Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Bubi

Foto: Shutterstock

Pentru că se apropie marea sărbătoare a Bunei Vestiri, mi-am adus aminte de o întâmplare de demult, din copilărie. Acum povestesc nepoților mei trista poveste petrecută în pragul acestei sărbători.

Era în anul 1944, când un popor dușman ne-a ocupat pentru totdeauna o parte din frumoasa și dulcea noastră Bucovină. Se auzeau bubuiturile tunurilor și explozia podului de peste Prut, aruncat în aer. Tata era pe front. Caii noștri și căruța au fost rechiziționate de armata română care se retrăgea și avea nevoie de utilaje. Mama, împreună cu noi, două fete, am vrut să plecăm, să nu cădem sub ocupație dușmană.

La rugămintea mamei, un ofițer român ne-a dat o căruță cu un soldat să ne ducă până la gara celui mai apropiat orășel, unde am auzit că pleca ultimul tren spre România. Am luat câteva lucruri de primă necesitate. În rest, a rămas totul: casă, pământ, pădure, păsări, animale…

Dragul meu tovarăș de joacă, ce făcea cele mai năstrușnice tumbe și ghidușii – Bubi, un câine mare, frumos, lățos, negru, a asistat la încărcatul căruței. Eu plângeam și-l țineam în brațe, amintindu-mi de jocurile noastre prin iarbă, de tumbele pe care le făceam amândoi. Când pășteam vacile noastre, la comanda mea, mi le alunga dacă intrau pe teren interzis. Nimeni nu se apropia de gospodăria noastră, fără ca el să nu simtă și să nu dea de veste. Într-o dimineață de iarnă, devreme, s-a apropiat un lup de grajdul vitelor. Bubi l-a simțit. A sărit la poartă și a lătrat înnebunit. Mama s-a sculat, s-a suit în balconul casei și a tras un foc de pistol. Lupul s-a speriat și a fugit. Bubi a fost răsplătit cu oase și mângâieri. Lătra la tot ce mișca: la saltul broaștelor, al brotăceilor și la arici. Cum puteam eu să-l las pe Bubi părăsit în fața năvălitorilor care împușcau fără milă? Îi spuneam mamei să mă lase să-l iau cu mine. Mama plângea și ea. Unde să-l luăm, când nici noi nu știam unde mergem? De acasă până la șosea, Bubi ne-a condus în urma căruței. La șosea, după lacrimile și îmbrățișările mele, a început să scheaune și să plângă.

De unde a știut acest drag prieten al meu că-l părăsim pentru totdeauna și că n-o să-l mai vedem niciodată?

Am plecat plângând amarnic. Ne-am suit în vagoane de vite. Calea ferată trecea pe lângă casa noastră. La trecerea trenului eram în ușa vagonului și priveam cu jale și lacrimi la tot ce lăsam. De unde a știut Bubi să vină lângă calea ferată? L-am strigat. A alergat un timp, lătrând în urma trenului.

Nu voi uita niciodată ultima imagine a dragului meu Bubi, alergând prin zăpadă după tren. Amintirea e tristă și aș vrea să nu dea Bunul Dumnezeu să se mai repete niciodată, nicăieri în lumea asta.

Azi, satul nostru e trist. Mormintele bunicilor și ale verișorilor care s-au jucat și ei cu Bubi zac în taigaua siberiană, uitate și singure.

C. STANCA – Brad, jud. Hunedoara

1 Comment

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian