește tot ce-i frumos și prețuiește viața ca pe un miracol. Nu-i mare lucru. De fapt, așa cred că ar trebui să fie fiecare om”.

Bătaia e ruptă din iad

„Zeul Amon”

Știe pentru ce am venit și nu prea pare încântată de asta. Ar fi vrut să nu mai vorbească niciodată de capitolul ăsta urât din viața ei. A acceptat greu, și asta doar pentru binele acelor femei neajutorate care-ar putea învăța ceva bun din povestea ei. Are însă o singură condiție: să nu-i fac nicio fotografie. Nu vrea să-i apară chipul într-un ziar. „Să citească cine trebuie povestea mea, cred că asta e îndeajuns. Nu trebuie să mă și vadă lumea. Viața de-acum e prea frumoasă ca să amestec imaginea mea și-a familiei mele cu un trecut greșit”. Îmi spune apoi despre știrea din Chitila. A auzit-o și ea într-o seară, când soțul ei, Mihai, se uita la televizor. „E în­gro­zitor”, îmi zice pe un ton grav. „Doamne, Dum­ne­zeule! Să se întâmple așa ceva în preajma copiilor! Din păcate, drame ca asta se întâmplă mereu. Și nu știu ce-ar trebui să se facă pentru a opri asemenea orori. Orice lege s-ar da, nu cred că ar putea rezolva problema. În cazul ăsta am înțeles că a fost emis un ordin de protecție, că bărbatul n-avea voie să se apropie la mai puțin de 300 de metri de ea. Un ordin pe care el, desigur, nu l-a respectat. Păi cum să-l respecte dacă mintea lui a luat-o razna? Legile și restricțiile astea nu sunt pentru asemenea oameni, loviți de sminteală. Poate că singura mă­sură mai sigură ar fi aceea cu brățările electronice pe care să le poarte oamenii ăștia, să poată fi mo­ni­torizați pas cu pas, în timp real. Se vorbește des­pre brățările astea de ani de zile și nu se întâmplă ni­mic. Se tot spune că sunt prea scumpe. Bine că sunt bani pentru tot felul de prostii. Câte femei tre­buie să mai moară ca să merite o asemenea chel­tuială? Până una, alta, însă, singura măsură sigură stă doar în vigilența și curajul acestor femei. Din păcate, eu m-am trezit destul de târziu din resem­nare. Am început relația cu fostul meu soț la 20 de ani. Locuiam la Focșani, împreună cu sora și pă­rinții mei, și lucram ca infirmieră la un spital. Încă ve­deam destul de bine, nu aveam probleme la ser­viciu din cauza ochilor. Acolo l-am cunoscut, el lu­cra la o firmă care aproviziona spitalul cu alimente. Avea 23 de ani și era genul ăla de om harnic și gospodar. L-am iubit, de ce să mint, și cred că și el mă iubea. Cel puțin așa îmi spunea și îmi dovedea asta prin tot ce făcea. Mă răsfăța mereu cu flori și tot felul de cadouri, mă lua cu mașina de la ser­viciu, plecam împreună în concediu. Dar încă de-atunci am observat că era extrem de gelos. Primul semnal a fost într-o noapte când eram de serviciu și a dat buzna peste mine în camera asis­tentelor. Nici acum nu știu ce-a fost în mintea lui, ce își imagina că fac eu acolo. A zis că a venit să-mi țină de urât, dar la cum era de surescitat, era clar că nu de-asta venise. N-am luat în serios sem­nalul ăsta, deși acum mă gândesc că poate încă de-atunci ar fi trebuit să spun «stop!» acestei re­lații. Mai târziu ne-am căsătorit și lucrurile păreau oarecum normale. A apărut Sebi, băiatul meu, apoi, după doi ani, a venit și Anca, și grija pentru copii era pe primul plan. Am plecat din spital. După câțiva ani, când copiii au început să meargă la grădiniță și la școală, am încercat să mă angajez din nou. Chel­tuielile erau tot mai mari, iar leafa lui nu ajungea. A fost însă mai greu, problemele mele cu vederea se agravaseră. Până la urmă, am reușit, tot ca infirmieră, chiar într-un cămin de oameni cu dizabilități. A fost momentul în care au apărut din nou semne de gelozie. Din ce în ce mai multe și din ce în ce mai intense, ca să zic așa. Nu se împăca deloc cu ideea ca eu să plec de acasă, chiar și alea opt ore în care mergeam la serviciu. Ba chiar mi-a cerut într-o zi să renunț, să stau din nou acasă și să am grijă de copii. Am refuzat categoric. Ăla a fost momentul care a declanșat tot coșmarul care a urmat. Și un nou semnal de alarmă, când ar fi trebuit să anticipez ce va urma și puteam să zic «stop». Era însă prea târziu, așa credeam atunci. Intrasem cu totul în hora asta, aveam doi copii și încă mai speram că va fi bine, că nu e decât un episod trecător în viața noastră. Greșit. Orice femeie trebuie să știe că Dumnezeu te ajută, îți dă niște semnale pe care trebuie să le iei în seamă. Eu n-am făcut-o, n-aveam mintea de-acum. Am tras aer în piept și am mers mai departe. N-a trecut însă mult și a apărut patima băuturii. Așa, din nimic, n-a dat niciodată semn până atunci că ar putea lua obiceiul ăsta. Nu fusese beat niciodată, nici măcar amețit nu-l văzusem. A început așa, ușor, ca și cum i-ar fi dat târcoale diavolul, ca să-l ademenească. La început câte o țuică înainte de masă și-un vin după, pe urmă o sticlă, două, bere, vodcă, tot ce era alcool. A venit apoi prima palmă. Întârziasem vreo două ore la serviciu, trebuia să vină un control și șefii ne-au cerut să mai rămânem peste program. Cum am intrat pe ușă acasă, a început scandalul. «Unde ai fost? De ce-ai venit la ora asta? De ce minți?». Era beat, nimic nu-l mai putea opri. Totul se petrecea în bucătărie, acasă era numai Sebi, care-și făcea temele. I-am zis să înceteze, că se sperie băiatul. Degeaba, țipa tot mai tare, a început să mă înjure, să mă facă în toate felurile. Eram șocată. Niciodată nu l-am văzut așa de dezlănțuit, niciodată nu mi-a vorbit în halul ăsta. Am vrut să ies de-acolo, să-l las singur, m-am gândit că poate se liniștește. Nu m-a lăsat, mi-a pus mâna în gât și m-a ținut pe loc. A fost pentru prima oară când m-am simțit speriată. Am început să plâng și să țip, și nu știu, poate că asta l-a enervat și mai tare. Mi-a dat o palmă cu atâta putere, că m-a aruncat lată la podea. Nu pot să vă descriu ce era în sufletul meu atunci. Câtă spaimă și furie, câtă umilință și revoltă. Abia m-am putut ridica, abia mă țineam pe picioare. M-am dus în sufragerie și m-am ghemuit pe canapea. Plângeam în hohote, abia mai puteam să respir. La un moment dat, am deschis ochii și am văzut, așa, ca prin ceață, chipul înspăimântat al lui Sebi. Plângea și el lângă mine, acolo, pe canapea. Ima­ginea asta n-o pot uita niciodată. A fost cel mai crân­cen moment de până atunci. Atunci trebuia să fie sfârșitul, asta simțeam eu atunci. Că e gata, până aici, că viața nu mai poate continua așa. Ce bine ar fi fost să fie așa!”.

Lanțuri sfărâmate

„Fuga”

Mihaela simte parcă un ușor regret că a acceptat să povestească toate astea. A fost așa, ca un vârtej în care a intrat și care a tras-o pe nesimțite în jos, într-un loc oribil pe care îl credea uitat. De mult n-a mai simțit ură sau dispreț, nici acum, când evocă amintirile astea, nu o face cu vreun resentiment față de cel care i-a chinuit tinerețea. Dimpotrivă, în rugăciunile ei de seară cu seară îi evocă mereu numele, cerându-i lui Dumnezeu să-l ierte și să-i lumineze mintea și sufletul. Și totuși, vorbește despre acel trecut cu o mare amărăciune. Zâmbetul ei delicat a dispărut, entuziasmul cu care vorbea la începutul întâlnirii noastre s-a domolit. Îmi spune că povestea ei de după momentul acela, al primei palme, e mult prea cumplită și com­plicată, că ar prefera să nu și-o mai amintească. Tot ce mai poate să spună e că atunci a fost o femeie slabă, că s-a lăsat înduioșată de regretele lui, că a continuat să trăiască în mediul acela deja contaminat, fără să realizeze că asta se putea sfârși cu o nenorocire. Au fost aproape șapte ani de coșmar, în care ochii ei erau tot mai stinși, iar bărbatul acela o chinuia tot mai mult. O bătea destul de des, din ce în ce mai urât, fără niciun fel de scrupule ori regrete. Până la urmă a fost obligată să abandoneze serviciul, crezând că asta poate îl liniștește. N-a fost așa, calvarul a continuat, copiii trăiau o poveste de groază, iar vecinii îi reproșau tocmai ei că țipă prea tare. Nici intervențiile poliției nu-l potoleau, ba dimpotrivă, îl iritau și mai tare. „Aia numai viață nu se putea numi”, îmi spune cu amărăciune. „La două, trei luni, dădeam spectacol, că ne știa tot cartierul. La început, mama mea n-a crezut, a zis că exagerez eu, că el e băiat bun. Așa, în lume, era tare convingător, juca bine teatru. Cu timpul însă s-a lămurit și ea, biata mamă, dar n-a avut ce face. Iar eu, nici atât. Eram tot timpul parcă paralizată de frică, mă obișnuisem să trăiesc zi de zi cu frica asta în mine. Totul până într-o zi când, fără să vreau, am spart o damigeană de vin din cămară. Atât de rău m-a bătut, că am zis că nu mai prind ziua de mâine. „Chioara dracu!” Așa țipa la mine și mă lovea cu pumnii. Apoi, seara, când îmi oblojeam rănile la baie, a venit Sebi la mine și mi-a zis: «Mami, dacă tu nu faci nimic, să știi că eu îl omor». Abia împlinise 13 anișori. Astea au fost vorbele care m-au trezit, în sfârșit. În mo­mentul ăla am simțit cum parcă Dumnezeu mi-a luminat mintea și mi-a dat ceva ce nu avusesem până atunci: curaj. Am pus la cale un plan cu copiii și cu domnul Opriș, tatăl unui coleg de-al lui Sebi. Am început să strângem niște bănuți, să vindem din casă, un telefon, calculatorul băiatului, niște cercei de aur, și după două luni, într-o dimineață de vară, când el era la serviciu, am luat niște genți cu lucrurile noastre, ne-am urcat toți trei în mașina domnului Opriș și am pornit spre București. Îmi amintesc foarte clar momentul ăla. Am întors capul și am privit în urmă, așa cum puteam, cu ochii mei tot mai bolnavi. Și vedeam blocul, vedeam printre frunzele copacilor fereastra de la sufrageria aia în care m-am chinuit atâta amar de vreme. Și-atunci am început brusc să plâng și am jurat că n-o să mă mai uit niciodată înapoi, că tot ce-am pătimit anii ăștia o să rămână definitiv îngropat în uitare”. Pe 20 iunie 2010, Ela, Anca și Sebi ajungeau în București, undeva, prin cartierul Ferentari. Acolo reușiseră să găsească prin telefon, încă de când erau acasă, în Focșani, o garsonieră de închiriat confort doi. Au plătit chiria în avans pe trei luni și au rămas cu vreo cinci milioane de lei vechi. Nu era deloc o situație încurajatoare: o femeie aproape nevăză­toa­re, cu doi copii, singuri într-un oraș străin și deloc prietenos, gata să înfrunte provocările neștiute ale unei vieți noi. Sebi era clasa a opta și Anca a șasea. Trebuiau înscriși la o școală, iar mama trebuia urgent să-și găsească ceva de lucru. Dar cum, că ochii n-o mai ajutau.”Știți cum a fost?”, îmi zice femeia zâmbind din nou. „Nimic nu-mi putea sta în cale. Absolut nimic. Aș fi dărâmat munții dacă era nevoie. La început am cerut ajutor acolo unde s-a putut, am bătut la tot felul de uși. Nu să cerșesc, n-am făcut asta niciodată. Mai întâi, am făcut demersuri să iau pensie de handicap. A trebuit să schimb buletinul, să umblu după tot felul de acte. Încă mă puteam descurca pe stradă, n-aveam probleme. După vreo două luni am reușit să obțin pensia. Am fost apoi la Ministerul Învățământului, la inspectorate, și până în toamnă, copilașii mei erau deja înscriși la o școală. Am căutat pe urmă un loc de muncă pentru mine, măcar așa, pro­vi­zoriu. Am găsit ceva la un atelier de producție pen­tru cutii de carton și lumânări ornamentale. Nu câș­tigam cine știe ce, dar cu tot cu pensie era o sumă cu care puteam supraviețui. Am aflat apoi că nevăzătorii sunt la mare căutare pentru masaj. Numaidecât m-am înscris la un curs intensiv de masaj pe două module, cel somatic, adică clasic, și cel reflexogen. În șase luni am luat diploma cu nota zece și la scurt timp am reușit să mă angajez ca maseuză la un spital de-aici, din București. Și, uite așa, ușor, ușor, viața mea a început să se reașeze”.

În 2012, Mihaela a reușit să divorțeze. Fostul ei soț n-a aflat niciodată unde s-au mutat. În 2013, ea l-a cunoscut pe Mihai, un om blând și mereu zâmbitor, tâmplar la o fabrică de mobilă. Nu, el nu are probleme cu vederea, nu are nicio problemă, e un om perfect normal, care a reușit să umple viața Mihaelei și pe cea a copiilor ei. S-au căsătorit în scurt timp, au cumpărat cu bani de la bancă apartamentul ăsta din Pantelimon și au început să trăiască frumos împreună. După un an, peste ochii Mihaelei s-a lăsat definitiv întunericul. Nici pic de lumină nu mai poate să vadă. Și totuși, viața lor a ră­mas neschimbată, cu aceleași emoții și bucurii. Astăzi, Sebi lucrează ca programator într-o corpo­rație. Câștigă frumos și-ar vrea să plece din țară. Anca e studentă la ASE, s-a măritat și are deja o fe­tiță de aproape un an. „E cea mai mare bucurie că sunt bunică”, îmi zice Mihaela. „N-o să credeți, dar de multe ori eu am grijă de ea. Îi fac baie, îi dau să mănânce, o culc. E o frumusețe de fată!”. Acum vreo doi ani, Sebi și Anca au fost să-și vadă tatăl. Mihaela i-a îndemnat să facă asta. Le-a spus că așa e creștinește, să ierte și să-și iubească părinții.

Reproduceri după desene de LETIȚIA OPRIȘAN

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian