Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

„Poezia este calea regală prin care omul aspiră la Dumnezeu” – de vorbă cu preotul și poetul român EUGEN BARZ din Spania

Poetul Eugen Barz

S-a născut în anul 1959, în satul Săliştea Nouă din județul Cluj, împrejurare de care este și azi, foarte mândru. A absolvit apoi Seminarul Teologic la Cluj și Facultatea de Teologie la Universitatea din Bucureşti. De câțiva ani trăiește în Spania, dar a publicat în țară patru volume de poeme, foarte bine primite de critică și de public. Este și membru fondator și vicepre­şedinte al „Asociaţiei Scriitorilor şi Artiştilor Ro­mâni din Spania”. Dar esența personalității lui Eugen Barz este credința. Spiritul și sufletul său sunt împărțite deopotrivă între credința creștină și o poezie de foarte bună calitate. În prezent, Eugen Barz este preot misionar în diaspora românească din Spania, la Parla, lângă Madrid, unde îi păsto­rește pe români întru credința ortodoxă și întru cinstirea limbii și valorilor românești. Motive pentru a începe cu el un dialog fructuos și esențial.

Cântecele părinților

Parohia din Parla

– Mai întâi, v-aș întreba, părinte și po­ete Eugen Barz, cum v-ați apropiat de cre­dința ortodoxă? Și, mai ales, cum s-a in­tersectat credința dvs. cu poezia?

– Vedeți dvs., Mân­tuitorul ne învață că scopul vieții umane es­te asemănarea cu Dumnezeu. Iar eu cred că poezia este o cale regală prin care omul poate aspira la acest ideal creștin. Căci prin poezie poți deprinde cel mai de seamă atribut al di­vi­nității, care este cre­ația. În limba greacă, limba Evangheliilor și a Părinților întemeietori ai Bisericii, creația și po­ezia erau desemnate prin același cuvânt: „poiesis”, adică „facere”. Iar Sfânta Scriptură, așa cum a fost ea tălmăcită de vechii învățați, ne dezvăluie ima­ginea lui Dumnezeu, în primul rând, ca Făcător al tu­turor lucrurilor. Pornind de aici, pictorii me­dievali l-au înfățișat pe Dumnezeu, într-o sume­denie de fresce și de miniaturi, ca pe un arhitect priceput. El modelează haosul cu un compas sau cu un alt instrument geometric pe care îl ține în mână. Mie, însă, îmi place să traduc puterea cre­atoare a divinității prin metafora poeziei, așa cum o făceau și vechii greci. Da, putem spune că Dum­nezeu era poet! Lumea nu trebuie văzută numai ca un edificiu dibaci alcătuit. Ea este un poem uriaș, ieșit din pana atotputernică a lui Dumnezeu. Darul creației și, deci, al poeziei, este cel care îl înalță pe om deasupra tuturor celorlalte făpturi. Iar atunci când se așează la masa de scris, în poet se aprinde o scânteie de dumnezeire. Cuvântul său devine Cuvânt creator. El zidește o lume nouă, cu propriile ei legi. Și oamenii se pot cufunda în ea, vrăjiți de farmecul slovelor. Spunem adesea că poeții au har. Ce este harul, dacă nu puterea prin care Dumnezeu ne poartă către o lume mai bună? Iar poezia este o pregustare a acelei stări de grație, din care toți suntem invitați să ne împărtășim.

– Ce-a fost, în cazul dvs., la început, credința sau poezia?

– Am fost crescut în acest spirit al credinței, am fost învățat să iubesc pe Dumnezeu și pe aproa­pele. Mama mea și tatăl meu știau foarte multe cântări bisericești, pe care le cântam îm­pre­ună la muncă sau după ce luam masa, ori în duminici și sărbători. Tatăl meu a fost diac cu diplomă şi avea o voce deo­sebit de fru­moasă, încât se mirau toate satele dimprejur de frumuseţea glasu­lui său.

Mirajul Clujului

La Școala parohială din Parla

– Sunteți născut într-un sat din apro­pierea Clujului. Ce rol a jucat pentru dvs., ca scriitor și cleric, copilăria pe­tre­cută acolo?

– Însuși faptul că m-am născut și am copilărit în satul Să­liștea Nouă, din ju­dețul Cluj, a fost pen­tru mine, fără să știu prea bine de ce, un prilej de mare mân­drie. Mi se părea că toată firea de acolo, dealurile, pârâul care udă satul, pădurile și pășunile, până și apa fântânilor – fuseseră făcute de Dumnezeu doar pentru noi. Și credeam că locurile acelea erau, prin nu știu ce minune, cu totul altfel decât cele din alte părți. Trăiam cu intensitate, aproape cu infatuare, faptul că sunt cetățean al acestui județ. Biserica de lemn a satului meu este unică, într-adevăr; dar mie mi se părea cea mai frumoasă din țară.

– A fost grea despărțirea de sat?

– Primele mele plimbări ca seminarist pe străzile Clujului mi-au dat fiori de un soi cu totul nou pentru mine, iar bisericile și clădirile facul­tăților din oraș m-au îndemnat să visez să fiu un preot-intelectual. Catedralele Clujului și librăriile lui, pe care le vizitam des, mă făceau să devin tot mai nesățios de cunoaștere. Eram atât de îndră­gostit de locurile acelea, încât continuam să cred că a fi clujean este un dar cu totul special. Lucru pe care îl cred și astăzi, cu o anume rezervă de umor.

– A fost perioada formării dvs., a studiilor și lecturilor…

– Mama mea m-a încurajat mereu să citesc și să învăț, iar profesoara de literatura română din şcoala generală, Emilia Turdean, care era și bi­bliotecara școlii, a fost primul meu ghid printre lecturi. M-a tratat mereu ca pe un elev special. Mă conducea separat de ceilalți elevi, să alegem cele mai potrivite cărți. Eu le citeam cu lăcomie, imediat, pe stradă sau în autobuz, înainte de-a ajunge acasă. După cum nu-i pot uita nici pe re­gre­tatul profesor de liceu de la Cluj, scriitorul Va­leriu Varvari, trecut la cele veșnice, și nici pe Ioan Brie, de la Seminarul teologic. Toți m-au învățat să iubesc, cu un foc sacru, literatura şi lecturile. Și nu pot uita Librăria Universității, Anticariatul din Piața Libertății, unde eram tratat cu toată seriozitatea, recomandându-mi-se ce să citesc, Galeriile de artă de pe strada 6 Martie (actuala Cor­neliu Coposu), și nici Palatul Banfy sau Muzeul etnografic în aer liber, de sub pădurea Hoia. Și cum aș putea uita concertele de la Casa Universitarilor sau cele de orgă, de la Biserica reformată, spectacolele de la Național și de la Opera Română, unde badea Guga, un consătean de-al meu, mă lăsa să intru fără bilet? Au fost aura scânteietoare a tinereții mele. Așa cum au fost și vestitele petreceri de la restaurantul Chios, unde noi, seminariștii, cântam vechi cântece patriotice și ne însoțeam cu studenți de la alte facultăți. Petreceri fabuloase, cu dialoguri academice, dar strașnic de pasionale.

În Bărăganul cel mănos

Biserica plină de credincioși

– În bogata dvs. carieră preoțească, ați fost preot și-n sudul țării. A fost grea adaptarea, în calitatea dvs. de ardelean?

– După Seminarul Teologic din Cluj, am urmat cursurile Facultății de Teologie din București și am fost hirotonit preot, pe seama Parohiei Vâlcelele din Județul Călărași. Acolo, pe malul brațului Borcea, am păstorit 29 de ani. În Bărăganul cel mănos am trăit experiențe cu totul aparte și dragi inimii mele. Eu am fost fascinat mereu de câmpie, câmpia îmi dă și acum senzația de infinit. Acolo, în județul Călărași, unde singura formă de relief este cerul – am cunoscut oameni minunați care mi-au dăruit, de la bun început, prietenia și încrederea lor. Am fost preot, profesor de Noul Testament și director al Școlii de Cântăreți bisericești „Roman Melodul” din Călărași, apoi protopop, până ce m-am transferat în Spania, la Parla, lângă Madrid. Ca preot, am îndrumat credincioșii pe calea mântuirii, dar i-am însoțit și la spitale sau la închisori, ori la nunți și la înmormântări. Ca director al Școlii de muzică bisericească, am înființat coruri bisericești, dar am organizat și numeroase concerte de muzică cla­sică, expoziții de pictură și lansări de carte. În ur­ma mea, au rămas în tot județul numeroase bi­se­rici, precum și trei mănăstiri. Pentru aceste bucurii și împliniri îi mulțumesc zilnic Bunului și Îndu­ratului Dumnezeu.

– Cât de credincioși credeți, sfinția voastră, că mai sunt azi, românii?

– Românii sunt credincioși, atât cât pot rezista presiunii sociale, care e din ce în ce mai violentă. Dar dacă noi nu vom mărturisi credința, atunci pietrele o vor mărturisi. Așa ne spune Mântuitorul. Asta nu înseamnă că ne temem. Iisus a venit pe lume cu acest îndemn, prin cuvântul îngerului din Noaptea de Crăciun: „Nu vă temeți!”.

„Nu mă pot desprinde de țara mea”

În Spania, cu scriitorii Ioan Es Pop și Horia Gârbea

– Dar românii din Spania, cum mai stau cu credința?

– Credința oamenilor nu se poate măsura, dar noi, preoții, ne dăm seama dacă ea există sau nu, prin faptele credincioșilor. Ce pot spune e că în străinătate, frecvența credincioșilor români la biserică e de două ori mai mare decât în țară.

– Dar catolicismul din Spania mai are efer­vescență?

– Numărul de spa­nioli nebotezați, aud că ar fi de aproximativ 40%. Noi, românii, nu am fost niciodată în situația aceasta și rog pe Bunul Dumnezeu nici să nu ajungem așa. Spaniolii au trăit o pe­rioadă lungă într-o dictatură de dreapta, care i-a îndepărtat pe mulți de Biserică. Dar catolicii rămași în Bi­serică sunt cu adevărat credincioși.

– Ce legături mai păstrați cu România?

– De țara mea nu mă pot desprinde. Aici sunt și rădăcinile, și enoriașii mei. De aceea vin mereu acasă, la mama mea, care are 96 de ani. Și mai vin ca să îmi lansez și cărțile, să mă întâlnesc cu scrii­torii mei români, vin să îmi adăp setea de lim­ba română. Ori de câte ori mă întorc din Ro­mânia, fac câteva co­lete mari cu cărți, pe care să le duc fraților mei din îndepărtata peninsulă iberică. Pentru că românii din Spania continuă să simtă și să viseze româ­nește.

– Ce înseamnă pentru un preot ortodox, care este și scriitor, să trăiască într-un mediu străin, majoritar catolic, așa cum este Spania?

– De aproape zece ani, locuiesc în localitatea Parla-Madrid, unde cu binecuvântarea Prea­sfin­țitului Părinte Timotei, Episcop al Spaniei și Por­tu­galiei, păstoresc o comunitate de 4000 de ro­mâni. La fel ca pe oriunde am fost, m-am aco­modat repede și în Peninsula Iberică. Deși pasto­rația în diáspora este altfel decât cea din România. Preoții de aici sunt mult mai implicați în viața co­munității. Aici mă simt eu cel mai folositor oame­nilor și lui Dumnezeu, ca preot, și aici vreau să îmi petrec ultimii ani de preoție. La Parla am în­fiin­țat o Școală parohială unde, cu ajutorul vajnic al preotesei mele, îi învățăm pe copii credința noas­tră, îi învățăm limba noastră și dragostea pentru tot ce-i româ­nesc. Spaniolii sunt un popor prietenos, preoții roma­no-catolici de asemenea, și ei ne încurajează pe dru­mul nostru. Noi, la bi­serică, organizăm pro­grame culturale cu artiști și scriitori români din țară și din Spania. Și am înființat de curând, la biserica noastră, un Cen­tru cultural, „Sf. Antim Ivireanul”, cu o bi­blio­tecă de cărți ro­mânești. Cu sprijinul Bibliotecii „Antim Ivireanul” din Râmnicu Vâlcea și al nume­ro­șilor prieteni din Ro­mânia, am înnobilat Bi­blioteca noastră cu mii și mii de volume. Ne-am angajat într-un asemenea demers, cu atât mai mult cu cât eram conștienți și mândri că Spania a fost țara de adopție a unor mari scriitori și teologi români, ca Vintilă Horia, Aron Cotruș, Al. Busuioceanu, George Uscătescu, Al. Ciorănescu sau părintele Alexandru Mircea. Iar asta ne stimula să încercăm să continuăm drumul acestor mari spirite. Fiecare după puterile lui, ca să facem cu­noscută cultura ro­mâ­nă în Spania. Pentru asta am înființat și Asociația Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania, din care fac parte poeți, pro­za­tori, pictori. Ne întâl­nim lunar, în cenacluri la care invităm și per­so­nalități culturale de primă linie din Spania și din România.

– Cum vedeți din Spania, evoluția so­cie­tății românești ac­tuale?

– Mie mi se pare că în România, lucrurile merg mai bine decât se vede în mass-media. De aceea, din inima Spaniei, nu încetez să scriu și să mă rog pen­tru poporul român, de aici și de pretu­tin­deni. Prin cultură și cre­din­ță, putem rămâne uniți în fața tuturor furtu­nilor ce se abat peste neamul românesc.

Clipa nesfârșită a poeziei

Părintele Eugen Barz își lansează o carte de poezie la Protopopiatul Madrid-Sud

– În literatura noastră, sunt numeroase ca-zuri de preoți care s-au afirmat ca scriitori stră­luciți. Ați avut un astfel de model, când ați început să scrieți?

– Sunt bine cunoscute numele lui Gala Ga­laction, Ion Agârbiceanu, Valeriu Anania, preoți care s-au afirmat ca scriitori. Eu l-am cunoscut pe Valeriu Anania, care a fost și un respectat Mitropolit al Ardealului. Studiind la Facultatea de Teologie din București, am avut norocul să cunosc foarte multe personalități de mare rang ale literaturii române. Dintre ei, mi-au influențat direct începuturile Alexandru Paleologu, Pavel Șușară și Horia Gârbea, cărora le sunt recu­noscător. Astfel, încă de tânăr, formarea mea li­terară a avut un urcuș lin și, îndrăznesc să cred, sigur.

– Când și cum ați început să scrieți dvs. poezie?

– Am început destul de târziu să scriu poezie, cu puțin înaintea vârstei de 50 ani. Dar simțisem încă mai de demult nevoia să mă exprim altfel. Pentru că pentru mine, poezia este o supapă care alături de rugăciune îmi dă ghes să trăiesc intens și cu bucurie. Până la urmă, ceea ce fac eu în preoție, pot face și alții, poate chiar mai bine. Dar atunci când mă așez la masa poeziei, am senzația că trăiesc o clipă nesfârșită. Și că poeziile pe care le scriu, prin forma pe care le-o dau, sunt irepe­tabile. Ca umbra și parfumul unei flori pe pământ. Căci nu vor putea niciodată doi poeți să așeze aceleași cuvinte la fel.

– Poezia dvs. este delicată și profundă, cu un abur religios, dar fără să fie o poezie liturgică. Cum ați ajuns la formula aceasta puternică, dar fără stridență, care transcende lumea sălbăticită de azi?

– Poezia coboară dintr-un spațiu misterios și curat, pe care nu-l cunoaștem. În poezie, caut să mă exprim cât mai autentic, așa cum am procedat și în viață. Dacă poezia mea place, nu pot decât să mă bucur și vă mulțumesc pentru aprecieri, cu atât mai mult că ele vin tot din partea unui poet.

– Credeți că poezia poate vindeca lumea?

– Poezia singură nu poate vindeca lumea, dar o poate ajuta enorm. Tocmai de aceea, aș vrea să închei dialogul nostru cu o poezie scrisă de mine în aceste zile grele pentru omenire. Ea mărtu­ri­sește și despre delicata misie în lume a preotului și a poetului. Poemul meu se numește Binecu­vân­tare:

Mereu am ştiut

că degetele dreptei mele

au fost făcute

în zi de sărbătoare,

cu ele fac şi desfac

semne de binecuvântare,

pe care le înmulţesc.

Cu ele înalţ jertfe

care coboară între voi

împărţind bucurii,

cu ele ridic potirul

să luaţi veşnicia.

Când le împreunez la rugăciune,

îmbracă nume de sfinţi

ştiuţi şi neştiuţi,

să ne transformăm

în nuntaşi veşnici

lângă bucatele Martei,

fii ai Mariei

născuţi din speranţă…

Valentin Iacob

Valentin Iacob s-a născut pe 12 octombrie 1955, în Bucureşti. Este scriitor şi jurnalist. În 1979 a absolvit Facultatea de Matematică din Bucureşti, secţia Informatică. Până în 1993, a fost IT-st şi profesor de Matematică, iar din 1992 este redactor la „Formula AS”. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania încă din 1997, după debutul cu „Petrogradul într-un pahar cu șampanie”, primită elogios, a publicat 10 cărți de poeme și proze, pentru care a primit numeroase premii în țară și străinătate. Ca jurnalist, s-a format la Școala de Jurnalism de la „AS” a Sânzianei Pop. „A fost o experiență splendidă și acaparantă, de mentorat și de lucru nemijlocit, care mi-a clarificat până și scrisul literar. De altfel, am cunoscut-o pe doamnna Sânziana Pop încă dinainte de 1989 pe căi literare. Și, din clipa în care m-a chemat la <>, ea mi-a tăiat luminos destinul, nonșalantă și energică”.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian