De cum se răcește vremea, apar cu penele înfoiate de vântul aspru al lui noiembrie: vrăbiile zgribulite ale cartierului. Mai întâi câte una, mai stingheră și mai temătoare, apoi celelalte, din ce în ce mai gureșe, cenușii și obraznice. Sporovăiala lor se ridică deodată cu stolul printre blocuri, plutește o vreme peste pomi și apoi se îndepărtează, pentru ca, pe neașteptate, să te trezești cu ele din nou, aterizând dintr-un zbor săgetat. Pleacă și vin după un ritual numai de ele știut, de mai multe ori pe zi. Ciocăniturile lor mărunte și grăbite în stratul de semințe cu care le aștept îmi aduc aminte întotdeauna de ploile repezi de vară. Și uite așa, am trecut și-n anul acesta, oarecum împreună, dimineți neguroase de toamnă și multe după amieze apăsătoare, în așteptarea zăpezilor. M-am obișnuit și eu cu incursiunile lor gălăgioase și cred că s-au obișnuit și ele cu umbra mea, care le urmărea tăcută de la fereastră. Unele erau mai pofticioase și alegeau în grabă firimiturile și semințele mai mari, altele ciuguleau mai delicat și mai cu metodă, retrase la marginea pervazului, fără să se amestece în fojgăiala celorlalte. Într-o dimineață însă, în lumea lor păsărească s-a întâmplat ceva ce a schimbat cu totul ierarhia de până atunci. Printre ele a apărut o vrabie pe care n-o mai văzusem, o păsăruică încornorată, care avea în vârful capului penele ridicate amenințător, ca două coarne ascuțite. M-am uitat mai cu atenție și am văzut că înfățișarea ei așa de impunătoare era provocată de o picătură neagră de lipici sau de smoală, care-i ținea penele răsculate și înțepenite. Era caraghioasă și, mai mult decât atât, era cea mai agresivă și mai bătăioasă dintre toate. Se așeza întotdeauna în vârful grămezii de semințe, pe care punea stăpânire ca un general. Iar dacă vreuna dintre suratele ei îndrăznea să se apropie mai mult de ea începea scandalul, arțăgoasă. Una câte una, celelalte plecau și ea rămânea să-și apere teritoriul cucerit. Iar după ce își umplea gușulița, se așeza pe marginea unui ghiveci, în care vara creșteau condurași. Stătea acolo ceasuri în șir. Uitam de ea o vreme și apoi, când mă uitam iar pe fereastră, îi vedeam moțul caraghios. Câteodată, dormita ca o găină cu ochii întredeschiși, alteori „se scălda” în pământul din ghiveciul pe care stătea. Era o pasăre tare singuratică. Nu semăna deloc cu celelalte din neamul ei, care zburau în stoluri gălăgioase. Și părea tare tristă. Să fi fost conștientă că arăta diferit față de suratele ei? Că era caraghioasă, cu bila de smoală lipită pe cap? Și de unde venea oare încrâncenarea cu care-și apăra teritoriul? Cum de reușea să alunge toate păsările și să rămână singură, doar ea, o venetică apărută în cartier pe la mijlocul iernii? Ce-i plăcea așa de mult pe pervazul meu, încât își apăra cu atâta strășnicie locul? În cele din urmă, ne-am împrietenit oarecum, nu era speriată când mă apropiam de fereastră și, uneori, părea că nici nu mă vede, ba mă ignora cu bună știință. Alteori, mă fixa curajosă și curioasă, cu ochii aceia negri ca două boabe de piper viu. M-am obișnuit cu ea, abia așteptam să-i aud iar ciripitul pițigăiat și să-i văd conciul de pene.
Nu mai e mult până când primăvara va izbucni peste cenușiul iernii și al cartierului. Într-un fel, mă bucur știind că lumea va fi mai caldă și luminoasă, în altul mi-e teamă că prietena mea cea moțată va pleca prin zări mai senine, părăsindu-mă în umbra ferestrei prin care ne-am cunoscut.
MARIA SITARU
