Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

SILVIA IONIȚĂ (KANAL D) – „Îmi place să trăiesc clipa”

Cu zâmbetul pe buze și sufletul deschis

– Conform audiențelor TV, jurnalul de ştiri pe care îl prezinți la Kanal D, în fiecare seară, de la ora 19:00, este unul dintre cele mai apreciate din România. Care crezi că este motivul succesului? Cum arată bătălia între jurnalele de pe micul ecran?

– Din punctul meu de vedere, succesul în televiziune se clădeşte cu multă muncă şi cu en­tuziasm cât cuprinde, care vin la pachet cu încre­derea celor din jur. E foarte important să le citești aprobarea în ochi. Celor care se uită la emisiunile mele nu le văd ochii, dar sper că sunt și ei mulțu­miți. Mă străduiesc permanent să le ofer infor­mațiile în modul corect. Iar, raportându-mă la în­treaga echipă, pot să spun că miza noas­tră, la ştirile Kanal, este să furni­zăm informaţii din toate domeniile, dar informații relevante pentru oa­meni, informaţii care să fie întot­deauna corecte. În plus, şi cred că asta este esenţial, la Kanal D nu ne ferim de emoţie, de sentiment, de em­pa­tie, ne implicăm realmente, atât ca profesionişti, dar şi ca oameni, cu zâmbetul pe buze și suflet deschis. Or, asta se simte! Se simte că, prin tot ceea ce facem, suntem cu-ade­vă­rat alături de telespectatorii noştri.

– Prin felul în care arăți, puteai să faci actorie. Ce te-a atras către jurnalism, o me­serie cu mult mai dură și care-ți cere, adesea, să mergi pe sârmă?

– Ciudat este că în adolescență nu am visat să fac jurnalism de tele­viziune. Visele mele se în­drep­tau, așa cum spui, spre sfera artistică, dar ele s-au risipit repede, ca purtate de vânt. Pur şi simplu în clipa când am auzit cuvântul „jur­na­list”, el mi-a inspirat res­pect și am avut o re­velaţie tulburătoare: m-am văzut pe loc asemenea unui amiral pe un vapor, mi-am dat sea­ma că puteam să fac meseria asta pe punte, sus, la co­mandă, privind cu îndrăz­nea­lă spre orizont. Aşa că odată destinaţia identi­ficată, nu m-am mai abătut de la „drumul meu”: am venit din Constanţa natală în Bucureşti, am dat admitere la „Facultatea de Jur­nalism”, am învăţat destul de conştiincios şi m-am bucurat de practica pe care am făcut-o în toate domeniile media – pentru că mi-a oferit o viziune de ansamblu şi m-a ajutat să mă lămuresc, fără du­biu, cu privire la zona din jurnalism spre care do­ream să mă îndrept – apoi mi-am făcut debutul, dar nu în televiziune, ci în radio: la „Radio Ro­mânia”. După o vreme, am ajuns la „Radio Total” şi apoi la „Radio Uniplus”, pentru ca după aceea viaţa să-mi ofere, în sfârşit, şansa să lucrez în televi­ziune! Şi în televiziune am rămas până azi, la pupitrul de știri, locul în care pot să reprezint cel mai bine această profesie. Da, la pupitrul unui jurnal de ştiri, acolo e locul cel mai potrivit pentru mine, pe micul ecran. Unora poate să li se pară un loc modest, dar satisfacţia pe care o am, dându-mi seama că oame­nii se uită cu plă­cere la jurnalul pe care îl prezint, este imensă. Câteodată simt cum sticla tele­vizo­rului se topește.

„Eu nu mi-am dorit niciodată să mă apăr de emoţii, fie ele pozitive sau negative”

În studioul de la Kanal D

– „Jurnalul Kanal D” are o abordare foarte umană, merge mult pe subiectele sociale, or, viaţa oamenilor nu e mereu frumoasă şi uşoară. Cum te aperi de tristețea ştirilor negative, dure?

– Poate c-o să te surprind, dar eu nu mi-am dorit niciodată să mă apăr de emoţii, fie ele pozitive sau ne­gative. E mai greu să încerci să te aperi de emo­ţii, decât să te laşi purtat de ele. Şi-apoi, eu cred că trebuie să trăieşti emoţiile din spatele poveştilor pe care le prezinţi, dacă vrei ca acele poveşti să-şi atingă ținta. Trebuie să înţelegi suferinţa. Să par­ticipi. Nu poţi să fii indiferent. Eu trăiesc toate sen­ti­mentele, toate emoţiile din poveştile pe care le transmit oamenilor, de la pupitrul „Ştirilor Kanal D”. N-am încercat să le ate­nuez intensitatea, le-am lăsat să mă pătrundă, să mă in­fu­zeze. Sigur, niciodată nu-mi permit să mă ma­ni­fest pe post la nivelul a ceea ce simt, consider că un prezentator trebuie să-şi im­pună o anume decenţă a manifestării, dar emoţiile sunt vii în mine şi asta e bi­ne. Pentru că ele nu mă con­sumă, nu mă ard ca pe o lumânare, ci mă îmbo­găţesc. Tot ceea ce ex­pe­ri­mentez ca e­mo­­ţie îmi alimen­tează empatia, fără de care un pre­zentator nu poate să ajungă la inimile te­le­spec­­tato­ri­lor.

– Faptul că ai co­pi­lărit pe malul mă­rii, cu libertatea ei uriașă, cu ori­zonturi albastre și largi, ex­plică naturalețea și degajarea ta?

– Mă bucur că ai ob­servat că sunt o fire ve­selă, jovială, un dar minu­nat din naștere, dar şi influenţa atmosferei din casa părintească, unde ai mei au ales să vadă latura optimistă a lucrurilor, jumătatea plină a paharului. Pe de altă parte, ai intuit corect: ma­rea şi soarele, necuprinderea orizontului şi-au pus amprenta asu­pra mea. Mi-au dat un pozitivism, o anume încre­dere în seninul vieţii… Marea şi soa­rele cred că se re­găsesc zilnic în ochii mei, au de­venit parte din natura mea. De-asta probabil că şi mie îmi plac oamenii solari, care rămân optimişti indiferent de situaţiile grele prin care trec.

Dobrogeanul este ca o geampara

– Poți să compui la repezeală portretul do­bro­geanului? Se deosebeşte el, în vreun fel, de oa­me­nii din alte zone ale ţării? Despre moldoveni, de pildă, se spune că sunt molcomi şi foarte sen­timentali, despre ardeleni, că sunt lenţi, dar foarte corecţi şi muncitori, despre olteni, că sunt iuţi, dar cam superficiali… Dobrogeanul cum este?

– Dobrogeanul are un ritm aparte al vieții. Este ca o geampara. Ascultaţi o geampara şi-o să înţele­geţi cum e dobrogeanul! Probabil şi pentru că în şcoa­lă am cântat muzică populară, ritmul geampa­ralei mi-a rămas în suflet. Mă regăsesc foarte bine în ritmul acesta diferit: câteodată sunt mai repezită, alteori „pun frână”, dar întotdeauna îmi păstrez op­timismul. Totuşi, eu nu fac diferenţe între mol­do­veni, ardeleni, olteni sau dobrogeni: cu toţii avem părţi bune şi părţi mai puţin bune. În esenţă, suntem toţi la fel, în sensul că românii, în general, au un spirit aparte, un anume tip de înţelepciune care sper să ne fie şi de-acum încolo de ajutor.

– Cât de prezente mai sunt Dobrogea, Cons­tanţa și marea în viaţa ta?

– Păstrez marea şi soarele în gând şi în suflet me­reu, dar de ajuns acasă ajung din ce în ce mai rar. Şi, din păcate, de fiecare dată când mai dau o fugă până în oraşul copilăriei mele, în Constanţa, văd lucruri care nu-mi plac. Şi mi-aş dori sincer să pot să fac ceva ca lucrurile să se schimbe, ca oraşul meu, Cons­tanţa, să redevină acela pe care azi îl mai re­gă­sesc doar în amintiri. Sunt multe de schimbat acolo, dar… e complicat. Ar fi o discuţie prea lungă şi nu intru în ea acum.

Familia și prietenii

„Mamă” pentru mulţi copii

– Există și o parte nevăzută a vieții tale?

– Dincolo de micul ecran sunt familia şi prie­tenii. Sunt căsătorită, am o fetiţă, pe Ana, deci uni­versul meu se clădeşte constant pe aceşti doi piloni de bază: familia şi prietenii. Iar Ana e centrul vieţii noastre: pe lângă educaţia solidă pe care încercăm să i-o dăm, avem mereu grijă să-i creăm cât mai mul­­te amintiri frumoase, pentru că ele hrănesc sufletul. Altfel, viaţa mea de dincolo de profesie în­seamnă tot felul de bucurii împărtăşite: puţin sport, o plimbare, o ieşire la un film sau la un teatru… Iu­besc timpul petrecut alături de cei dragi şi îl pre­ţu­iesc cu atât mai mult cu cât el nu e atât de darnic, ca nu­măr de ore, pe cât mi-aş dori. Şi, nu în ultimul rând, în viaţa mea continuă să existe muzica. Aceas­tă pasiune mi-a fost cultivată de mică şi, pur şi simplu, viaţa mea, în absenţa muzicii de orice fel, mi s-ar părea de neconceput. Plus că, să ascult mu­zică, mi se pare cea mai frumoasă şi mai eficientă metodă de relaxare!

– Să ai o familie trainică, să creşti frumos un copil şi, în acelaşi timp, să-ţi construieşti şi să-ţi menţii o carieră la standard de excelenţă nu e lucru uşor. Care e formula ta de succes?

– Eu nu cred în formule. Sunt o persoană care are grijă să-şi stabilească priorităţile, şi întotdeauna mă concentrez pe ceea ce consider că e cel mai important într-un anumit moment. Îmi place, real­mente, să trăiesc clipa şi să scot din ea ce există mai bun, în toate aspectele vieţii mele. Cred că e extrem de important să mă ocup de educarea copilului meu şi fac asta „cu normă întreagă”, îmi iubesc profesia şi o respect şi, din acest motiv, nu-mi permit să cobor ştacheta… Însă nimic din toate astea n-aş putea să le fac dacă n-aş avea o căsnicie trainică, dacă n-ar exista soţul meu, care îmi e cel mai mare sprijin. Eu cred că e crucial ca o femeie să-şi simtă soţul alături: sunt, cu-adevărat, o fericită!

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian