RONA HARTNER: „Nu eu am învins cancerul. Dumnezeu l-a învins pentru mine”

„Am simţit că am o boală gravă cu un an înainte de diagnostic”

– Dragă Rona, după un an de luptă teribilă cu maladia secolului, cancerul, spui fericită că ai învins-o. Oricât de dureros ar fi, te voi ruga să ne relatezi pas cu pas cum ai aflat de boală, cum ai luptat, cum ai învins. Cu siguranță că multor cititori ai revistei, povestea ta le va fi de folos.

– Chiar aceasta este una dintre marile mele dorinţe: să le fiu de ajutor oamenilor, iar revista Formula AS e cel mai bun loc unde aş putea să am o astfel de confesiune.

Începutul: anul 2019 a debutat în rugăciune pentru mine, într-un „foyer de charité” (loc de rugăciune) din mânăstirea Rochefort du Gard. Şi eu, şi Hervé, soţul meu (logodnicul meu la vremea aceea), am început, anul trecut, cu un post de tăcere totală. Voiam să ne pregătim pentru căsnicie, în pace, să vedem dacă rezistăm cinci zile fără să ne vorbim. Am reuşit foarte bine. Am plecat de la mânăstire împărtăşiţi pentru sănătate, deoarece mă simţeam extrem de obosită, de foarte multă vreme. Deşi toate analizele îmi ieşiseră impecabil, simţeam că era ceva în neregulă – ceva greu de explicat, ca o lehamite, o stare bizară, prin care trupul parcă ţi-ar spune că nu e bine. Mă trezeam dimineţile cu gândul acesta cumplit că am cancer. Eu sunt foarte responsabilă în sensul acesta, aşadar, am fost la medic o dată, de două ori, iar şi iar, până când, pur şi simplu, mi-am terorizat doctorul de familie. Eu spuneam că sunt bolnavă, el îmi spunea, din analize, că sunt sănătoasă tun. Mai în glumă, mai în serios, m-a dat afară din cabinet. După acea perioadă de rugăciune, în noaptea de Anul Nou dintre 2018 şi 2019, am simţit cum Dumnezeu mă ia în braţe, cum mă protejează, am primit o energie debordantă: am început să fac sport intensiv, să ţin regimuri de detoxifiere, să mă pregătesc fizic pentru un an 2019 care se anunţa grozav în cariera mea: turneu cu patruzeci de concerte în România, inclusiv la Sala Palatului, altele în Franţa, emisiuni, videoclipuri. Dar după o lună de tonus extraordinar, brusc, am început să mă simt mult mai rău decât înainte. Nu ştiam ce să fac, aşa că m-am dus să mă rog la un preot, care mi-a fost mereu de mare sprijin. După ce mi-a dat binecuvântarea, m-a trimit imediat la Urgenţă. Acolo au descoperit că am un colon atacat de o stenoză. Medicul meu de familie, care mă considerase sănătoasă cu o lună înainte, era livid şi mi-a spus că el crede că am un cancer. Nu-l învinovăţesc în niciun fel, păcătoasa asta de boală, cancerul de colon, este atât de ascunsă, de perfidă, că doar un noroc face ca ea să fie descoperită în primele ei faze. Mai mult, cu cât cancerul este plasat mai sus în colon, cu atât este mai greu de găsit. Singurul mod de a-l preveni este ca după 35 de ani, să ne facem câte o colonoscopie pe an. Iar noi, românii, supravieţuitorii Cernobâlului, chiar trebuie să facem acest lucru, poate mai mult decât alţii.

– Erai în România sau în Franţa în momentul în care ţi s-a pus diagnosticul?

– Pe mine rezultatul pozitiv al biopsiei m-a prins în România, iar faza declarată a bolii a fost cancer în stadiul 3A. Mai era 3B, pentru că la 4 nu prea mai ai nicio şansă. Operaţia am făcut-o de urgenţă, tot în România, la marele doctor Beuran. (În paranteză spun că regret enorm problemele pe care le are el acum, cu mine s-a purtat ireproşabil, e un mare chirurg, a fost mâna lui Dumnezeu.) Un aspect pozitiv a fost că organismul meu era foarte puternic, în ciuda tumorii, dar chiar şi aşa, după o operaţie extrem de invazivă, de curăţare masivă, totul a început să se clatine. Dintr-o dată, viaţa mea a luat o turnură cu totul nouă, una care se putea sfârşi oricând, iar eu am început să plănuiesc totul pe repede înainte. M-am gândit că dacă tot e posibil să nu mai am zile, măcar să-mi mut speranța la Dumnezeu. Am zis: „Doamne, nu pot să-Ţi cer să mă ţii în viaţă, lângă fata mea, nu pot să-Ţi cer să ai grijă de cariera mea, nu-Ţi pot cere salvarea, pentru că scrie în Biblie să nu-ţi iubeşti viaţa mai mult decât pe Dumnezeu”. Nu găseam pentru ce să mă rog. Aşa că am făcut un act de abandon în faţa Lui Dumnezeu. Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat. Iar din acel moment, o pace extraordinară a pus stăpânire pe mine.

– Ce s-a întâmplat după operaţie, Rona?

– M-am simţit mult mai bine după operaţie, energia mea era iar la cote maxime. După două luni, am început chimioterapia, iar atunci a început şi lupta: din nefericire, organismul meu a reacţionat îngrozitor. S-a dovedit că primele ture de tratament au fost prea puternice, după a treia am făcut o embolie pulmonară şi atunci chiar era să mor. Nu mai puteam cânta, vorbi, nimic. Ficatul era praf. Eu, înainte de fiecare chimioterapie, făceam câte o noapte de adoraţie, mă închinam, mă rugam. Înainte de această a treia tură, eram la Paris, am fost în Montmartre, la Sacre Coeur, practic, casa mea, locul unde am fost consacrată, ba chiar am locuit ani de zile lângă această biserică. După o noapte de rugăciune, m-am întâlnit cu episcopul locului, cel care mă trimisese la medic cu câteva luni înainte, care m-a binecuvântat. Pentru a doua zi dimineaţa, primisem o misiune, am cântat pentru nişte puşcăriaşi într-o închisoare, iar seara, am mers la spital. Norocul meu este că în Franţa, dacă eşti în altă localitate decât cea în care faci în mod curent tratamentul, el se transmite de la spital la spital, poţi urma cura oriunde. De ce spun asta, pentru că dacă urcam în avion spre Toulon, din cauza emboliei pulmonare, nu supravieţuiam. Aşa, la Paris, şi-au dat seama de gravitate, au schimbat tratamentul cu unul mai lejer, m-au tratat de plămâni şi am scăpat de o cumpănă mare de tot. Dar imunitatea mea era la pământ, eram la un pas de transfuzii, pe care pur şi simplu nu voiam să le fac.

– Şi atunci?…

– Şi atunci m-am gândit să-L rog pe Dumnezeu să-mi dea un pic din imunitatea atotputerniciei Lui, prin sfânta împărtăşanie. Da, chiar aşa! Când primim trupul şi sângele Lui Iisus la împărtăşanie, noi le primim în mod real, şi atunci am îndrăznit să-I cer asta Lui Dumnezeu. Și am compus o rugăciune. Preotul a fost de acord să rostească rugăciunea mea, iar eu am ieşit din chimioterapie cu imunitatea mai mare decât intrasem. Vă rog să mă credeţi, că explicaţie medicală nu există pentru acest lucru, iar celor care iau tot felul de leacuri, de ape purificate sau mai ştiu eu ce, le spun să încerce şi partea aceasta spirituală şi-or să aibă numai de câştigat. Le înţeleg suferinţa şi disperarea şi tocmai de aceea le dau acest sfat. Rugați-vă! Puneți-vă nădejdea în Dumnezeu.

– Rona, ai simţit vreodată că te lasă puterile, că, pur şi simplu, nu mai poţi, că nu vei supravieţui?

– Am suferit fizic enorm, dar am încercat de fiecare dată să accept aceste dureri. Să mă las în voia Lui Dumnezeu. Putem câştiga cele mai crunte bătălii dacă pătrundem misterele Bibliei şi le aplicăm în vieţile noastre. Iisus a ieşit învingător din toate încercările, iar El ne va ajuta şi pe noi să izbândim, dacă-I urmăm sfaturile. Nu eu am învins cancerul, Dumnezeu l-a învins pentru mine. Lumea nu crede că sunt vindecată, unii chiar mă judecă că îndrăznesc să spun aşa ceva, dar eu simt în fiecare celulă a mea că m-am vindecat, iar analizele clinice o demonstrează. Sunt din punct de vedere medical în remisie totală.

„Ne trebuie oxigen. Ne trebuie râs în neștire”

– Ai urmat și niște tratamente mai speciale?

– M-am lăsat pe mâna medicilor şi am luat numai ce mi-au recomandat ei, după ce încercasem însă câteva tratamente în paralel, care mi-au făcut mai rău. Singurul lucru care simt că funcţionează foarte bine este Sonavital 3, un supliment românesc, care are la bază o plantă amazoniană. Am început să-l iau după ce am terminat chimioterapia. Chiar m-am întărit luând acest tratament, m-a ajutat să depăşesc starea acută de oboseală şi îl recomand tuturor celor aflați în impas. Dar fiecare om face cum crede, poate încerca orice, totul este să suporte organismul tratamentul şi să se informeze extrem de bine înainte de a-l aplica. Ce pot spune cu certitudine este că e o greşeală să iei vitamine în timpul chimioterapiei: acestea hrănesc tumorile în mai mare măsură decât ajută organele sănătoase. Cancerul este dat de celulele bolnave care refuză să moară. Vitaminele le prelungesc viaţa şi, implicit, măresc tumora.

– Acum urmezi vreun regim specific?

– Nu am niciun regim, în afară de interdicţia de a mai consuma carne roşie. Dar eu am schimbat câte ceva în plus. Primul lucru eliminat este glutenul, pentru că nu-l diger bine, iar asta m-a ajutat chiar să slăbesc puţin. Un alt lucru pe care-l fac este să mănânc foarte multă curcuma. Şi în cafea îmi pun. Este extraordinară, te face să transpiri toate toxinele din tine. Sanovital 3, de care-ţi spuneam, este de mare ajutor, şi e păcat că în România nu este recunoscut ca atare, este, de fapt, un fel de chimioterapie naturală. Eu îl iau ca tratament de întreţinere. Am mai învăţat să-mi ascult corpul, să nu-i mai dau excitante când el tot ce vrea este să doarmă. Am conştientizat că este în regulă să stai şi câteva ore degeaba, fără să faci absolut nimic. Mi-a luat timp să realizez că asta nu e lene, ci doar un răgaz oferit organismului să se remonteze. Trebuie să ne creăm supape – că e sport, că e dans, că e plimbare, orice activitate care să ne extragă din încrâncenarea în care societatea de azi ne ţine cu forţa. Ne trebuie oxigen, ne trebuie râs în neştire – acestea sunt inamicii numărul unu ai celulelor canceroase.

„Dacă noi asociem această boală cu moartea, nu-i vom supravieţui”

– Dacă lupta fizică împotriva cancerului este una evidentă şi crâncenă, cum se desfăşoară bătălia în plan mental?

– Marea problemă a acestei boli este depresia. Mai ales după operaţii şi chimioterapie, oamenii nu mai ştiu să se adapteze noii vieţi. Ei cred că, după ce li se spune că au reuşit să învingă bestia, dacă îşi vor relua viaţa în plină forţă, boala va recidiva. Ca şi cum a trăi din plin ar fi o greşeală. Atunci se „miloşesc” aşa, se autoculpabilizează, îşi spun că s-au îmbolnăvit binemeritat, pentru că sunt păcătoşi şi se tem să trăiască din plin ca să n-o păţească iar. Gândind aşa, nu mai au sentimentul victoriei, ba chiar se simt rău, cad într-un vid. Lucrul acesta chiar se numeşte depresia post-chimioterapie. Eu nu sunt mai presus de nimeni, dar pur şi simplu am anticipat acest pericol, iar la zece zile după ultimul tratament, mă căsătoream. Da, chimioterapia m-a dereglat total, metabolismul meu este făcut harcea-parcea, sunt dată peste cap ca femeie, dar asta este! Le accepţi pe toate, după ce ai avut cuie în mâini şi picioare, nu te mai superi că îţi aruncă cineva cu o pietricică în cap. Ha! Ha! Tot din punct de vedere mental este foarte important să-ţi cunoşti inamicul, să ştii cu cine lupţi. După ce am conştientizat asta, eu am considerat duşmanul o gripă. L-am demistificat total. Dacă noi asociem această boală cu moartea, nu-i vom supravieţui. Dacă o vom considera o răceală, aşa, mai gravă, pe care o tratăm, mai avem o şansă. Un ultim aspect, a cărui importanţă o trecem des cu vederea, chiar şi în viaţa zilnică, este ca, în momentele de criză, să-ţi ocupi mintea cu alte lucruri. Îţi spun cum am ajuns eu la această concluzie. Ultimele şedinţe de chimio sunt cele mai grele. Începi să te comporţi ca un copil, pur şi simplu nu mai vrei: nu mai vrei injecţii, pastile, nimic. Ei, dacă, de obicei, când începea tratamentul, eu mă gândeam la ceea ce simţeam, stăteam tăcută şi parcă mă lăsam copleşită, acum s-a întâmplat ca o femeie din salon să înceapă să-mi povestească toată viaţa ei. Patru ore au trecut ca vântul, nu m-am gândit la suferinţă. Am realizat atunci importanţa apariţiei lângă tine, la momentul oportun, a unor oameni care te deturnează de la gândurile tale. Dar dincolo de glumă, nenorocitele acestea de telefoane mobile ne-au făcut să neglijăm acest aspect: comunicarea. Statul acela pe bancă al bătrânilor în faţa casei avea un scop: asculți problemele altora, iar aceasta este cea mai sigură cale de a le reevalua pe ale tale. Vorbitul în care te descarci şi-i asculţi apoi pe alţii, în care empatizezi, este esenţial. Nu contează că sunt discuţii serioase, sau bârfe, sau schimburi de reţete. De când stăm pe telefoane, nu mai vorbim privind omul în ochi. E grav.

– Rona, te-ai întrebat vreodată „de ce eu”?

– Nu. Niciodată. Mi se pare cea mai orgolioasă întrebare posibilă vizavi de Dumnezeu. Toate răspunsurile trebuie căutate la El, ele îi aparţin Lui Dumnezeu. Dar cred, totuşi, că parte din motivul îmbolnăvirii mele este faptul că m-am luptat prea mult cu mine însămi. Că, profesional, am insistat în nişte lucruri care mi-au făcut rău, precum anumite emisiuni TV. Că nu am renunţat la anumite eforturi, chiar dacă eram epuizată. Prea multă încrâncenare. Dar cam atât răspuns am la întrebarea „de ce eu”. În rest, încercarea aceasta o consider o cruce pe care, dacă o purtăm cum trebuie, poate să ne sfinţească un pic.

„Hai la cântat pe plajă”

– Cum a reacţionat fetiţa ta, Sumayla, dar şi oamenii dragi ţie, la vestea bolii?

– Fata mea a fost destabilizată de prietenele ei, care i-au inoculat o panică extraordinară, spunându-i că eu am cancer şi voi muri. Era foarte speriată. Pentru că operaţia am făcut-o în România, eu nu am fost fizic lângă ea, la început, ca să pot contracara acest atac psihologic din partea colegilor. Odată ajunsă în Franţa, am protejat-o, i-am zâmbit mereu, ne-am jucat, i-am gătit zilnic, am făcut-o să nu simtă acasă deloc coşmarul prin care treceam eu. Mi-a făcut bine şi mie să intru în rutina zilnică a unei mame normale. Pe mama mea, care stătea de multă vreme la noi, am trimis-o înapoi, în Canada, pentru că din empatie se simţea mai rău decât mine. Parcă ea trecea prin chimioterapie. În rest, la recomandarea medicului, am făcut toate lucrurile de care mă simţeam capabilă. Doctorul m-a avertizat că dacă renunţ la tot, dacă mă îngrop de vie, sentimentul morţii mă va răpune. L-am ascultat şi am filmat un videoclip, am avut concerte pe plajă cu soţul meu. Cum mă simţeam mai bine, „hai, la cântat pe plajă”. Făceam concerte gratis, pentru oameni, pe stradă, aduceam boxe, microfoane, lumini, electricitate printr-un cablu de la maşină, pe care-l treceam peste gard. Uneori, ofeream şi mâncare, câte un picnic tematic, cu mâncare specifică pentru africani, arabi, hawaieni, sârbi…. Evident, nu aveam nicio autorizaţie, iar când trecea Poliţia pe lângă noi, începeam: „Mulţi ani trăiască, la muuulţi aaani!”. O celebrare nu o pot opri şi, uite aşa, aveam noi câte douăzeci de zile de naştere pe zi. Ha, ha, ha! Dacă nu am mai putut face turneul de patruzeci de concerte, m-am mutat pe plajă şi am cântat gratis, pentru toate naţiile pământului. Şi m-am distrat nemaipomenit.

„Prietenii mi-au făcut nunta!”

– Am lăsat anume spre finalul interviului cireaşa de pe tort: nunta. Casă de piatră, Rona şi Hervé!!! Cum a fost petrecerea?

– Doamne ajută! Mulţumim! La zece zile după ultima cură de chimio, pe 7 octombrie, aveam programată nunta la Primărie. Hervé era tare îngrijorat, să nu-mi fie rău, să nu fie prea mult pentru mine Da, de unde? Toate s-au rezolvat ca o minune. Prietenii mi-au făcut nunta! Unul a venit cu tot vinul, altul cu toată şampania. Clubul „Telegraphe”, la care cânt şi am tot felul de activităţi culturale, mi-a pus la dispoziţie totul: sala, lumini, muzică. Drept mulţumire, după ora nouă seara am lăsat intrare liberă în club, pentru oricine a vrut, iar ei au petrecut cu noi până dimineaţă. A venit până şi un domn în scaun cu rotile, care a dansat, ce drag mi-a fost de el! O fanfară din Marsillia mi-a cântat gratis. O scumpă doamnă din Londra, Elena, mi-a făcut un tort cu şapte etaje, care se învârtea, de n-a văzut toată Coasta de Azur aşa minunăţie. Am traversat Toulon-ul cu fanfara, era să avem tot oraşul la nuntă. Ne aplaudau oamenii cu frenezie şi asta ne-a umplut inimile. Rochia mi-a făcut-o Luiza Willems, de la „Family Fashion”, cea care mă îmbracă de un an de zile. Lui Hervé eu i-am ales costumul galben, culoarea mea preferată. El n-ar fi îndrăznit să poarte un costum galben, dar m-a ascultat şi-i venea grozav pe pielea lui bronzată. O nuntă plină de dragoste, liberă, fiecare a făcut ce a vrut, fără să fie puşi la mese ca muştele în insectar. Noi, mirii, pur şi simplu am profitat de nunta aceasta fără să ne stresăm deloc, s-a organizat de la sine. Pot spune că am avut o nuntă care mi-a semănat.

– Rona, în tot acest an teribil, 2019, ai lansat şi o carte, de parcă nu făcuseşi destule… Este o autobiografie?

– Un fel de autobiografie, de culegere de gânduri… Este o carte pe care am scris-o în avion, de-a lungul nenumăratelor zboruri România-Franţa şi retur. De ani de zile am un obicei: urc în avion, mănânc, îmi comand un pahar cu vin roşu şi scriu. S-au adunat pagini după pagini, capitole întregi, toate fiind gânduri, întâmplări din viaţa mea, o mărturie cu detalii de care nu mai vorbisem niciodată. Până la urmă, s-a adunat material pentru o carte, concretizată în Franţa, şi care se vinde foarte bine. „Je te donnerai un vrai bonheur” se numeşte (Îţi voi dărui fericirea adevărată). Aş vrea să ajungă şi în România, ori în traducere, ori rescrisă, dar nu prea găsesc punte de înţelegere între editurile româneşti şi dorinţa mea. Vom vedea. Aş vrea să se ştie că nu stau, în mai lansez două albume, împreună cu soţul meu, sunt vie şi plină de idei. Voi avea concerte deosebite, multiculturale, mă veţi revedea după mulţi ani cântând la saxofon. Voi picta pe scenă. În plus, în iunie-iulie, am un proiect despre România, pe care-l fac în colaborare cu postul franco-german de televiziune Arte. Până atunci, vă invit cu mare căldură pe pagina mea de YouTube (pagina oficială se numeşte Rona Hartner Chanel). Cu cât am mai mulţi abonaţi, cu atât voi putea intra în direct cu mai multă lume. Îmi doresc enorm acest lucru, acum, pentru că astfel le voi putea răspunde oamenilor care îmi pun sute de întrebări pe paginile de socializare, mai ales despre lupta mea împotriva cancerului.

– Multă sănătate, Rona!

– Doamne ajută! Sănătate vă doresc şi vouă, şi cititorilor voştri!