Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

OLGA MĂRGINEAN (pictoriță): „Pe mine nu mă sperie molima. Românii știu să învingă năpastele”

Olga Mărginean în grădina casei

Convorbiri cu ușa închisă

Când stai de vorbă cu Olga Mărginean, pictorița de poeme care cântă în culori păsările și florile, totul ți se pare mai simplu. O înțelepciune veche, pe care ți-o împăr­tășește firesc, face ca până și aceste vremuri de molimă să pară mai ușor de trecut. Născută dintr-o veche spiţă de boieri olteni, Olga Mărginean face parte din generaţia de aur a seniorilor artei plastice româneşti. Cei care au reîntemeiat pictura şi au adus-o în miezul fierbinte al modernităţii mondiale.

„Mugurii și florile sunt ocrotite de îngeri”

– A venit primăvara, d-nă Olga Mărginean. Vă pregătiți culorile, ca de obicei, pentru întâlnirea cu florile, atât de dragi sufletului dvs., sau molima care bântuie vă sperie?

– Molima ne adună în jurul caselor, și eu cred că asta e o binecuvântare pentru sufletele noastre. Iar pe mine nu mă sperie molima. Am citit multe des­pre asemenea năpaste care au mai căzut peste noi, și românii le-au învins. Cum scria cronicarul, acum două vea­curi: „Când cu ciuma lui Caragea, se răspândeau orășenii prin sate și sătenii prin pustii. Iar peste București, domnea o tăcere grozavă, încât câinii urlau a pustiu, în­groziți și ei de-atâta singură­tate”. Sea­mănă puțin cu ce ni se întâm­plă azi. Ca­lamitățile au și ele constan­tele lor. Azi, însă, noi știm mult mai mul­te despre ce trăim. Chiar prea mul­te! Și e trist ce se întâmplă. La Bru­xelles, de exemplu, nu dau voie copiilor să se ducă la bunici, ca să nu-i infecteze. Iată că viaţa ni se poate schimba brusc, oricând.

– Și atunci, ce rămâne neschimbat pentru noi în acest univers tot mai apăsător?

– Ne rămân florile și crengile pline de muguri ale copacilor. Pe ele nu le atinge boala. Sunt ocrotite de îngeri. Iar eu am fericirea să am și propria mea grădiniţă, în spatele casei. E frumos și aici, în grădina mea. Pen­tru că iarna a fost blândă, iarba s-a păstrat verde. Și a mai înflorit și o plantă care e din țările calde. E o plantă veșnic verde, un mic arbust. Și acum, pentru pri­ma dată în viața lui, a izbutit să înmugurească. A făcut câteva bobițe roșii, de fructe. Așa că am ce studia. Și mai am în curte și cele două magnolii albe. Nu le-am tăiat niciodată și acum au 30 de me­tri înălțime. Niște copaci uriași, în vârf cu o mare de flori albe.

Fazanul de pe gard

– Nu v-ați lăsat copleșită într-atât încât să nu mai pictați…

– Noi studiem în continuare și desenăm cu toții, toată familia. Și soțul meu, pictorul Viorel Mărginean, și băiatul nostru, Alexandru. Dese­năm plantele cum cresc. E fantastic să încerci să fixezi pe hârtie viața. De la o zi la alta, mugurii se desfac și ne arată că ei știu să trăiască adevărat. La fel e și frumusețea gingașă a florilor. Chiar acum am în fața mea o plantă. Frunzele ei, deși asemănătoare, niciuna nu seamănă cu cealaltă. La fel ca oamenii. Nimic nu e simetric. Așadar, casa noastră este în plină natură înflorită. O frumusețe de care noi ne agățăm zilnic, pentru a supraviețui demn. Și mai sunt și păsările de pe lângă casă. Tocmai și-au făcut cuib niște mierle. Cântă cu fluieraturi lungi, dimi­neața. Dar zilele trecute am mai trăit o surpriză extraordinară. Pe gardul grădinii mele a poposit un fazan. Unul adevărat! S-a așezat acolo, calm și blând, în culorile lui im­periale. Privindu-l cum își bătea netemător aripile în soare, mi s-a întărit o credință mai veche. Poate că fazanul acela frumos să fi fost vreun mesager din alt tărâm, venit să mă încurajeze. Se arătase brusc, ca acele corăbii dispă­rute care apar după sute de ani. Oricum, niciodată nu voi ști cum de nime­rise el drept în mijlocul ora­şului.

„Nu ne uităm la televizor. Transmit Apocalipsa în direct”

– Dacă pictați și admirați natura înseamnă că nu vă simțiți sub stare de asediu!

– Știți ce se întâmplă? Asediați și singuri se simt cei care nu au o viață interioară și nu au o pasiune. Sau vreun hobby. Dar cred că, de acum încolo, oa­menii vor fi mai atenţi la semenii lor şi la natură, la toate frumusețile care nu cuvântă, dar ne înconjoară cu splendorile lor generoase.

– Cum vă apărați, totuși, de atâtea ameninţări? Se întâmplă de parcă am trăi într-un lagăr de concentrare.

– Ne descurcăm în felul următor: nu ne uităm la televizor. Există totuși, o emisiune la care ne uităm cu plăcere. O emisiune britanică, despre obi­ecte de artă rare şi vechi. Televiziunile românești sunt preocupate să vândă foarte bine știri rele. Dar oamenii trebuie să-şi găsească lucruri frumoase la care să se uite. Nimeni nu este pregătit să tră­iască în direct cu Apocalipsa.

„Virusul acesta este o pedeapsă. Un avertisment venit de Sus”

Magnolia uriașă

– În calitatea dvs. de prietenă de suflet a florilor, cum vă explicaţi că ele nu sunt niciodată ameninţate de o pandemie, aşa cum sunt oamenii? În fond, sunt şi ele la fel de vii ca şi noi.

– Florile sunt păzite de însăși natura lor. Ele au un anumit ritm al vieții pe care nu l-au părăsit niciodată, așa cum au făcut oa­menii. Oamenii au făcut tot felul de in­venții care să le ușureze viața. Pe când florile şi-au păstrat nesmintită natura divină. Poate și pentru că ele nu au fost alungate din Rai. De aceea, florile și aduc atâta bucurie oamenilor. Și sunt cântate şi pictate şi admirate pentru frumuseţea formei, a culorilor, și pentru frumuseţea fragilităţii lor. Dar oamenii ar trebui să ştie că și ei își au menirea lor gingașă, la fel ca florile. Japonezii simt mult mai mult natura. Dacă au un metru de pământ, îşi fac imediat o grădiniţă. Şi ei, şi chinezii, care desenează, sunt foarte atenţi la natură. Şi denu­mi­rile pe care și le aleg sunt romantice. Un exerciţiu pentru muşchii gâtului, de pildă, l-au numit „coco­rul călător care bea apă din izvor”.

– Credeţi că boala asta, care pare sfârşitul lumii, are un înţeles moral, poate fi o pedeapsă?

– Da, este o pedeapsă. Un avertisment venit de Sus, în care li se arată oamenilor să-și schimbe drumul, să nu mai fie egoiști, să nu se mai ocupe numai de bunăstarea lor. Pentru că, uite, vine o astfel de încercare, care-ți arată că nu te poți pune la trântă cu Dumnezeu.

Valentin Iacob

Valentin Iacob s-a născut pe 12 octombrie 1955, în Bucureşti. Este scriitor şi jurnalist. În 1979 a absolvit Facultatea de Matematică din Bucureşti, secţia Informatică. Până în 1993, a fost IT-st şi profesor de Matematică, iar din 1992 este redactor la „Formula AS”. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania încă din 1997, după debutul cu „Petrogradul într-un pahar cu șampanie”, primită elogios, a publicat 10 cărți de poeme și proze, pentru care a primit numeroase premii în țară și străinătate. Ca jurnalist, s-a format la Școala de Jurnalism de la „AS” a Sânzianei Pop. „A fost o experiență splendidă și acaparantă, de mentorat și de lucru nemijlocit, care mi-a clarificat până și scrisul literar. De altfel, am cunoscut-o pe doamnna Sânziana Pop încă dinainte de 1989 pe căi literare. Și, din clipa în care m-a chemat la <>, ea mi-a tăiat luminos destinul, nonșalantă și energică”.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian