Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

PS MACARIE DRĂGOI (Episcopul românilor ortodocși din Europa de Nord) – „Mai rea decât epidemia în sine mi se pare a fi această epidemie a panicii”

Moartea e mai prezentă în viețile noas­tre ca niciodată. Ne râde în față din ecranele televizoarelor, compute­re­lor, telefoanelor inteligente, ne asaltează în bulele noastre virtuale. Am crezut, multă vreme, că e un eveniment atât de îndepărtat, încât nici nu merită să îi dai atenție. Ne-am înșelat, iar acum ne este frică. E firesc, sun­tem oameni, ne temem de necu­nos­cut. Este însă nefiresc să ră­mâ­nem înfricoșați, mai ales că sun­tem creștini și ne închinăm Celui care a biruit moartea. Mesa­jul creștinismului este un mesaj plin de bucurie, iar PS Macarie Drăgoi, un episcop tânăr și ini­mos, îl vestește în ținuturile nor­dului, care nu au fost nici ele cru­țate de boală, dar o înfruntă cu calm. Interviul de mai jos s-a năs­cut din incandescența sufletului părintelui episcop, în stare să to­pească ghețurile nordului, și din neliniștile mele. Veți afla în răs­punsurile dânsului leacuri pentru epidemia care ne bântuie inimile. Leacuri de viață veșnică în stare să alunge o moarte vremelnică.

„Întoarceți-vă la Dumnezeu!”

În ținutul zăpezilor, tricolorul ține de cald

– Preasfinția Voastră, trăim vremuri grele, parcă mai grele ca niciodată pentru generația noas­tră, vremuri despre care poves­teau doar străbunii noștri, cei tare încercați. La fel ca odini­oară și astăzi reazemul de căpă­tâi al neamului nostru românesc este credința. Credeți că rugăciunea ne-ar putea izbăvi de această molimă?

– Doar rugăciunea, pocăința și apropierea de Dumnezeu prin Sfintele Taine ne pot izbăvi de orice fel de molimă, inclusiv de una mai periculoasă și mai dură decât cea a acestui virus gripal. Firește că sunt de folos toate acele măsuri igienice care limi­tează acțiunea bolii. Dar să nu ne lăsăm amăgiți – puterea omului e limitată față de boală. Chiar și duritatea măsurilor luate la nivel planetar o demon­strează, în mod paradoxal. Atâtea țări sunt acum în stare de urgență, multe din ele foarte dezvoltate, cu sisteme sanitare la care românii pot doar visa, e folosită toată această nouă tehnologie, tot progresul științei, într-o sforțare titanică pentru a combate… o gripă care nu e la fel de agresivă ca cea spaniolă… Rata mortalității e mai mare, cel puțin pe datele provi­zorii din prezent, decât cele de la răceala obiș­nuită, dar nu este dramatică, așa cum a fost în alte epide­mii. Așa că mă gândesc – oare cum ar face față ac­tualele state, actualele sisteme, tot acest progres și toată această știință și tehnologie, unei epidemii precum celei de ciumă din trecut? Dacă ele par a nu face față decât prin măsuri extreme actualei epi­demii, oare pe timp de ciumă ce ar fi? Astfel re-încadrată chestiunea, va fi mult mai clară limita efor­turilor omenești în combaterea unei boli. Da, răs­punsul la molimă, precum și la orice altă plagă în­găduită de Dumnezeu asupra noastră a fost, este și va rămâne același: pocăința, întoarcerea la Dum­nezeu, îndreptarea vieții și ascultarea de poruncile evanghelice. Să nu uităm că pen­tru creștinii din vechime, molima era văzută ca prilej de martiriu. Au existat câ­teva epidemii foarte devasta­toare în primele secole ale creștinis­mu­lui. Autoritățile impe­riale și cele religioase păgâne erau total nepu­tincioase în a combate fla­gelul, precum și în a consola oa­menii. Singurul răspuns în fața epidemiei era fuga în zone retrase, pentru cine avea unde fugi, pre­cum și… izolarea față de cei bol­navi. Aceș­tia erau părăsiți de cei dragi, iar cei morți erau lăsați de izbeliște. Creștinii au avut o reac­ție cu totul opusă, revoluționară pentru acele timpuri. Au aplicat „metoda” evan­ghelică de com­ba­tere a moli­mei: au cercetat pe cei bolnavi, au hrănit pe cei părăsiți, au înmor­mântat pe cei morți. Atât pe ai lor, cât și pe ai păgânilor. Și a dat roade: mortalitatea a fost mai mică acolo unde erau creștini. Izo­larea și separarea nu funcționa, pentru că cei bolnavi erau lipsiți de îngrijirea elementară (hrană, apă), cât și de cea afectivă. Și nu toți din cei contaminați mureau efectiv de boală, ci din cauza abandonării lor. Firește că era riscant. Creștinii se puteau contamina ușor, dat fiind că nu ezitau să intre în casele celor infectați, și unii dintre ei nu supraviețuiau. Dar pentru ei o astfel de moar­te era echivalată cu marti­riul, așa cum o arată omiliile păstorilor duhov­nicești din acea vreme. Mă întreb, însă, revenind la prezent, dacă ar bântui ciuma acum, oare nu cum­va tot a­ceastă „meto­dă” evan­ghe­lică ar fi mai rod­nică? Sau am reveni la aceeași reacție ca pe vre­mea păgânilor, cu bolna­vii abandonați, cu morții lăsați pe străzi să putre­zească… pentru că siste­mele ar fi total depășite și pentru că „distanța so­cială” și paza de cel con­taminat ar fi singurele răs­punsuri de care e în stare toată știința și medicina noastră?

„Frica adâncește depresia”

În mijlocul credincioșilor

– Autoritățile statului ne cer să nu ieșim din casă, carantina fiind, cel puțin deocamdată, cea mai bună soluție de prevenire a infecției. Pentru cei activi, patru pereți seamănă teribil cu o celulă. Cum am putea să stăm acasă cu Dumnezeu fără să intrăm în depresie?

– Dacă stăm acasă cu Dumnezeu, atunci nu am fi în depresie, deci răspunsul se află în întrebare. Carantina este răspunsul actual aflat la dispoziția autorităților și celor pe care-i considerăm experți în medicină și epidemiologie. Ea nu ar trebui însă ab­so­lu­tizată, fetișizată, transformată în panaceu, să nu ne punem nădejdea exclusiv în aceste mijloace pre­care de prevenție. În loc să descoperim cât de slabi suntem, ne lăsăm cumva amăgiți de acest drama­tism al măsurilor extraordinare și al „infodemiei”, și de aici și anxietatea care ne bântuie și care adân­cește sau provoacă depresie. Dar mai este un motiv de de­primare, iar aici vreau să îmbrățișez în gând, din toată inima, pe toți creștinii care suferă pentru că nu mai au voie să participe la Dumnezeiasca Liturghie, fie pentru că aceasta s-a oprit de tot, cum e în Grecia, fie pentru că li s-au închis ușile bise­ricilor, ca în România. Compătimesc și sufăr și eu împreună cu ei și gândul meu este că am primit un canon greu de la Dumnezeu, spre trezire și pocăință. Poate nu am fost întru totul conștienți de marele dar al libertății de credință. Poate am luat ca fiind de la sine înțeleasă participarea la liturghie, la slujbele Bisericii. Iată că nu e așa! Iată că trăim acest mo­ment, fără precedent prin amploarea sa, în care în atâtea părți ale lumii creștinești, oamenii nu mai au acces direct la Liturghie… Așadar, e de înțeles frământarea, e de înțeles neliniștea. Ce tre­buie să facem este să îngenunchem alături de acești frați mai mici ai lui Hristos și să ne rugăm împre­ună Preamilostivului Dumnezeu, pentru a ne dărui iertare și pentru a putea face din acest canon prilej de tămăduire sufletească și de trezire duhov­ni­cească.

„Cea mai mare nenorocire este să rămânem fără Hristos”

În nord, cărările satelor sunt înlocuite de ape

– Ați vorbit despre panica pe care o instalează acest nou virus. Ce leac are Biserica pentru ea? Cum să ne izbăvim de marea frică a morții, care pe mulți îi face să își piardă cumpătul?

– Oare nu suntem cu toții datori cu o moarte? De când este supraviețuirea cu orice preț un scop demn de ființa umană? Mai rea decât epidemia în sine mi se pare a fi această epidemie a panicii, care ne comprimă, ne reduce existența la o condiție strict biologică. Viața devine o chestiune de supraviețuire minimală, biologică. Dar NU aceasta e viața cea adevărată, viața cea vie, cum spunem în unele cân­tări bisericești. Viața care merită trăită este cea plină de sens, este viața comunională, este viața dăruirii de sine, viața în Hristos. Viața lipsită de acest orizont al demnității umane, dacă vorbim despre necreștini, și viața lipsită de Hristos, dacă vorbim de noi, cei din Biserică, este mai rea decât moartea. Mila Ta e mai bună decât viața, spune și psalmistul, insuflat de Dumnezeu. Biserica are, așa­dar, acest rol profetic de a aduce aminte oame­nilor despre sensul vieții, despre lucrurile funda­mentale, despre demnitatea existenței umane. Moar­tea nu este cea mai mare nenorocire. Cea mai mare neno­rocire, pentru noi, este să rămânem fără Hristos. Afară din Împărăția cerurilor. Nu ne spune oare Însuși Mântuitorul: Cine își iubește viața și-o va pierde? Cuvântul acesta surprinde taina vieții umane: atunci când transformăm supraviețuirea biologică în scop în sine, iar nu în mijloc de acce­dere la o viață cu sens, la o viață înzestrată, demnă, tocmai atunci ne-o pierdem, rămânem fără dimen­siunea ei umană, sau, în cazul nostru, al creștinilor, fără dimensiunea ei divino-umană, hristică. Ră­mâne o viață animalică, instinctuală, do­mi­nată de frici, sen­zații, impul­suri, ușor de con­trolat. O viață de sclavie spirituală, dar de­seori și fi­zi­că, so­cială. De a­ceea frica de moarte, pa­nica, sunt de la diavol, pentru că ne de­posedează de dis­cernământ, de dem­nitate, de liber­tate. Să nu vă fie frică de cei care vă pot ucide trupul, dar care nu vă pot uci­de sufletele, spune tot Mântuitorul. Sin­gura frică lu­crătoare pentru noi este frica de Dum­nezeu, amintirea Judecății de obște prin care toți vom trece, unde toți vom da seama. Acolo dacă avem îndreptat gândul nostru, atunci frica de moartea biologică nu ne va mai domina. Dar noi mai avem încă un motiv pentru care frica de moarte ar trebui să fie depășită: Învierea. Învierea pentru care ne pregătim în acest Post Mare, în care pătimim de pe urma măsurilor de urgență impuse în viața Bise­ricii.

– Părinte episcop, îi păstoriți pe românii orto­docși din Europa de Nord și aș vrea să vă întreb cum trec frații noștri, care vă sunt fii duhovnicești, prin această încercare?

– Căutăm să trecem prin această încercare încredințându-ne proniei lui Dumnezeu. Am avut și avem câteva cazuri de români afectați de această molimă. Căutăm să le asigurăm asistență religioasă și socială. Am avut inclusiv un caz de român care a murit fiind infectat de co­ronavirus. Fratele Ioan era înaintat în vârstă, avea 87 de ani, însă până în ultima clipă, în pofida multor boli de care suferea, era foarte activ în comunitatea noas­tră euharistică din Stock­holm. A fost un om de mare ispravă și am dat slavă lui Dumnezeu că a primit, la spital, înainte de a pleca la Domnul, Sfintele Taine. A murit împăcat cu Dumnezeu, ceea ce este esențial. Și mă gândesc cu mare durere la toți cei care mor în izolare, departe de cei iubiți ai lor, din cauza acestei epidemii. Să-i mân­gâie Domnul pe toți! De asemenea, căutăm să ținem vie viața liturgică în aceste condiții de limitare, dife­rite de la țară la țară. „Pro­fit” de fiecare slujire pe care o pot aduce cu credin­cioșii noștri, pentru a-i con­­știentiza cu privire la ma­rele dar pe care-l avem de a putea fi împreună, slă­vin­du-L pe Dumnezeu și îm­părtășindu-ne de El. În timp ce frații noștri din România nu mai au, pentru moment, acest dar ceresc…

„În Norvegia, numărul celor infectați și al victimelor este mult peste ce este în România”

Cu crucea, în lumea fiordurilor norvegiene

– Pentru că am vorbit de români, nu aș putea să îi trec cu vederea pe scan­dinavii în mijlocul cărora trăiți. Dacă în sudul con­tinentului pare că s-a dezlănțuit iadul, în nordul său domnește pa­cea. Care credeți că e secretul nordicilor? De ce sunt ei mai puțini afectați decât restul?

– Nordicii sunt mai reținuți, după cum se știe. Însă și aici am observat aceeași panică, la un mo­ment dat, cu ace­leași manifestări ca peste tot: su­permar­keturi go­lite, lume aler­gând după pro­vi­zii etc. Dar nu a du­rat prea mult și lucrurile au intrat oa­recum într-un ritm mai obiș­nuit. E adevărat că nu e la fel pes­te tot în Scan­di­navia. În Suedia, abordarea este, încă, mai cum­pă­nită, mai reținută. Nu s-au in­terzis adunările pu­blice, ci s-au pus limite, însă în alte țări, ca Danemarca, limita este mai severă și este mai dificil pentru credincioșii noștri. În Norvegia au optat pentru a introduce în carantină pe oricine ve­nea din afară, trecând granița. Numărul celor infec­tați și a victimelor este mult peste ce este în Ro­mânia, și, din acest punct de vedere, aș remarca odată în plus atmosfera mai reținută de aici. Acestea sunt însă amănunte provizorii, căci situația este destul de schimbătoare.

„Trăim vremuri grele, în care credința ne este pusă la încercare”

Preot în Ținutul Aurorei Boreale

– La final aș vrea să vă rog să adresați un cuvânt cititorilor noștri și să le propuneți o ru­găciune pe care să o poată spune în aceste ceasuri grele, pentru a fi ocrotiți de Mântuitorul împreună cu familiile lor și cu tot neamul nostru românesc.

– Iubiții mei, Hristos a înviat! A înviat biruind moartea și iadul! A înviat vindecând firea ome­neas­că de căderea lui Adam și deschizând porțile Raiu­lui! A înviat ca să ne elibereze pe noi de frică, de moarte, de stricăciunea firii și de atașamentele noas­tre bolnăvicioase! A înviat ca să ne lumineze și să ne sfințească! Să ne facă împreună-părtași firii Sale! A înviat ca să ne dăruiască veșnicia și co­muniunea cu sfinții, cu îngerii și cu Maica Sa Prea­sfântă! A înviat ca El să fie împreună cu noi, iar noi împreună cu El, la Cina Sa cea de Taină! Aceasta este singura realitate care contează, singura veste adevărată, singurul scop demn de a fi urmărit, sin­gura parte bună pe care ne-o putem alege pentru a ne mântui și a ne bucura cu o bucurie desăvârșită ce nimic nu o poate strica. Trăim vremuri grele, în care bisericile sunt închise, în care credința ne este pusă la încer­care. Să nu capitulăm! Să nu aban­donăm lupta, căci Hristos are ultimul cuvânt! Nu uitați: vai de cei prin care vine ispita! Vai de cei fri­coși, cum spune Sfân­tul Ioan Evanghelistul în Apo­calipsă. Vai de cei care nu iau aminte la cuvin­tele și avertismentele Mântui­torului! Dar ferice de cei care-și păstrează credința până la sfârșit! Va trece și această epidemie, va trece și această încer­care. Con­tează cum o traver­săm și cum vom fi noi după ce va trece încercarea. Să căutăm să fim mai deșteptați, mai conștienți de condiția noastră de creștini ai acestor timpuri, mai conștienți de impor­tanța Litur­ghiei și a celorlalte Sfinte Taine ale Bi­sericii. Iar acum să ne rugăm cu umilință, zicând: Doamne, nedumeriți și fără de glas ne aflăm în fața acestei încercări abătute asu­pra noastră. Lumi­nează întu­nericul nostru, depăr­tează gândurile cele de îndo­ială și de frică, întă­rește-ne pentru a ne putea duce crucea și arată-ne nouă izbăvirea din primejdie. Primește-ne înapoi la Sfântul Tău Jert­fel­nic, ca să ne putem hrăni cu Sfân­tul Tău Trup și Scumpul Tău Sânge, pentru adău­girea harului și a vieții. Primeș­te-ne pe noi întru pocăință, primind mărturisirea noastră și dându-ne iertare de păcate și greșeli. Nu ne părăsi, Tu, Cel Care nu ai părăsit pe Adam în iad. Nu ne întoarce fața, Tu, Cel Care fața Ți-ai dăruit-o pri­gonitorilor Tăi care Ți-au acoperit-o cu scuipări și palme. Nu ne lipsi de Tine, Tu, Cel Care în mijlocul ucenicilor Tăi înfricoșați Te-ai arătat după Înviere, pentru a adeveri credința și dragostea lor în Tine. Așa, Doamne, primește această smerită cerere și ne izbăvește de ispite și ne scoate din ne­cazuri și strâm­torări, pentru rugă­ciunile Preasfin­tei Maicii Tale, ale Înaintemergă­torului și Botezăto­rului Tău Ioan, Dască­lul pocăin­ței, și ale tuturor sfinților Tăi. Amin.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian