Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ADA HAUSVATER – Regizor, directorul Teatrului Național din Timișoara: „Pentru mine, cuvântul «nostalgie» e antipatic”

În verdele Timişoarei

• Oraş cosmopolit, cu o populație amestecată, moștenită încă de pe timpul Imperiului austro-ungar, Timişoara are trei teatre: românesc, maghiar şi german. Publicul acestei frumoase urbe bănăţene, care la anul va fi Capitală Culturală Europeană, este educat şi pretenţios •

Să nu mai dăm vina pe trecut

– Teatrul Naţional din Timişoara este condiționat de un public cultivat și rafinat. Cum îi împliniți așteptările?

– Pe final de 2019, am avut o premieră încărcată de simboluri: „Sunt o babă comunistă”. Să nu uităm că în decembrie 2019, s-au împlinit 30 de ani de la căderea comunismului şi că Revoluţia anticomunistă a început chiar la noi, la Timişoara. Au fost 30 de ani încărcaţi de întrebări: „Suntem comunişti?”, „Nu suntem comunişti?”, „Dar ce e ăla un comunist?” şi de afirmaţii de genul: „Tu eşti comunist!” „Ba nu, nu sunt comunist!”, „Dar, totuşi, eşti comunist!” Cumva am simţit nevoia ca director al Teatrului Naţional din Timişoara, ca prin această foarte importantă platformă civică, numită teatru, să deschidem acest subiect pornind de la romanul lui Dan Lungu, „Sunt o babă comunistă”, dramatizat de Călin Ciubotari şi pus în scenă de Antonella Cornici, şi să ne asumăm o dezbatere onestă, sperând ca această noţiune, cea de „comunist”, să rămână, pe cât se poate, strict o noţiune istorică, care să reprezinte un moment marcat în manualul de istorie şi nu o justificare încă vie şi perfect valabilă a acţiunilor unor contemporani. Vrem să considerăm împlinirea a 30 de ani de la Revoluţie un punct zero, un alt început. Bine ar fi să nu ne mai găsim scuze şi justificări pentru lucrurile rele pe care le făceam în comunism, în cum ne-au crescut mama şi tata, ci, dacă tot facem tâmpenii, să ni le asumăm bărbăteşte şi să nu mai dăm vina pe trecut.

– Deşi spectacolul păstrează numele romanului scris de Dan Lungu, „Sunt o babă comunistă”, actorii din rolurile principale sunt tineri. De ce?

– Da, ambii sunt actori emblematici ai Naţionalului timişorean, „baba” comunistă este interpretată de superba Claudia Ieremia, iar „moşul” comunist, soţul ei, de minunatul Ion Rizea. E important că ei sunt doi oameni încă tineri. Deja noţiunile astea de „moș” şi „babă”, în lumea noastră, au rămas fără obiect, atunci când vârsta de pensionare începe la 70 de ani.

– Tema spectacolului, nostalgia după dictatură, se mai poate explica după 30 de ani de la Revoluţie?

– Cuvântul „nostalgie” este pentru mine unul antipatic. Pot înţelege să spun că am amintiri minunate din anii comunismului, dar chestia asta cu nostalgia nu o pot pricepe. Noi trăim astăzi şi acum. Nostalgia mi se pare o duplicitate periculoasă: eşti aici şi totuşi nu eşti aici, eşti şi prezent şi absent în acelaşi timp. Cred, în schimb, în amintiri frumoase. Eram adolescentă la Revoluţie şi, deşi mulţi spun că a fost doar o lovitură de stat, pentru mine din acel moment viaţa a devenit fantastică. Faptul că am avut libertatea de a călători şi faptul că am putut să spun sincer, deschis, tot ceea ce cred, că am putut să îmi asum convingerile şi părerile, fără frica de a fi încarcerată, mi se par nişte câştiguri uriaşe ale Revoluţiei. Eu, pur şi simplu, nu înţeleg această depresie a nostalgicului. Psihologii le găsesc anumite explicaţii. Că se ancorează într-un trecut în care lor le era bine. Ceea ce e mai teribil e că mulţi dintre aceşti oameni sunt încă activi, au locuri de muncă, unii dintre ei la stat, dar nu îşi asumă prezentul. Sunt captivi într-un trecut pe care îl idealizează. Acesta este un semnal de alarmă pentru societate. Poate că ar trebui ca, totuşi, codul muncii să nu mai permită angajarea pe perioadă nedeterminată, favorizându-i pe cei care merg mai departe, până la pensie, nu în baza performanţei, ci a vechimii. Şi atunci, poate că noţiunea de nostalgie ar pica, pentru că oamenii ar fi ancoraţi în prezent şi ar fi şi stimulaţi să facă acest lucru. Nu să aştepte nostalgic pensia, ci să muncească zilnic pentru ziua de azi. Dar, adevărul este că societatea noastră are încă puncte de sprijin în trecut. De exemplu, legea gestiunii este în vigoare din 1969. Între timp lumea s-a schimbat enorm, dar acea lege încă există.

„Nostalgicii au făcut din comunism o legendă”

– Este o replică în spectacol, care pe mine mă îngrozeşte: „Noi aveam ce mânca. Nu ne lipsea nimic.” Singurul lucru la care se raportează nostalgicul este burta plină. Lipsa libertăţii pare să nu fi contat. „Şi ce făceai cu libertatea?” spunea „baba” comunistă.

– Pentru nostalgici, faptul că partidul gândea în locul lor pare să fi fost ok. Nostalgicii au făcut din comunism o legendă şi din ei înşişi nişte statui. Statuile sunt, prin excelenţă, mute. Ei au tăcut pentru că, nu-i aşa, aveau ce mânca. Deşi nici acest lucru nu este întru totul adevărat. Pentru că existenţa cozilor infinite la mâncare şi a alimentelor date pe cartelă nu poate fi negată. Cu ocazia acestui spectacol, am discutat cu publicul despre cum stăteau lucrurile în Timişoara, în comunism. Dacă în Bucureşti, unde trăiam eu, era o sărăcie lucie şi, efectiv, nu găseai nimic de mâncare, în Timişoara, oraş de graniţă, lucrurile stăteau mult mai bine. În Timişoara exista „Comtim”, de unde cumpărai carne de porc. În Bucureşti aşa ceva era exclus. În Timişoara, bişniţa cu sârbii şi cu ungurii era în floare. Era o adevărată industrie a micului negoţ din om în om. Noi, în Bucureşti, îl aveam doar pe Ceauşescu, care mai dădea un pic din mână şi se mai dărâma un cartier vechi. În schimb, lui Ceauşescu nu îi plăcea să vină la Timişoara. Avea o premoniţie sau poate, cine ştie? Din punctul ăsta de vedere, oraşul a fost mai ferit de demolări. Prin urmare, până şi raportarea la comunism este diferită de la zonă la zonă. Întrebarea pe care fiecare trebuie să şi-o pună în faţa conştiinţei lui este faptul că în orice sistem politic opresiv – eu, tu, el, ea aleg să fie o rotiţă mică, dintr-o roată mare, menită să ucidă. Fără milioanele de rotiţe mici, care fac pactul de neagresiune, din frică sau pentru privilegii, nu ar funcţiona roata mare. Tăvălugul istoriei nu lucrează fără oamenii simpli, care prin tăcere sau prin colaborare îl pun în funcţiune. Stai şi te întrebi cum au fost posibile în istorie atâtea orori? Responsabil să fie doar un conducător? Doar un om? Sau nu cumva toţi cei din jurul lui sunt cel puţin la fel de vinovaţi? Criminală mie mi se pare uşurinţa cu care oamenii au făcut compromisuri în comunism, lucru care a dus la uşurinţa de a face compromisuri şi azi. Sigur, noi spunem că peştele de la cap se împute, e adevărat, dar trebuie să acceptăm şi faptul că dacă nu are coadă, peştele nu poate să înoate. Dacă fiecare dintre noi şi-ar asuma rolul lui, mic sau mare, în societate, cu demnitate, cu coloană vertebrală, lucrurile ar căpăta o formă mai frumoasă. Minciuna şi duplicitatea erau până la un punct scuzabile în dictatură. Dar acum, ce rost mai au? Cum se justifică? Doar din obişnuinţă?

„Pentru ca tinerii să nu își piardă complet busola, îi invităm la teatru”

Claudia Irimia şi Ion Rizea, doi actori emblematici ai Naţionalului timişorean, în spectacolul „Sunt o babă comunistă”

– Ce alte premiere aţi mai adus în faţa publicului?

– Sabin Popescu a montat un text important din marea literatură a lumii: „Mătuşa Julia şi condeierul”, după Mario Vargas Llosa. Eu cred că regizorul este, şi el, la rândul lui, un povestitor. Acum, când tinerii, mai ales, stau cu ochii numai în telefoane, e misiunea noastră, a oamenilor de teatru, să aducem pe scenă, în faţa lor, a celor care nu mai citesc cărţi, capodoperele literaturii. Pentru ca tinerii să nu îşi piardă complet busola, îi invităm la teatru, locul în care încercăm să păstrăm ca într-o capsulă ceea ce este bun şi preţios din arta lumii. Eu fac mereu o pledoarie pentru mersul la teatru, pentru că aici se creează un flux emoţional între spectatori. În sală fiind, ajungi să te simţi legat sufleteşte de cel de lângă tine. Râdeţi împreună, plângeţi împreună, lucru care în viaţa reală nu se întâmplă. Pe stradă, oamenilor nu le pasă unii de alţii. Dar teatrul îi conectează printr-un fir de emoţie comună. Acest „îmi pasă” câştigat la teatru, din păcate se poate pierde când ieşi din sala de spectacol şi ajungi din nou în stradă. Or, noi exact acest „îmi pasă” vrem să îl cultivăm şi încercăm să îl ajutăm să trăiască cât mai mult.

– Apropo de tineri, ai montat cu studenţii tăi de la master „Casa de pe graniţă,” faimosul text al lui Slawomir Mrozek. Cum se vede teatrul din barca celor tineri?

– Actorii tineri intră în această profesie ştiind că doar foarte puţini dintre ei vor reuşi. Dacă acum 10-15 ani mai era un cât de mic optimism în rândul celor care terminau facultatea, astăzi speranţa este foarte jos. Pentru că sunt foarte puţine teatre în ţară şi foarte multe şcoli de teatru. Practic nici 20 la sută din cei care termină actoria nu ajung să facă teatru. Acesta este adevărul.

– Tema spectacolului este omul în faţa istoriei.

– Da, omul făcut praf de istorie. Realizezi citind acest text că nici nu contezi. Istoria vine peste tine, îţi intră cu bocancii până şi în pat şi face ce vrea ea. Ba chiar, perfidă cum e, te face să te simţi şi mândru că eşti cel „ales” să fii victimă.

– Zilele acestea scoateţi o nouă premieră. Despre ce este vorba?

– Am invitat un mare creator, pe regizorul Tompa Gabor, să monteze un text al dramaturgiei universale: „Rinocerii” de Eugen Ionescu. Helmut Sturmer semnează scenografia unui spaţiu absolut splendid, costume – Carmencita Brojboiu, mişcarea scenică – Florin Fieroiu, o echipă minunată. În rolurile principale sunt actorii noştri fabuloşi: Romeo Ioan şi Ion Rizea.

– În cele mai multe teatre din ţară, spectacolele au o viaţă scurtă. La voi cum e?

– „Boala Familiei M”, în regia lui Radu Afrim, şi „Poveste de iarnă”, regizat de Alexander Hausvater, sunt pe afiş din 2009. Iar publicul continuă să vină să le vadă. Între timp, s-au schimbat generaţii, dar aceste spectacole se joacă. Şi noi am ţinut să avem spectacole de tradiţie. Dar şi spectatorii le-au iubit. Până la urmă, Teatrul Naţional din Timişoara face parte din identitatea acestui loc. Cultura, naţională sau locală, ne reprezintă. Este paşaportul nostru spiritual. Spectacolele noastre fac parte, vrând-nevrând, din ADN-ul spectatorului din Timişoara.

„Nu aștept pensia aici”

Timişoara – viitoarea capitală a Culturii Europene (Foto: Shutterstock)

– De când eşti director al Teatrului Naţional din Timişoara?

– De pe 1 octombrie 2005.

– Te-ai gândit când ai venit că vei sta atât de mult?

– Nici vorbă. Şi la fiecare final de mandat mă gândeam că poate acolo se va termina aventura mea la Timişoara. În noiembrie 2021, mi se va încheia din nou un mandat. Nu ştiu dacă voi mai continua. Nu aştept pensia aici. Se împlinesc 15 ani de când sunt la Timişoara, fiul meu face 14 ani, dar nu am senzaţia că aici se termină povestea mea.

– În 2021, Timişoara va fi Capitală Culturală Europeană. Ce plănuieşte Teatrul Naţional pentru acest moment?

– Acest eveniment este unul extrem de important pentru oraş şi pentru întreaga ţară. Iar Teatrul Naţional din Timişoara este onorat să facă parte din acest proiect extrem de ambiţios. Sperăm ca spectacolele noastre să facă cinste Timişoarei şi României. Vrem să dovedim că prin cultură, prin teatru, prin artele spectacolului, această ţară se poate reconstrui moral. Sunt extrem de optimistă că lucrurile se vor aşeza în cea mai bună formă cu putinţă. Programul nostru pentru anul viitor este unul foarte variat. Timişoara este un oraş cosmopolit, cu teatru românesc, german, maghiar, cu populaţie sârbă, istoria lui este străveche, cu influenţe habsburgice, dar şi otomane, cred că din punct de vedere al culturii este cea mai potrivită „capitală”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian