Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Dr. RADU TINCU – medic primar ATI – toxicologie, Spitalul de Urgență Floreasca din București: “Nu există medicină fără Dumnezeu”

În capela Spitalului Floreasca

Deși este medic primar, specializat în ATI-toxicologie, doctorul Radu Țincu îți vorbește despre Dumnezeu ca un om dăruit altarului. Și nu vede în asta un conflict, ci, dimpotrivă, nu și-ar imagina profesia fără rugăciune. Ascultându-l fără să-l vezi, ai jura că vorbește un preot. Nu ca din carte, ci din tot sufletul. Comunicativ și de o sinceritate cuceritoare, tânărul medic m-a încurajat să-i pun întrebări îndrăznețe, despre realitatea prezenței lui Dumnezeu în fiecare clipă a vieții noastre.

“E foarte important să îți crești copiii într-un spirit creștin. Pentru că biserica, dincolo de dogme, învață reguli morale”

– Domnule doctor, am avut șansa să vă urmăresc într-o emisiune TV și am fost impresionat de firescul cu care vă mărturisiți credința în Dumnezeu. Cum ați ajuns la ea?

– Eu m-am pomenit cu credința în suflet și în familie. Cred că nu-i român să nu-și amintească de momentele când bunicii l-au dus la biserică. Noi mergeam cu toții de Crăciun și de Paște. M-am născut și am crescut în Giurgiu, și îmi amintesc și acum deniile copilăriei. Eram deja la școală, iar Denia Prohodului Domnului, din Vinerea Patimilor, era punctul culminant. Participam cu tot sufletul la slujba înmormântării lui Hristos și îmi amintesc că eram foarte îngrijorat că cineva a putut să-L răstignească pe Mântuitorul, când acesta propovăduia doar binele. Anii aceia mi-au marcat întreaga viață, de aceea, astăzi, ajuns la maturitate, sunt convins că e foarte important să îți crești copiii într-un spirit creștin. Pentru că biserica, dincolo de dogme, învață reguli morale. Și e foarte important ca orice copil să învețe să fie moral, să distingă ce este binele și ce este răul. Eu nu știu ce părinte ar putea să își dorească un copil care să nu respecte cele zece porunci. El trebuie să știe că nu trebuie să mintă, nu trebuie să fure și așa mai departe. La vârsta aceasta, copilul are o extraordinară capacitate de învățare, de sedimentare a unor informații care îl vor însoți toată viața. Undeva, în adâncul lor, se sedimentează aceste reguli de viață creștină și, chiar dacă ulterior ei nu vor ajunge apropiați de biserică, undeva, adânc, în subconștientul lor, există aceste învățături pe care ei, chiar și inconștient, le vor urma. Până la urmă, creșterea copiilor în afara învățăturilor creștine nu face altceva decât să îi predispună pe aceștia, când vor ajunge la vârsta adultă, la încălcarea regulilor morale ale bisericii și ale societății. Biserica le poate aduce copiilor acea lumină foarte necesară într-o societate total debusolată. După mine, ea este singura cale de ghidare în societatea de astăzi. Și o spun pentru că eu însumi așa am fost crescut. Nu cred că sunt un caz special. Până la urmă, felul în care eu am crescut a reprezentat, în linii mari, normalitatea pentru oricare dintre noi. Eu cred că, de fapt, noi, românii, avem credința în suflet, ea e undeva ascunsă adânc, în inima noastră, din momentul în care am venit pe lume și apoi am fost botezați. Însă nu toți oamenii doresc sau pot să și-o exprime în public. Sigur că, de-a lungul timpului, această credință trebuie cultivată. În lipsa ei, nu vom înțelege care este sensul vieții noastre și e păcat să ajungi să pleci din această lume, fără să reușești să înțelegi care a fost rostul tău pe pământ. Trebuie să creștem sentimentele născute din credință și să le integrăm în societatea actuală, ceea ce este foarte dificil, pentru că aceste două realități sunt antagonice, astăzi. Dar trebuie să facem asta, pentru că nu putem renunța la niciuna dintre ele. Societatea în care trăim și credința se întâlnesc în noi, noi suntem puntea care aduce învățătura lui Hristos în prezent și trebuie să găsim răspunsul la întrebarea – “Cum poate omul zilelor noastre să trăiască după învățăturile Mântuitorului?” Cred că răspunsul la această întrebare, sigur nu este să devenim habotnici sau extremiști religioși, dar nici nu putem să modelăm învățătura noastră de credință ortodoxă după solicitările societății actuale, pentru că nu credința trebuie să se modeleze după societate, ci societatea trebuie să încerce să integreze în funcționalitatea ei învățăturile creștine.

“Nu aș putea spune că m-am îndoit de existența lui Dumnezeu, dar am avut clipe în care mi-am pus întrebări, multe întrebări”

Moaștele Sf. Luca

– Sunteți medic, aveți o formație științifică. Nu ați avut momente de îndoială? Credința copilului nu a fost zdruncinată de cunoașterea dobândită în facultate?

– Cred că orice om credincios din lumea asta a trăit și momente de îndoială. În perioada adolescenței, oricum, îți pui niște întrebări legate de propria ta existență. Este acel moment hormonal, în care întreg organismul este modificat, nu numai la nivelul corpului, ci și la cel al percepției. Tu însuți trebuie să te desparți de copilul care ai fost odată, ca să privești la adultul care urmează să vină. Prin asta am trecut și eu. Nu aș putea spune că m-am îndoit de existența lui Dumnezeu, dar am avut clipe în care mi-am pus întrebări, multe întrebări. Mai ales întrebarea: “De ce?”, încercând, așa cum fac oamenii, să îmi explic lucruri de neexplicat. Pentru că, la un moment dat, este imposibil să explici cu cunoștințele omului, lucruri care țin de Dumnezeu, și trebuie să vezi când te oprești din întrebare. Pentru că există o limită a cunoașterii umane. Nu putem trece peste un anumit prag, iar o infinitate de întrebări, în loc să te lămurească, te pot dezorienta și, în cele din urmă, te pot duce la pierderea credinței. Așa am ajuns și eu la un punct în care mi-am spus că trebuie să mă opresc, pentru că intram într-o sferă la care omul nu are acces, pentru că nu aparține de lumea aceasta. Din acea clipă m-am străduit să-mi trăiesc credința. Am înțeles că Dumnezeu se simte, nu se învață, că trebuie să Îl trăiești, ca El să fie prezent lângă tine. Am ajuns să descopăr că rugăciunea nu este o înșiruire de vorbe, că dincolo de ele trebuie să o simt în inima mea și că, dincolo de această simțire, trebuie să o și aplic.

– Vă ajută credința și rugăciunea în profesia dumneavoastră?

– Eu cred că medicină fără Dumnezeu nu există, pentru că omul pe care noi îl tratăm este format din trup și suflet. La doctor nu vine doar trupul, ca o carcasă goală, adusă la un mecanic să o repare. Sigur că trupul este cel care se îmbolnăvește, dar putem avea o discuție despre cauzele pe care le identificăm în această îmbolnăvire a trupului, multe dintre ele având o explicație sufletească. S-a demonstrat că bolile sufletului au o repercusiune asupra trupului. Vă dau un singur exemplu – stările de depresie. Ele reprezintă o afecțiune a psihicului uman, dar, dacă trecem de psihic, vedem că sunt tulburări ale sufletului. Oamenii au niște motive să fie depresivi – dintr-o dragoste neîmpărtășită, din lipsa unor posibilități materiale care tulbură sufletul. Ulterior se tulbură mintea, apoi creierul uman și, după modificarea unor transmițători cerebrali, din creier boala trece în trup, iar pacienții fac hipertensiune arterială, boli cardiace etc. De aceea, noi, medicii, nu vom putea separa niciodată omul pe care-l tratăm, de sufletul lui. Dincolo de boala trupului, întotdeauna vom afla și o zbatere a sufletului. În medicină, Dumnezeu e mai prezent ca niciunde. Pentru că îl cheamă atât bolnavul, familia și apropiații lui, cât și medicul.

“În viața unui medic, rugăciunea este esențială”

Capelă

– Dumneavoastră vă rugați să fiți ajutat să vă vindecați pacienții?

– Întotdeauna. Și nu numai pentru vindecarea bolnavului, ci și pentru familia lui. Ca medic, ai de-a face des cu moartea. Primul om pe care îl întâlnește o familie îndurerată, care și-a pierdut pe cineva drag, este medicul, și dacă în acea clipă tragică nu te apropii cu delicatețe, încercând să le alini durerea, familia își poate pierde credința. Foarte des, oamenii se întreabă de ce le mor cei dragi, pentru că au făcut tot ce era omenește posibil pentru salvarea lor – tratament, rugăciuni, slujbe. Și pot să spună – “Dumnezeu nu există, pentru că tot ce am făcut a fost în zadar!” M-am întâlnit des cu această situație și am încercat, cum am putut, să îi conving că tot ce face omul pentru Dumnezeu nu se pierde, nicio rugăciune, niciun suspin nu e în zadar, chiar dacă, aparent, Hristos nu ne împlinește rugăciunile. Pentru că moartea, din perspectiva lui Dumnezeu, nu este neapărat o pierdere. Uneori, moartea te poate proteja, iar El o alege din foarte multe motive, pe care noi nu le putem cuprinde cu mintea, motive care țin de mântuirea fiecăruia. Așa că, în viața unui medic, rugăciunea este esențială. Cunosc foarte mulți colegi care se închină și spun “Doamne ajută!” înainte să înceapă operația, sunt foarte mulți medici care, la începutul unei zile de lucru, trec pe la capela spitalului nostru să se roage, sunt foarte mulți medici care au înțeles că Dumnezeu face parte din viața lor și că o rugăciune este un plus adus unei meserii nobile, precum este medicina. Și este firesc să fie așa, pentru că doctorii stau mereu în fața suferinței umane, iar suferința este un moment de căutare. Omul care suferă îl caută pe Dumnezeu, pentru că știe că doar El îl poate alina. Întotdeauna, în fața morții oamenii încep să îl caute pe Hristos, mai înflăcărați ca oricând. Rar am întâlnit, eu sau colegii mei, creștini care să fie în spital în stare foarte gravă și să nu cheme preotul. Cred că pot să îi număr pe degetele de la o mână, deși au trecut prin spitalul nostru sute de mii de oameni. Și să știți că oamenii cheamă preotul în spital, nu pentru că le spun eu sau colegii mei. Nu. Îl cheamă pentru că își dau seama că au făcut tot ce le-a stat în putință, omenește vorbind, ca să se salveze și realizează că, dincolo de tot ce poate face omul, există puterea lui Dumnezeu. Am întâlnit chiar și oameni foarte bogați, care au avut destui bani să meargă la tratament în cele mai vestite clinici ale acestei lumi, dar care, odată ajunși la terapie intensivă, nu au mai găsit scăpare decât la Dumnezeu și au chemat preotul, uneori chiar în miez de noapte, disperați să le facă slujba Sfântului Maslu sau doar să se roage pentru ei. Și au făcut asta, pentru că au înțeles că dincolo de cea mai performantă aparatură medicală, de cele mai noi medicamente și de cei mai pricepuți doctori se află, până la urmă, Dumnezeu, care este în spatele tuturor și ne poate ajuta pe toți. M-ați întrebat de frământările mele. Vă dezvălui una dintre ele. Mereu mă întreb de ce trebuie să ajungem noi, oamenii, în acel punct critic, în fața suferinței și a morții, ca să îl căutăm pe Dumnezeu, și de ce nu ne-am îndreptat către El mai devreme, când eram sănătoși. Pentru că mulți se îndreaptă spre Hristos doar în momentul în care, din punct de vedere medical, nu mai putem face nimic pentru a fi salvați.

Minunea Sfântului Luca al Crimeei

– Ați întâlnit în activitatea dumneavoastră minuni legate de credința în Dumnezeu?

– Am avut o pacientă care mi-a povestit că, în stare de comă, avea în vis o apariție care se tot repeta: un bătrân care venea la ea, o lua de mână și îi spunea că se va vindeca. Asta se întâmpla în terapia intensivă, unde ea a petrecut câteva luni și, în cele din urmă, s-a vindecat. A plecat din spital dar, după câteva luni, amintirea acelui bătrân i-a revenit, după ce i-a văzut chipul pictat pe peretele unei biserici – era Sfântul Luca al Crimeei, ale cărui moaște le avem aici, în capela Spitalului Floreasca. Atunci și-a dat seama că visele ei din perioada de terapie intensivă nu fuseseră vise, ci o realitate, iar această descoperire a tulburat-o atât de mult, încât a revenit la spital ca să ne povestească tot ce i s-a întâmplat. Cred că e cel mai elocvent exemplu de lucrare a lui Dumnezeu în viețile noastre. Atunci am simțit că Sfântul Luca al Crimeei, care a fost doctor, la rândul lui, își dorește să fie într-un spital. El nu a uitat niciodată prima lui menire – aceea de a tămădui oamenii, cu rugăciunea și știința medicală. Pentru asta a și fost prigonit în URSS. L-au izgonit din spital, iar apoi a fost deportat în Siberia, unde a suferit foarte mult, pentru că a refuzat să scoată icoana Maicii Domnului din sala de operație. Viața lui m-a impresionat profund și de aceea am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru a aduce și la noi în spital o părticică din sfintele lui moaște. M-am gândit atunci că Sfântul Luca se va bucura să poată profesa în continuare, într-un spital de urgență, împlinindu-și prima chemare. Și să știți că m-a uimit răspunsul sfântului. A fost foarte ușor să îl aducem aici. Mulți ne-au spus că va fi foarte greu să îl aducem din Ucraina, dar, din clipa în care am trimis prima scrisoare către Mitropolia Kievului, au trecut doar trei săptămâni până când l-am avut alături de noi. Și să știți că eu v-am povestit doar de o singură mărturie legată de vindecările făcute de Sfântul Luca al Crimeei, la noi în spital, dar părintele care slujește la capelă v-ar putea spune mult mai multe. Însă dincolo de aceste minuni, vădite, atât de concrete, încât le putem percepe cu simțurile, eu aș îndrăzni să spun că văd minuni zilnic, fapte care mi-L descoperă pe Hristos tainic. Știu că oamenii de astăzi vor să-L vadă pe Dumnezeu, vor să li se descopere și spun că nu cred în El, pentru că nu li se arată. Ei bine, ni S-a arătat acum 2000 de ani. Dumnezeu a fost prezent pe pământ acum 2000 de ani, și totuși au fost foarte mulți care nu L-au crezut pe Mântuitorul, iar unii au ajuns până într-acolo încât L-au răstignit. De aceea, Dumnezeu nu se va devoala niciodată, așa cum și-ar dori omul de astăzi. Mulți oameni vor să-L vadă pe Dumnezeu, dar nu cum este El în realitate, ci cum ar vrea ei să fie, eventual sub forma unei mingi de foc, coborâtă din senin în plină zi, astfel încât să ne cutremurăm de măreția Lui. De fapt, El este prezent în viața noastră clipă de clipă, și Îl putem simți dacă avem ochii minții și ai sufletului deschiși. El este prezent și lucrează prin noi, iar dacă ești atent, vei găsi tot timpul realități care să te apropie de El, pentru că, zilnic, El face nenumărate minuni prin oameni, doar că cei care au sufletul adormit nu le recunosc. Li se par absurdități aceste miracole subtile. De pildă, în lumea noastră medicală, există adesea chirurgi care fac în timpul operației anumite intervenții pe care nici măcar nu și le pot explica apoi foarte bine. Aud frecvent că spun după operație “Nici nu știu cum de am reușit să o termin!” Acel moment pe care tu nu îl înțelegi este exact momentul în care Dumnezeu a intervenit și te-a ajutat să salvezi o viață. Sau se întâmplă destul de des să ai o idee neobișnuită, legată de diagnostic sau tratament, care să vindece un bolnav, o idee de care până și tu ești surprins. Și se întâmplă ca, grație unor astfel de idei, să salvezi un om care, din punct de vedere științific, nu mai avea nicio șansă. Ni se întâmplă des să spunem, după ce un caz dificil scapă cu viață, “Doamne, nu știu cum a scăpat omul ăsta de la moarte!” De aceea, rugăciunea de dinainte de operație sau dinainte de a începe lucrul nostru de zi cu zi ar trebui să fie un obicei fundamental pentru un doctor.

“Știința este încununarea minunilor pe care Dumnezeu le-a făcut prin oameni”

– Sunteți un caz aparte de profesionist care afirmă că între credință și știință există o legătură obligatorie. Adevărul acesta este contestat de mulți oameni. Cum vedeți acest conflict?

– Este un conflict pe care l-am creat noi, oamenii, pentru că ne-am încrezut și ne încredem prea mult în forțele proprii. Am considerat știința ca fiind născută din mintea noastră și credem cu tărie că nimic altceva nu este mai presus de ea. Dar dacă este să ne uităm la marile descoperiri ale medicinei, putem observa că, adesea, ele au venit sub forma unor idei fulgerătoare, pe care o minte strălucită le-a descărcat, pur și simplu. Acele idei fulgerătoare au venit pe neașteptate – savanți care s-au culcat seara, iar dimineața s-au trezit cu o idee care a schimbat radical evoluția lumii. Din punctul meu de vedere, apariția unei astfel de idei nu poate reprezenta decât o iluminare pe care Dumnezeu ți-o dă. Știința este încununarea minunilor pe care Dumnezeu le-a făcut prin oameni, iar omul de știință este cel care aduce în societate, prin cercetare și prin ideile inovatoare pe care le are, iluminarea lui Dumnezeu. El împlinește voia lui Dumnezeu, ca lumea să evolueze. Contradicția dintre știință și credință, dintre cercetare și iluminare, a apărut pentru că omul, ca de atâtea ori în istorie, a uitat că la baza evoluției sale stă Dumnezeu, și a încercat să își atribuie toate meritele. Mulți cădem în capcana mândriei și ne gândim că evoluția științei ne va face niște mici Dumnezei și considerăm, din ce în ce mai mult, că, de fapt, controlăm totul. În realitate, nu controlăm mai nimic. Nu ne putem controla viața, boala, nu putem controla moartea! Mândria este o mare capcană, în care ne afundăm din ce în ce mai mult, pierzând sensul vieții despre care am vorbit la început. Omul trebuie să înțeleagă că niciodată nu va putea să treacă de limita umană și că, până și în meserii ca a mea, în care lucrezi cu viețile oamenilor, ești doar un instrument prin care Dumnezeu își descoperă măreția.

(Fotografiile autorului)

6 Comments
  1. IMPRESIONANT.UN INTERVIU DIVIN.AM TRAIT ASTFEL DE MOMENTE IN CARE LUMINA DIVINA A MINTII,A SUFLETULUI AS-A ARATAT CA UN FULGER,DAR DUPA RUGACIUNEA SINCERA CATRE TATALACEST INTERVIU ESTE UN ADEVARAT GHID DE CONDUITA IN VIATA,DE EXEMPLU DEMN DE URMAT.FELICITARI CORDIALE DOMNULUI DOCTOR SI SUCCESE DEOSEBITE IN PROFESIE,PE CARE,PERSONAL SUNT SIGUR CA LE VETI AVEA.CU DEOSEBITA STIMA SI APRECIERE.

  2. felicitari !!! aveti dreptate. ati ajuns la linistea si multumirea aceea ajutand semenii….o sa fiti pomenit cu echipa si toti ai dvs LA PRSCOMIDIE , DOMNULE RADU .

  3. Un exemplu de urmat pentru toate cadrele medicale.
    Felicitari pentru daruire, educatia pe care-o ofera!
    Sfântul Luca al Crimeei sa va călăuzească în toată lucrarea!

  4. Excelent articolul, formidabila armonia si perceptia dintre religie si latura profesionala-medicina. Cand eram mic ascultam din intamplare un interviu al unui medic chirurg, roman stabilit in Franta, prin anii 80’, care spunea ca “ niciodata nu intra in operatie pana nu isi spune rugaciunea de solicitare de ajutor lui Dumnezeu” completand “ca daca nu ar crede in Dumnezeu, nu ar putea sa fie medic chirurg, si ca numai credinta in Dumnezeu il face sa dea totul pt a salva vietii” Nu credeam ca sunt si in Romania, astfel de medici, cu frica si respect fata de Dumnezeu. Felicitari d-le Dr RADU TINCU. Cu deosebit respect

  5. Cît de frumos și adevărat a vorbit unu adevărat medic care spune că Fără Dumnezeu nu se poate face nimic un om care lucrează mîna in mîna cu Dumnezeu.Asa este Slăvit săi fie numele Lui .AMIN Dumnezeu este Doctorul suprem și un medic cînd se roagă pentru pacientul lui e un adevărat creștin iubit de Dumnezeu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian