De câtva timp observ o scenă: la mine în livadă, într-un trandafir sălbatic, cască pliscuri largi, dintr-un cuib cenușiu și fin împletit, trei pui de sfrâncioc. Mama lor, o păsăruică cu ochi de piper, aduce gâze pe care le împarte delicat în clonțuri, în timp ce mă supraveghează neliniștită. S-a obișnuit însă cu mine și nu mai piscuie, țesând zig-zaguri de la o cracă la alta.
Sfrânciocul e o pasăre blândă. Îmi place, însă nu numai pentru asta. Are multă sensibilitate și o pluralitate de aptitudini care fac din ea o vietate cu talent: primăvara stă în salcâm, în răchiți sau în arini și imită fluierul grangurului, trilul ciocârliei și rândunelele. De când are pui, sfrânciocul e o păsărică serioasă și mută. Pe deasupra merilor, prinde câte un cărăbuș și vine în marginea cuibului, oferindu-le puilor delicatesa. Când plouă, pasărea se lățește pe cei trei pui, cu aripile desfăcute și cu ciocul întins în sus: în felul acesta, apa se scurge în afara cuibului, ca pe o pâlnie întoarsă. Ne studiem reciproc: eu din cerdac, cu curiozitate și puțintică dragoste, ea din cuib, cu ochișori vii și oleacă înfricoșată: nu-mi suferă apropierea.
Aseară, am căutat cu felinarul o curcă. Ploua și, în trandafir, sfrânciocul ședea cu clonțul săgeată în sus. Eram aproape ca niciodată. Dar el a rămas nemișcat, cu inima cât vârful acului, apărându-și de potop progeniturile.
MARIA D. – Ploiești
Romanian