Părul

Era sfârșit de mai când l-am văzut prima oară. N-am să uit niciodată ziua aceea, care mi s-a părut atunci și mi se pare și acum ruptă din calendarul obișnuit al primăverii. Era după o ploaie grăbită, care a trecut flușturatecă peste strada aceea de la marginea orașului. Mă aflam acolo ca să-mi caut o casă. Eram pe punctul de-a renunța la un apartament situat în zona cen­trală a orașului, mânată de dorul după un petec de iarbă și de mai multă liniște, și nu știam dacă ale­gerea pe care urma să o fac îmi va ușura sau îmi va complica viața. Erau atâtea circumstanțe pe care trebuia să le bag în seamă, de care trebuia să țin cont, încât mi se părea că sunt într-un carusel care nu se va mai opri niciodată. Alegerea unei viitoare case mi s-a părut o misiune extrem de grea. Nu mă puteam hotărî cu niciun chip. Mereu descopeream câte un detaliu care nu se potrivea cu ceea ce îmi doream atunci sau credeam eu că ar fi trebuit să însemne loc tihnit. Au trecut așa câteva luni, în care am văzut zeci, poate sute de locuri și de case, unele mai țanțoșe, altele mai modeste și mai liniștite. Niciuna dintre ele nu mi-a rămas însă aproape, mereu descopeream tot felul de motive pentru a renunța în ultimul moment la o alegere sau la alta.

În ziua aceea de sfârșit de mai despre care vă po­vestesc, cerul era proaspăt, soarele strălucea ve­sel, în ultimele picături de ploaie care se scurgeau de pe frunzele viței de vie. Era atât de curat totul, atât de proaspăt și de tihnit, atât de maiestuoasă și impresionantă sălbăticia grădinii părăsite, aflată în fața mea, încât m-am simțit dintr-odată apropiată de tot ce aveam înaintea ochilor. O apropiere care nu a venit din faptul că mi-a plăcut priveliștea sălbatică a grădinii, ci din bucuria cu care mă gân­deam câte voi avea de făcut, cum anume trebuie înlăturate buruienile care porniseră să înghită casa, cum s-ar cădea să fie așezate mai bine pietrele care mărgineau o potecă ce se furișa printre pomi. Cu alte cuvinte, până să mă hotărăsc dacă aleg sau nu casa aceea, grădina ei m-a cucerit fără drept de apă­rare, încătușându-mă cu fire invizibile, robindu-mă cu libertatea ei de neimaginat în centrul orașului. Iar după ce m-am tot învârtit încolo și încoace, prin toate cotloanele ei și-ale curții, vrăjită de frumuse­țea adormită în ierburile care creșteau în devălmă­șie, m-am pomenit, dintr-odată, în fața lui: un păr uriaș strălucea, cu ramurile încă ude de ploaie, în lumina iradiantă de mai: „Împăratul grădinii”, mi-am spus. Ca într-o revelație, am înțeles că vege­tația aceea exuberantă care trăia în locul acela, toate plantele și arborii din grădină erau ordonate și rânduite în jurul măreției lui.

Proptele

În sfârșit, găsisem locul în care vreau să trăiesc. Rezemată cu spatele de trunchiul lui noduros, am descoperit pe îndelete detaliile împărăției pe care o păstorea. Casa nu mai fusese locuită de câțiva ani și grădina era lăsată în paragină. Cârmâzul își înăl­ța obraznic florile albe la doi, trei metri înălțime, pirul prinsese ca într-o plasă un strat de nar­cise, care se luptau să-și scoa­tă corolele în lumină, pă­pă­diile și rosto­pasca se uneau în­tr-un covor auriu, cren­gile unui soc se zbă­teau să-și scoa­tă flo­rile prin­tre ramurile roș­cate ale unor corni, scaieți vineții mărgineau cărarea spre poartă, însoțiți îndeaproape de căl­dărușe al­bastre și roz. Cu spatele la păr, am închegat ra­pid pla­nul de război împo­triva buruienilor și-a dezor­di­nii din gră­dină, de parcă casa aceea fusese dintot­deauna a mea. În zilele care au urmat, pe când mă luptam cu încăpățânarea ierbu­rilor sălba­tice, m-am gândit, adesea, că ce făceam stri­­ca, într-un anume fel, echi­li­brul pe care plantele și-l gă­si­seră, armo­nia aceea „pe gustul lor”, din care nu fuseseră scoase de ani și ani.

Fiecare zi care a urmat a în­semnat o nouă pro­vocare în răz­boiul pe care-l du­ceam cu in­trușii din grădina mea. Când obo­seam, mă odihneam lângă trunchiul părului și, nu de puține ori, m-am întrebat dacă nu cum­va sunt un intrus în universul grădinii și dacă n-ar tre­bui să le las libertatea de a crește cum vor.

Cu astfel de gânduri am des­coperit, într-o zi, că părul bătrân, pe care-l luasem susținător în cam­paniile mele de reorganizare a gră­dinii, părul pe care-l recu­nos­cu­sem de la început drept împă­ra­tul grădinii, avea trunchiul putrezit în mai multe zone. Sub scoarța îmbă­trânită, va­sele lui co­mu­ni­cante, prin care ar fi trebuit să curgă se­vele hră­nitoare, erau transformate într-un rumeguș roșiatic, adevărat rai pentru miliarde de gâze și insecte. În ciuda bolii, se încăpățâna, totuși, să-și înalțe spre cer ramurile încărcate de frunze și fruc­te, de-abia formate din flori. Ca să-i fie mai ușor, i-am pus prop­tele de jur împrejur și l-am rugat, cu gând fier­binte, să mai reziste un timp, să mai lupte cu bătrânețea și boala. În toamna aceea, prima pe care am petrecut-o împreună, cu roadele lui parfu­mate am umplut câteva coșuri mari. Peste iarnă, trun­chiul lui s-a macerat și mai mult, în unele locuri, inte­rio­rul tulpinii a dispărut com­plet, și po­mul se susținea doar în scoar­ța îngroșată. Ca să-l ajut, am ridicat în jurul lui un zid mic de cărămidă, în in­teriorul căruia am pus pă­mânt bun, cu care i-am acoperit părțile bolnave. Pă­rul a rezistat, astfel, la încer­cările iernii și primăvara s-a încărcat iar de flori. Doar o singură crean­gă a rămas us­cată și golașă. În anul ur­mător, i-am pus la rădăcină gunoi de grajd, adus cu sacii de la mare distanță, și părul ne-a bucu­rat din nou cu flori și cu roade. E drept că mult mai puține, și parcă simțeam că se străduiește cum poate să ne mulțumească pentru grija pe care i-o purtam. Dar to­varăș bun pentru gânduri mi-a rămas. Am găsit ade­sea lângă trunchiul lui răspuns la întrebări legate de felul în care era mai bine să acționez în anumite momente ale vieții. Multe gânduri mi s-au luminat, așteptând acolo, lipită de scoarța lui. Știam, vedeam că anotimpurile îi sunt numărate, dar mă resemnam cu gândul că toate sunt trecătoare și că părul cel falnic va rezista. L-am ajutat după puterile mele. Am lup­tat mereu pentru ca împăratul gră­dinii mele să-și ducă bătrânețea în picioare. În ultimii trei ani am luat mlădițe din crengile lui și le-am altoit pe pomi tineri, peri sălbatici răsăriți în grădină, semănați poate de păsări, dar niciunul nu s-a prins. Părea că părul meu nu mai dorea să aibă de-a face cu lumea asta.

Ultima primăvară

Primăvara capricioasă din anul acesta i-a dat părului lovitura de grație. Oricât l-am ocro­tit, oricât l-am ajutat și l-am susținut, îm­pă­ratul gră­dinii mele se stinge. Cren­gile lui au rămas de data aceasta pustii. N-a mai avut putere să scoată muguri. Îl mai țin în picioare doar proptelele care s-au tot adăugat, ca semne de neputință. Zile de-a rândul i-am pândit cren­­gile, cu speranța că voi vedea măcar un mugu­re umflat de seve, dar scoarța lui cenușie nu mai dă niciun semn de viață. Crengile lui se înalță disperat de goale spre cer, ca niște mâini care cer ajutorul. I-am pri­ceput strigarea, și de câteva zile am să încep să-i înlătur proptelele, rând pe rând, așa cum le-am pus. Finalul nu e greu de ghi­cit.

În toată tristețea pe care mi-o lasă despărțirea de părul bătrân, îmi rămâne amintirea acelei dimi­neți de mai, când l-am văzut prima oară, proaspăt scăldat de ploaie, strălucitor. Lângă el am visat, el mi-a păzit câțiva ani curtea și grădina ca un oștean brav și devotat. L-am luat adesea ca martor al bucu­riilor și tristeților mele, i-am spus povești, uneori fără final, lăsându-l pe el să le ducă mai departe și să mi le descopere apoi în înțelesuri noi. Nu știu cine-i va lua locul în împărăția grădinii, poate nucul în care stă mereu o mierlă tare cântăreață, ori poate castanul, care e încă un adolescent, neformat și nerăbdător. Ori poate cireșul, cam repezit, care-și întinde spre mine crengile pline de muguri. Îi las pe ei să aleagă și să se hotărască cine va deveni împărat. Nu vreau să intervin în niciun fel. Sunt însă convinsă că va veni o altă dimineață când voi simți că părul bătrân m-a lăsat în grija unuia sau a altuia dintre ei.

Aștept ziua aceea și până atunci adun cu drag pământ proaspăt în jurul trunchiurilor tinere și le văruiesc pentru a le aminti că primăvara toți pomii sunt frumoși, precum miresele duse la altar.