Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

TEO CORBAN: „Primul film a fost o șansă pe care nu am vrut să o mai scap din mână”

În 2006, primul rol jucat vreodată într-un lungmetraj, „A fost sau n-a fost?”, al lui Corneliu Porumboiu, l-a dus direct pe covorul roșu la Cannes. Zece ani mai târziu, „Aferim”, filmul lui Radu Jude, l-a dus la Berlin și i-a adus, acasă, în România, Trofeul Gopo pentru cel mai bun actor. Între timp, ieșeanul Teo Corban a înlănțuit în palmares numai filme de prima mână: o reușită remarcabilă, care dovedește, dacă mai era cazul, că și o carieră începută târziu poate avea laurii ei. Primăvara aceasta, Teo Corban e din nou pe marile ecrane. „Urma”, pelicula regizată de Dorian Boguță, îl readuce în rol principal.

„Eram doar un actor de pe malul Bahluiului, ajuns la Cannes”

– Domnule Corban, aveți aproape treizeci de filme în palmares, ați lucrat cu aproape toți marii regizori ai Noului Val și totuși, lumea vă cunoaște foarte puțin. Cine e omul din fața camerei de filmat?

– Un om destul de obișnuit, care trăiește în provincie, care a dus în spate stagiuni întregi la Teatrul Național din Iași, până când într-o zi, la 48 de ani, a primit un telefon de la Corneliu Porumboiu, care-i propunea să facă film, și încă rol principal. De atunci, viața mea profesională a luat cu totul altă turnură, am simțit că m-am reinventat. Azi, sunt un actor dependent de scenă și platou. Toată viața mea m-am ocupat doar cu actoria. Dacă am săptămâni întregi fără proiecte, aproape că intru în depresie. Nu mi-e ușor cu mine, nu am învățat să fac nimic altceva.

– E mai greu să faci film când stai în provincie?

– E mult mai greu. Însăși soarta mea dă răspunsul. Probabil, dacă aș fi fost în București, aș fi fost mai vizibil, aș fi avut acces la mai multe castinguri. S-a întâmplat ca Porumboiu să facă acel film „A fost sau n-a fost?”, a cărui acțiune să se desfășoare într-o televiziune locală din Vaslui. Și a căutat, în mod firesc, să aibă actori locali, care să păstreze și graiul, și moliciunea și naivitatea moldovenilor. Norocul meu a fost că m-am potrivit pe tipologie, eram crud și m-a putut modela cum a vrut el. Dar a riscat, oricum, dând rolul principal unui actor fără experiență de platou. A fost șansa mea, dar o șansă foarte târzie.

– De ce spuneți asta? Vă pare rău că n-a venit mai devreme?

– Caut să iau partea bună a lucrurilor. A fost o șansă târzie, dar și spectaculoasă. Nu e puțin lucru ca primul film din viața ta să fie și cel care te duce la Cannes. Pentru mine, a fost totul ca un vis, încă de la momentul în care m-a sunat Porumboiu să-mi spună că mă vrea în filmul lui. Un rol principal și un scenariu excelent! Țin minte că eram la volan, am tras pe dreapta, că m-am pierdut. Porumboiu nu era prea cunoscut la vremea aia, dar promitea prin scurtmetrajele lui. Avea un fel de a face film foarte fresh, autentic, fără clișee. Iar apoi, a năvălit peste noi succesul de la Cannes, unde filmul a fost aplaudat, încontinuu, timp de 20 de minute și Corneliu s-a întors acasă cu „Camera d’Or”. Era ceva de domeniul fantasticului. Mă plimbam pe străzile din Cannes, cu Ion Sapdaru și Mircea Andreescu, colegii mei de platou, și făceam haz unii de alții. Eram destul de amuzanți, înfățișarea noastră nu cadra deloc cu aerul festivalului. În fond, eram doar un actor de pe malul Bahluiului, ajuns la Cannes. Până și noi ne dădeam seama, prin comparație, că păream din Est.

„După ce am apărut la TV, unii se mirau că mă văd în Iași, habar n-aveau că locuiesc acolo dintotdeauna”

„Aferim”, premiera oficială – producătoarea Ada Solomon și actorii Teodor Corban și Luminița Gheorghiu

– De atunci, norocul n-a mai lipsit de la întâlnire. V-am regăsit în „Patru luni, trei săptămâni și două zile”, în „După dealuri”, în „Poziția copilului”, în „Câini”, și în multe alte filme de prima mână.

– Am învățat cât am putut de la Corneliu și am tras cu dinții de norocul ăsta. M-am străduit să fac fiecare rol cât de bine pot. Pentru mine, primul film nu a fost doar o bucurie, că fac, în sfârșit, cinema, a fost o șansă pe care nu am vrut să o mai scap din mână.

– Dar ce vă atrăgea la lumea cinematografiei? De ce v-o doreați așa mult?

– Filmul te face mult mai vizibil. Pe mine, în ciuda zecilor de piese pe care le-am dus în spate o viață întreagă, la Teatrul „Vasile Alecsandri” din Iași, nu mă cunoștea nimeni. După ce am apărut la TV, unii se mirau că mă văd în Iași, habar n-aveau că locuiesc acolo dintotdeauna. Iar pentru alții a fost nevoie să apar într-o reclamă la bere, ca să exist. (râde) Toată cariera mea era nimic pe lângă reclama aia. Orice actor își dorește să fie văzut. Teatrul e prima mea dragoste, și departe de mine gândul de a lovi în teatru. Însă adevărul e că foarte multe produse teatrale din România sunt vetuste, depășite. Se joacă piese vechi, în maniera de altădată, sunt lipsite de suflu. Te simți în ele ca un gândac prins în chihlimbar. Pe când frumusețea filmului vine din faptul că aduce povești vii, de actualitate, cu oameni normali, adevărați. Filmul te obligă să fii autentic, cinstit, prezent în propria ta epocă.

– Domnule Corban, cum v-ați îndrăgostit, de fapt, de actorie?

– Când eram mic, îmi plăcea doar să pictez, dar cum pictura nu putea fi o meserie, am ajuns să fac chimie. Aveam și voce bună de tenor, dar Opera nu mă atrăgea deloc. Până la urmă, am ajuns la o secție de mecanică în industria chimică, cu care nu aveam tangență. De plictiseală, chiuleam și mergeam la tot felul de concursuri comunistoide din cadrul „Cântării României”, unde se recitau versuri și se cântau cântece pe bază de mult patriotism. Într-o zi, un profesor a cerut doi băieți mai înalți pentru o activitate culturală, și am preferat să plec, că eram la un curs care nu-mi plăcea. M-am gândit că mai bine car un steag decât să stau la oră. Apoi, s-a îmbolnăvit un recitator și i-am luat locul. Și apoi, m-a văzut cineva de la Școala Populară de Artă și m-a chemat spunându-mi că au nevoie de băieți și că sunt talentat. N-am înțeles prea bine ce înseamnă, nici acum nu știu exact ce e talentul, cert e că treptat, teatrul a devenit un microb și nu m-am lăsat până nu am ajuns la București, la Institut.

– Ați avut chiar norocul de a face parte dintr-o generație ghidată de mari actori. V-au marcat anii aceia de facultate?

– Enorm. Mi-ar plăcea să mai retrăiesc măcar câteva zile cu vârsta de atunci, cu gândurile de atunci, cu nesiguranța mea de atunci, cu atmosfera extraordinară care se crea între noi. Eram acolo, la Institutul de Teatru, izolați ca sub un clopot de sticlă. Trăiam într-o lume numai a noastră. Uitam de frig, de foame, de discursurile lui Ceaușescu, de toate neajunsurile comunismului. Teatrul era un refugiu burghez, cu o magie a lui, cu o lume rasată, cultivată, la care doar visam când eram copil. Eu îl aveam profesor la clasă pe Dem Rădulescu, dar în aceeași generație predau Olga Tudorache, Octavian Cotescu, Amza Pellea și eram cu toți în contact direct. Eram cu toții o mare familie, era între noi o stare de bucurie și emulație extraordinară care lipsește azi din facultăți. Nu-mi amintesc nici când dormeam, nici ce mâncam în anii ăia de facultate, în afară de faptul că eram sărac și stăteam într-un cămin.

– Azi, ce relație mai aveți cu teatrul? Mai jucați pe scena din Iași?

– Da, pentru că în România sunt puțini actorii care își permit să trăiască doar din film. Uneori, pare că a face film e un fel de hobby, pe lângă care îți mai trebuie și-o meserie de bază. Teatrul îmi oferă soluția asta. Am avut acum, în toamnă, o premieră, „Acasă, la tata”, pe scena Teatrului Național din Iași, o piesă scrisă de Mimi Brănescu și regizată de Claudiu Boga. Și tot acolo mai pot fi văzut în două piese care țin afișul de niște ani: „Gunoierul”, tot după un scenariu de Mimi Brănescu, și „Cafeneaua”, în regia lui Silviu Purcărete.

„Îmi place să cosesc vara și să îngrijesc florile primăvara”

Ursul de Argint pentru filmul „Aferim”

– Ați mărturisit recent, într-un interviu, că după mai bine de două decenii de stat la bloc, în centrul Iașiului, v-ați mutat la margine, în mijlocul naturii. Nu vă izolează asta și mai mult?

– Unii apropiați m-au felicitat că am avut curajul să fac asta, alții au zis că sunt nebun. Cum să dau centrul pe margine, am căpiat? Ce nu înțeleg ei e că marginea asta e cea care mă centrează. Nu e vorba că nu-mi plac oamenii, dar la un moment dat, prea multă lume în jurul meu mă obosește cumplit. Oricum, prin natura meseriei, sunt permanent în contact cu energiile tuturor. Și nu toată lumea are o energie bună. Or, verdele naturii mă echilibrează și reîncarcă. Nici nu trebuie să fac ceva anume. E suficient să stau jumătate de oră în natură și sunt alt om. Acum câțiva ani, am avut două luni de filmări foarte grele, la „Aferim”, și urma să intru chiar imediat și în proiectul lui Radu Muntean, „Un etaj mai jos”. Și-a dat seama că nu o să pot, că am nevoie de o perioadă tampon între filme. I-am zis: „Lasă-mi zece zile!”. Și-n alea zece zile, am stat acasă la mine, în cerdac, că am o casă în stil țărănesc, și m-am liniștit. După, eram ca nou, bun să o iau de la capăt în noul proiect.

„Am nevoie de familie, de dragoste, am nevoie să știu că cineva există pentru mine”

– Ce se vede din cerdacul dumneavoastră? Spuneți-le și cititorilor noștri.

– Casa mea e între două pădurici, chiar la marginea Iașiului, și-n fața mea se vede Mănăstirea Vlădiceni, unde oficiază celebrul părinte Calistrat. Duminică dimineața, când se aud clopotele mănăstirii, parcă mă întorc în timp.

– V-ați făcut tabieturi de când v-ați mutat la curte?

– La mine în curte e ca la țară, și la țară oamenii nu au tabieturi, oamenii au de muncă. Eu nu-s crescut la țară, ce-i drept, dar munca în natură mă liniștește, mă ține în formă. Îmi place să cosesc vara și să îngrijesc florile primăvara. Mai ales acum, când apar și fazanii și-ncepe concertul păsărilor în pădure. Acum câțiva ani am pus și o livadă, care n-a mers bine, fiindcă mi-o mâncau căprioarele, care coborau până-n curte. N-aveam garduri, stăteam ca-n vestul sălbatic.

– Trăiți într-o poezie acolo…

– Ei, nu tot timpul. Mai e și proză, că iarna mai trec și mistreții prin curte. (râde) Până la urmă, a trebuit să îngrădesc, ca să nu mai am surprize.

– Aveți familie, domnule Corban? Sunteți căsătorit?

– Sunt căsătorit, am doi copii, fată și băiat, un nepoțel de patru luni, trei câini, două pisici și-o poneiță gestantă. Deja am stabilit că poneiul care stă să se nască va fi al nepoțelului meu, vor crește împreună. E copilul fetei mele, Ioana Corban, care e și ea, actriță. După ce o vreme s-a pregătit pentru Medicină, exact cu două luni înainte de examen, s-a sucit și a decis să facă Teatru, ca mine. Nu m-am bucurat neapărat, dar dacă am văzut-o hotărâtă, n-am mai avut ce să fac, a trebuit să o ajut să-și facă un repertoriu. A luat din prima, iar viața a făcut să jucăm de mai multe ori împreună, fără ca eu să-i pun vreodată vreo pilă. Întâi, chiar pe scena Teatrului din Iași, în „Acasă în miezul verii”. Și, recent, în serialul „Mangalița”, de pe Antena1.

– Familist în toată regula! Multor actori le vine greu să întrețină și-o viață de familie. Vă ia sau vă dă energie familia?

– Sunt amestecate lucrurile. Sunt multe momente când simt nevoia să fiu singur. Când am de lucru la un personaj, când încep să-i fac radiografia, să-l înțeleg, să-i împrumut gândurile, problemele, mentalitatea, am tendința să mă izolez. Ca să-mi aud gândurile, trebuie să intru într-un soi de carantină. Rup contactele cu prietenii, cu cunoștințele, și mă izolez la mine acasă, ca să învăț textul. În perioadele alea, se mai întâmplă să fiu și antipatic și nesuferit cu cei din jur. Dar după, îmi pare rău și mă întorc spre ei. Eu sunt Taur, sunt zodie de pământ, echilibrul meu vine din familie. Am nevoie de familie, de dragoste, am nevoie să știu că cineva există pentru mine.

„Nu-s nici pe departe masculul alfa din haită”

Cu Mădălina Ghenea în „Urma”

– De pe 6 martie, sunteți din nou pe marile ecrane cu „Urma”, filmul lui Dorian Boguță, care a avut premiera internațională în cadrul Festivalului de Film Francofon de la Namur. Cărui personaj îi dați viață de data asta?

– Cu Dorian Boguță am fost coleg de platou la serialul „Lombarzilor 8”. Mi-a plăcut mult de el, din prima. Făcuse școala de actorie în Tbilisi, gruzinii au o școală senzațională de teatru. Apoi, am avut ocazia să joc într-un scurtmetraj al lui, „De azi înainte”. Scenariul era fermecător. Iar el, ca regizor, m-a surprins la modul cel mai plăcut. Așa am ajuns la rolul principal din „Urma”, lungmetrajul lui de debut, un policier care spune povestea unui pianist celebru, dat dispărut. Eu îl joc pe comisarul de poliție care preia cazul și scoate, treptat, la iveală, detalii din soarta zbuciumată a artistului, din relațiile și din familia lui. Trebuie să mărturisesc că va fi o surpriză și pentru mine. N-am văzut filmul montat, iar de la momentul filmărilor, au trecut deja doi ani. E totdeauna interesant când ajungi să te vezi din afară.

„Cred în Dumnezeu și cred în miracole”

– Cred că e al treilea polițist pe care îl jucați în filme. Cum de trageți la rolurile astea?

– Nu trag eu la polițiști, dar se pare că regizorii numai așa mă văd. Sau, în tot cazul, dacă nu sunt polițist, sunt un secretar de stat, un procuror sau un primar corupt (râde). Probabil are fața mea ceva ce duce cu gândul la o autoritate de stat, deși eu pe dinăuntru sunt exact opusul. Nu-s nici pe departe masculul alfa din haită și nici n-am abilități de șef. Din contră! Sunt un tip cât se poate de la locul lui, destul de visător și romantic și cu mult simț al umorului, care-l salvează în momentele grele.

– Să încheiem într-o notă optimistă. În ultima vreme, toată omenirea pare zguduită numai de vești rele. Dvs. din ce vă luați încrederea în ziua de mâine? Aveți vreo ancoră personală bine înfiptă?

– Sunt un om credincios. Cred în Dumnezeu și cred în miracole, chiar dacă nu prea merg la Biserică. Mă uit în jurul meu și văd un marasm și la noi, și peste tot în lume. Dar sunt încăpățânat ca un Taur în credința mea, nu-mi pierd speranța, o să treacă toate, cum au trecut și altele. Și o să iasă soarele. Până atunci, nu mă pot ancora decât în muncă. Sunt în toiul unor frământări profesionale, mă pregătesc de un nou proiect la teatru, la care voi semna regia. Și asta e bine, pentru că atunci când muncesc, nu mă mai gândesc la mine. Munca mă acaparează cu totul. Refugiul ăsta e extraordinar, mai ales când viața nu-ți oferă delicii. În rest, încerc să-mi amintesc mereu că țara asta s-a salvat mereu prin miracole. Prin lucruri serioase reușim mai greu. Nu știu cum se face, dar pe ultima sută de metri apare mereu ceva providențial, care ne scoate la lumină. Poate dacă ar fi mai mulți care să creadă ca mine în ele, și miracolele ar fi mai multe.

Foto: ADI MARINECI, NICU CHERCIU

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian