Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

O dimineață cu… ISTVAN TEGLAS – „Până nu beau cafeaua, nu răspund la niciun telefon”

Expresivitate maximă

Energic, devotat și un pic timid, talentat cât trei și totuși ocolit de premii, a venit în Capitală tocmai din inima ungu­ri­mii. Are mai mult de un deceniu de teatru în pal­ma­res, dar, recent, Istvan Teglas a dat lovitura…în film. După rolul excepțional din „La Gomera”, pelicula lui Corneliu Porumboiu, anul acesta îl pu­tem vedea în „Malmkrog”, filmul lui Cristi Pu­iu, și în „Urma”, debutul lui Dorian Boguță. De vorbă cu un actor atât de versatil, că se bat pe el toți regizorii mari.

„În România, chiar avem noroc de oameni foarte inventivi și talentați”

Rodica Lazăr, Catrinel Marlon și Istvan Teglas, la premiera filmului „La Gomera

– Bună dimineața, Istvan, spune-mi că nu-i prea devreme pentru tine!

– Bună dimineața, Dia! Nu e! În fiecare di­mi­nea­ță, la 8, duc câinele afară. Când ai cinci pre­miere într-o stagiune, te obișnuiești să te trezești devreme.

– Cinci premiere și două filme. Anul ăsta poți fi văzut în „Malmkrog” și în „Urma”. Asta după ce anul trecut ai jucat și în filmul lui Corneliu Porumboiu. Cum ai reușit performanța asta?

– Nici eu nu știu cum de s-au legat așa. Nici măcar n-aș putea zice că felul în care am perfor­mat într-unul l-a atras pe altul, pentru că au venit aproape în același timp. A fost o perioadă foarte aglo­merată și grea pentru mine atunci, dar pro­iec­tele au fost atât de bune și regizorii atât de miș­to, că am gustat deplin din atmosfera de platou.

– În „La Gomera”, filmul lui Porumboiu, faci, de altfel, un rol extraordinar. Un rol mic, dar atât de bine făcut că, uite, ai fost nomi­na­lizat și la Premiile Gopo.

– De când mă știu, m-au ocolit mereu premiile și nominalizările. N-am fost nici măcar pe listele alea care te saltă, de genul „Zece pentru TIFF”. Eram mereu cel pe lângă care trecea premiul, că­ruia îi ziceau toți „Băi, dar tu chiar ai fi meritat”. Și, când credeam în sfârșit că am spart ghinionul, iată că, din cauza epidemiei, s-a anulat și Gala Go­po. (râde) Nominalizarea mi-a dat totuși o sen­za­ție liniștitoare. Știu că, indiferent ce va fi cu Gala, simplul fapt că sunt acolo e suficient.

– Ești unul dintre cei mai harnici actori. De unde ți-ai hrănit motivația și ambiția în anii ăștia, fără confirmările aduse de premii?

– Din faptul că mă interesează cu adevărat fe­nomenul teatral. Actoria e un mod de viață pentru mine. Și cred în puterea mea de a mă descoperi pe mine, ca om, făcând acest lucru. Sunt un actor devotat proiectelor în care joc, mă interesează cu adevărat ce se întâmplă în ele. Cu timpul, și-au dat și regizorii seama că sunt foarte serios, că sunt un actor care merge până-n pânzele albe pentru rolul lui.

– Te-am auzit într-o zi plângându-te că, atunci când ai avut ocazia să joci în Occident, ai fost surprins de superficialitatea cu care se făcea teatru acolo.

– Așa e, am avut o experiență dezamăgitoare cu Occidentul. În România, chiar avem noroc de oameni foarte inventivi și talentați. Poate că asta vine și din nevoia noastră de a ne afirma, poate că vine și din sărăcie. Când nu ai bani de de­coruri sau costume, trebuie să dai din tine tot ce poți, să suplinești cu propriul tău talent.

– Cere teatrul vreun sacrificiu? Cu ce plă­tești, Istvan?

– În primul rând, cu sănătatea, care a avut de suferit din cauza oboselii și a ritmului asiduu cu care am produs în ultimii ani spectacole noi. Une­le sunt pur și simplu greu de dus. Am jucat de trei ori la rând „Trei surori”, al lui Radu Afrim, un spectacol care, cu tot cu pauză, durează patru ore. Teatrul e un fel de ardere de tot.

– După atâta intensitate pe scenă, viața de zi cu zi pare searbădă. Nu te plictisește nor­ma­litatea?

– Dar viața adevărată e chiar asta, cu ne­ajun­surile și nimicurile ei. Nu cred că e o idee bună să evadezi. Sunt mulți actorii care fug de realitate. Ajung să-și rateze viața pri­va­tă, pen­tru că trăiesc ex­clusiv pentru scenă. Eu unul n-am de gând. Când 12 ore pe zi stai oricum în teatru, din viața reală îți rămâne chiar foarte puțin.

– Acum, loviți de epi­de­mie, vrem nu vrem, o să stăm mai mult aca­să. Cu ce-o să-ți umpli di­mineața?

– Vreau să citesc mai mult, să fiu mai atent la ce se întâmplă în jurul meu, la oa­menii dragi mie, să co­munic mai mult cu ei, într-un fel mai uman. De multe ori, din criză de timp, am ajuns să co­­mu­nic doar esențialul. Apoi, cu scurte ieșiri afară, fi­indcă am câine și stau în­tre două parcuri superbe, Tine­re­tului și Carol. Cu filme, ceai și cafea. Dimi­nea­ța, pâ­nă nu beau cafeaua, nu răs­pund la niciun telefon.

„Depinde doar de noi să transformăm toată izolarea asta în ceva creativ”

– Ți-e teamă de singurătate? Pentru un om obiș­nuit să fie mereu în teatru, cu lume, atâta izolare poate părea prea mult.

– Mult timp în viața mea am fugit de senti­men­tul de singurătate, i-am căutat mereu pe cei­lalți. Să fiu singur mi se părea ceva cu totul înspăimântător. Dar între timp am învățat că e mai să­nătos să accept singurătatea, să o privesc în ochi. Acum chiar o caut. Depinde doar de noi să transformăm toată izolarea asta în ceva creativ și plin de resurse. Acum zece ani mi se părea de ne­conceput să mă simt bine singur, în casă, uitân­du-mă pe fereastră. Și acum iată-mă, sunt fix aici.

– Și ce vezi, Istvan?

– Văd un gard acoperit de iederă, ale cărei frunze tremură în bătaia vântului.

– Mai ai cafea?

– Am băut deja una și pe a doua nu o mai fac. Chiar mă gândeam să mă las și de cafea, că de fumat m-am lăsat deja, de-un an. Dacă nu mă lăsam, nu mai rezistam să joc atâtea spectacole.

„Pentru mine, acasă, e în primul rând o stare”

– Cum ai ajuns să joci așa de bine în limba română? Tu ai crescut în Covasna.

– Nu mi-a fost ușor. La Baraolt, unde am co­pi­lărit, nu exista decât o singură familie de ro­mâni, la 3000 de locuitori. Am crescut și învățat în maghiară. Când am decis să vin la București, n-am mai avut de ales. Și a fost un efort, mi-a luat mult timp să nu mai gândesc în maghiară.

– Și spre teatru ce te-a împins?

– Cred că tot singurătatea. Mama m-a crescut singură, că a divorțat de tata când aveam 4 ani. Și fiindcă lucra, de mul­­te ori mai rămâ­neam la gră­diniță după pro­­gram, să o aștept. Mă obiș­nui­sem să fac tot felul de măscări, să cânt, să dansez, să mă dau în spectacol pentru oa­me­nii de la bucătărie, care aveau grijă de mine. Cred că atunci s-a năs­cut în mine plăcerea de a pune-n scenă. Până în­tr-o zi, prin liceu, când am devenit brusc mult prea se­rios. Și am dat la Teatru. (râde)

– Unde ești așezat acum, Istvan? Ai vre­un loc preferat în ca­să?

– Da, stau la ma­sa din bucătărie. Când e­ram mic, vedeam me­reu familiile mari stând unite în jurul mesei și, după di­vor­țul alor mei, am rămas cu un soi de nostalgie după așa ceva.

– Ridică puțin privirea. Ce obiecte îți aduc aminte că ești acasă ?

– Niciunul în mod special. Am schimbat și aruncat lucruri de fiecare dată când m-am mutat. Nu car după mine prea multe. Pentru mine, acasă e în primul rând o stare. E locul în care e liniște, locul din care nu mai simt nevoia să fug.

Foto: Mihaela Tulea, ADI MARINECI, Radu Afrim

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian