Gáspár György: „Epidemia aceasta e ca un cutremur care nu afectează doar o țară, ci întreaga planetă”

Anxietate, nesiguranță pentru ziua de mâi­­ne, spaimă că ne-am putea îm­bol­năvi și, peste toate, izolare socială în propriile noastre case – un cocktail exploziv, care riscă să detoneze. Cum facem față noii crize ge­ne­rate de pandemie? Cum ținem în frâu fricile, de­presia și cum gestionăm relațiile cu cei apropiați, ca să nu o luăm razna cu totul? Sfaturi de trecut mo­lima, de la un psiholog specializat în relații, au­tor și „custode de povești de viață”, cum lui însuși îi place să-și spună.

„Să mergem unii spre ceilalți fără arme și fără armuri!”

– Epidemia asta pare să fi scos la iveală nu doar spaima că ne-am putea îmbolnăvi, ci și fra­gilitatea unui întreg sistem. Cum vede lucrurile astea un psiholog? Gaspar, despre ce vorbim când vorbim de coronavirus?

– Vorbim despre tot. Criza asta a reușit să zgu­duie din temelii absolut totul: societatea, instituțiile, autoritatea, relațiile. Nimic nu mai e cu adevărat stabil în momentele astea. E ca un cutremur care nu afectează doar o țară, ci întreaga planetă. Ceea ce face ca nivelul de stres și anxietate să fie mult mai crescut decât de obicei. Despre ce vorbim? Vorbim în primul rând de frică și de schimbare. Mayașii spuneau că după 2012, la sfârșitul calendarului lor, lumea se va schimba semnificativ. Uitați-vă la tot ce s-a întâmplat în ultimii ani! E clar că lumea trece printr-o reinventare! Tot mai mulți oameni s-au apropiat de diverse forme de spiritualitate, de psi­ho­logie, de dezvoltare personală, de tehnicile de auto­cunoaștere. E o mișcare puternică în lumea în­treagă, care culminează acum cu această criză care ne forțează să ne apropiem de noi și de cei dragi, așa cum nimeni nu și-ar fi ima­ginat.

– O apropiere care poate fi și binecuvântare, dar și pedeapsă. Cum supraviețuim statului în casă, care ne pune mai mult ca oricând față în față cu relațiile noastre și cu noi înșine?

– Să fim sinceri, lucrurile nu func­ționau bine în multe cupluri, doar că înainte aveai posibi­litatea de a scăpa. Mergeai opt ore la ser­viciu, ieșeai cu prietenii, mergeai să faci sport, să plimbi câi­nele și așa mai departe. Acum, viața ne forțează să relaționăm unii cu alții fără posibilități de evadare. Parcă ne-am întors în timp, pe vremea bunicilor noștri, când „terapia de cu­plu” însemna că soții certați e­rau închiși într-o cameră cu o sin­gură far­furie, o singură lingură și o singură furcu­liță și erau lăsați acolo până se împăcau. Iată cum na­tura face cu noi cam același lucru, ne izolează cu oamenii cu care avem de rezolvat cele mai mul­te probleme. Ni­mic nu scoate mai tare la suprafață propriile noastre dureri, minusuri și probleme, ca relația pe care o avem cu partenerul de viață, cu copiii noștri sau cu părinții.

– Și totuși, ce e de făcut? Cum facem ca pe­rioada aceasta să devină suportabilă, să ne apropie, nu să ne dezbine definitiv?

– Și cea mai mare casă pare mică atunci când ești închis cu soția și copiii. Tocmai de aceea e im­portant să învățăm să fim nebuni, pe rând. (râde) Să nu fim nebuni deodată, că ies artificii prea mari și nu ne putem permite acum acest risc. Nici măcar nu poți divorța acum, autoritățile nu te lasă să ieși fără declarație. (râde) Lăsând gluma la o parte, ce am putut deja observa din confruntările cu pacienții mei e că acum iese foarte tare în evidență dimen­siu­nea polarizată a relațiilor. Unul vrea să audă doar vești bune, celălalt are nevoie să fie în control și se uită la știri de dimineață până seara. Unul cumpără mai multă mâncare, celălalt vrea să fie mai econom cu banii pentru lunile care urmează. Unul e alar­mist, vede sfârșitul lumii peste tot, celălalt e în ne­gare, nu vrea să vadă și nici să audă. Ce putem face acum e să înțelegem că fiecare din cei doi are drep­tate în felul lui, că fiecare are propriile mecanisme cu care face față anxietății. Nu ajută cu nimic să ținem morțiș să avem dreptate în conflictele care se nasc, ci să le folosim ca oportunități de a crește împreună și a ne apropia și mai mult unul de altul. Suntem extrem de tensionați cu toții în această perioadă, să încercăm să ne exprimăm nevoile fără să ne atacăm unii pe alții. Hai să mergem unii spre ceilalți într-o manieră vulnerabilă, fără arme și fără ar­muri. E mai simplu să verbalizăm exact ce sim­țim: „Sunt copleșit, fiindcă mi se pare că numai eu am grijă de bani.” Sau „Sunt extenuată, fiindcă numai eu m-am ocupat de copii săptămâna asta.” Școala online pentru copii e un stres foarte mare pentru părinți, iar ei, la rândul lor, au și sarcinile de serviciu de făcut de acasă. Cei care vor reuși să treacă bine peste aceste încercări sunt cei cu inte­li­gență relațională crescută, adică cei care, când au gre­șit repară, cei care știu să-și ceară iertare și să zică: „Hai să ne organizăm un pic mai bine, hai să comunicăm un pic mai bine, ca să nu mai ajungem aici.”

„Când afară furtuna e mare, există întotdeauna în noi un spațiu în care putem să ancorăm”

– Acum, spațiul personal e vital pentru echi­li­brul nostru psihic. Dar unii dintre noi dorm, lu­crea­ză, au grijă de copii, gătesc, fac sport în ace­lași mic apartament în care locuiesc cu soția, so­crul și pisica. Cum mai respirăm, psihic, în aceste condiții?

– E foarte important să ne organizăm și să co­municăm, ca fiecare să știe ce are de făcut celălalt. Planificarea ne dă un sentiment de liniște, chiar dacă nu e confortabilă. Apoi, e important să fim cât mai creativi în a găsi spațiu personal. Unii o fac mergând și închizându-se în baie pentru jumătate de oră, ca să citească pe toaletă sau să facă o baie cu spumă. Alții se liniștesc la bucătărie, unde gătesc în liniște, de unii singuri. Unii își pun căștile în urechi și ascultă muzică o oră, chiar dacă în jurul lor copiii se joacă. Alții, ca mine, își pun căștile și fac un exercițiu de meditație. Pentru unii, spațiul per­­sonal poate fi reprezentat de ședința săptămânală de terapie. Acum, cei mai mulți terapeuți și-au mu­tat ședințele de terapie online, prin intermediul di­ver­selor platforme, skype, zoom, facebook, whatsapp. Sigur că e greu să găsești intimitate, când e toată lumea acasă, dar îți poți ruga partenerul să aibă grijă de copii 45 de minute, cât timp te închizi tu într-o ca­meră să faci ședința, iar apoi primește și el, la rân­dul lui, timp pentru ceva important de făcut. Trebuie să învățăm să negociem. Pentru că ușile sunt închise acum, suntem forțați să fim mult mai umani și empatici, dar și mult mai cooperanți și mai creativi.

– Când ușile nu se pot deschide spre exterior, poa­te putem găsi soluții să le deschidem la in­terior…

– Așa e, să nu uităm că atunci când în afară furtuna e foarte mare, când starea de frică se ac­cen­tuează de la toate ordonanțele și știrile pe care le auzim, există întotdeauna în noi un spațiu în care pu­tem să ancorăm, să ne găsim refugiu, să ne reîn­cărcăm. Pentru unii, explorarea acestui spațiu în­seamnă să se refugieze în rugăciune, pentru alții să facă yoga, pentru unii să citească o carte, pentru alții să picteze, pentru unii să se ocupe de flori, pentru mine, de pildă, să practic meditație. Aici nu există rețete, fiecare trebuie să-și găsească zona lui de echilibru, zona din care să-și poată trage încrederea că totul va fi bine. Avem nevoie să ne hrănim cu speranță. Avem nevoie acum de un pic de gân­dire magică, de un pic de gân­dire „văzduhistă”, cum îmi place să-i spun. Acum, mai mult ca ori­când, știința și spiritualitatea își pot da mâna pentru a ne ajuta să facem față și fizic, și spiritual.

– În fond, dacă ne păstrăm noi speranța, îi putem ajuta și pe alții.

– Da, dar e important și cum dăm celuilalt acea mână de ajutor. În perioada asta, mulți încearcă să o facă într-o manieră agresivă, prea insistenți cu punc­­tele lor de vedere. Mai important e să men­ți­nem vie speranța prin compasiune și empatie. De pil­dă, dacă eu acum trec printr-o perioadă mai bună, mai op­timistă, dar partenera mea e mai prăbușită decât mine, e foarte speriată, e important să nu trag de ea acum, forțând-o să fie ca mine, ci mai degrabă să pot coborî eu lângă ea, să dau dovadă de căldură în ges­turi și cuvinte, să o iau de mână și să ne ridicăm îm­preună. Să știe și să simtă că sunt lângă ea. În felul ăsta, încrederea amândurora în relație va crește foar­te mult. Iar ceea ce se întâmplă între mine și ea de­vine un adevărat miracol. Cred, de altfel, că relațiile adevărate sunt relațiile care vor rezista acestei pandemii.

„Îi mulțumesc fricii pentru toate lucrurile bune pe care le-a adus în viața mea”

– Tu cât de fragil ești, Gaspar? Pe tine ce te-a înspăimântat cel mai tare în această perioadă?

– Orice frică din prezent activează de fapt alte frici din trecut. De aia devine atât de copleșitoare și ne face să ne pierdem luciditatea. Una din fricile cele mai mari care m-au traversat a fost teama că vom rămâne fără mâncare. E o teamă căreia i-am găsit sensul vorbind cu sora mea. Crescând într-o fa­milie cu mari probleme financiare, am trăit ne­nu­mărate zile în care veneam de la școală și nu aveam ce să mâncăm. Mama ne aștepta cu cartofi copți în sobă, era singura masă de peste zi. Gândul că aș putea trăi iar suferințele din copilărie m-a făcut să mi se strângă efectiv stomacul. La două zile după ce am trăit spaima asta, am mers special la Mega să verific dacă sunt provizii și, când am văzut că au de toate și stocurile s-au refăcut, m-am liniștit pe loc. A doua mare teamă a fost să nu se întâmple ceva cu bunica mea. E cel mai vârstnic membru al familiei noastre, are 80 de ani, mi-e foarte dragă, și gândul că am putea-o pierde m-a înspăimântat. Bunica mea e în Satu Mare, e în grija mamei și, din fericire, e foarte senină, are o mare încredere în divinitate. Frica asta m-a apropiat de bunica și mai mult, din două în două zile sun acasă, la Satu Mare, să vorbesc cu ea și cu mama. La sfârșitul zilei, pot spu­ne cu mâna pe inimă că îi mulțumesc fricii pentru toate lucrurile bune pe care le-a adus în viața mea. Mi-a reamintit mai ales că în viața asta relațiile și sănătatea contează cel mai mult.

– Cum faceți față voi, terapeuții, cu problemele tuturor, când criza asta nu face discriminare, ne lovește pe toți?

– Când terapeutul se confruntă cu aceeași problemă cu care se confruntă și pacientul, totul capătă o altă dimensiune. Când eu eram în afara problemei lor, puteam să-i conțin mai ușor, să păstrez speranța mai ușor, să văd luminița de la capătul tunelului și pentru ei. Acum, când ei îmi povestesc de îngrijorările lor, mi se întâmplă să gândesc: „Vezi, tu nu te-ai gândit la asta, câtă drep­tate au!” Consumul psihologic e mult mai mare, trebuie să fac un efort să mă rup de mine. Pe de altă parte, e o ocazie și pentru noi, terapeuții, să em­patizăm mai mult și să creștem mai mult. Primul lucru pe care l-am făcut când mi-am dat seama că urmează să ne izolăm a fost să-mi creez un mic trib virtual de oameni în care am încredere, cu care îmi permit să fiu vulnerabil, cu care să țin legătura constant. Cei mai mulți sunt chiar colegi de breaslă și e extraordinar că ne avem unii pe alții și că putem vorbi despre fricile noastre.

„Informația în exces poate fi toxică pentru emoțiile noastre”

– În toată agitația ultimelor săptămâni, cel mai mult și mai mult am uitat parcă să păstrăm un pic de liniște. Toată lumea dă telefoane, colportează știri, trimite mesaje. Cum învățăm să și tă­cem?

– A sta în liniște înseamnă a te întâlni cu emo­țiile, trăirile, fricile și îngrijorările tale. Or, multă lume nu e pregătită să facă asta. Liniștea poate activa foarte multă angoasă și anxietate în universul interior al oamenilor care nu sunt obișnuiți să se expună și să înțeleagă toate aceste trăiri negative. Așa cum e important să avem alături câțiva oameni de încredere, pe care să-i sunăm când dăm de greu, la fel de important e să știm să stabilim și limite, ca să cultivăm această liniște. Dacă simțim că nu mai vrem știri negative, să avem curajul să le spunem prietenilor „Mulțumesc, eu mă informez oricum de la TV, nu mai e nevoie să mă anunți și tu”. Epi­demia asta nu e doar de natură virală, ci și de natură informațională, iar informația în exces poate fi toxică pentru emoțiile noastre. La fel de important e și să știm să ne apărăm de anxietățile celorlalți, să punem limite. E normal să ne fie frică, dar înainte să sunăm pe altcineva și să-l copleșim cu spaimele noastre, putem încerca să facem câteva exerciții de respirație, putem să ne scriem gândurile într-un jurnal sau putem, pur și simplu, trimite un mesaj de bun simț: „Te pot deranja acum cu un telefon?”. Și, fiindcă tot vorbeam de liniște, e important să ne confruntăm cu ea, să ne permitem să renunțăm din când în când la control și să ne întâlnim cu haosul interior. Doar în liniște vom învăța să nu ne mai temem de intimi­tatea cu noi înșine și vom des­coperi cât suntem de puter­nici. Am mai observat și că extrovertiții suferă mult mai tare acum. Introvertiții, cum sunt și eu, se simt, în sfârșit, bine. Nimeni nu-i mai ruși­nea­ză că stau sâmbătă seara aca­să, în loc să fie în oraș. Pen­tru noi, liniștea asta e o mare normalitate. Dar a de­venit normalitate pentru că am păstrat constant legătura cu noi înșine.

– De la birou, unde cei mai mulți mergeau zilnic, viața pare că s-a mutat acum direct pe canapea. Cât poți să stai la televizor fără să înnebunești? Ce facem cu toată informația care vine peste noi?

– Primele comportamente exagerate pe care le-am observat la mine, o dată ce m-am izolat acasă, au fost consumul excesiv de știri și comportamentul alimentar care risca să fie scăpat de sub control, mi-era foarte la îndemână să mănânc ceva dulce, să scap de anxietate. La un moment dat, am realizat că am stat cu laptopul și televizorul pornit timp de pa­tru ore, fără să mă ridic de pe canapea. Și m-am speriat. Cred că autodisciplina și autocontrolul sunt foarte importante. Acum, la noi în casă, există o re­gulă, ne uităm la știri doar dimineața și seara, la jur­nal. Să nu uităm că oamenii care lucrează în mass media sunt și ei subiectivi, au și ei propriile lor frici, spaimele noastre sunt și ale lor. Cât timp suntem în aceeași oală cu toții, nu mă pot aștepta la ceva echi­librat. Chiar dacă țara arde și suntem închiși între patru pereți, e mai important ca niciodată să ne ducem mintea și spre alte lucruri, spre citit sau spre sport.

– Adică, să încercăm să păstrăm o anumită rutină, să cucerim o nouă normalitate?

– Exact. Eu, de când am început să lucrez de acasă, păstrez exact aceeași rutină, trezit la 6.30, mic dejun, îmbrăcat, parfumat, și de la 9 încep terapiile în birou. Până să mi se întâmple mie, eram convins că, dacă vreodată o să ajung să lucrez de acasă, voi lucra în șort, că și-așa pe ecranul lap­topului nu se vede decât jumătate de corp. Ei bine, nu, iată-mă, sunt acasă, dar sunt îmbrăcat de stradă. Nici nu vreau să știu cum ar fi să-i ascult pe pacienții mei deschizându-și sufletul, și în timpul ăsta să mă uit în jos și să dau de propriii mei boxeri. (râde) E important să păstrăm toate acele lucruri care ne dau sentimentul de continuitate și stabi­litate: să mâncăm la aceleași ore, să nu mâncăm compulsiv, să ne culcăm la aceleași ore, să facem mișcare, să ne întâlnim în continuare cu prietenii online sau la telefon, să ne facem curat în case, chiar dacă nu vine nimeni la noi, să ne spălăm în continuare hainele, să nu stăm toată ziua în pija­male, să ne îngrijim ca înainte, chiar dacă nu ne ve­de nimeni.

„Cred foarte tare că umanitatea se poate vindeca”

– Există oameni predispuși să tra­verseze mai ușor crizele de genul ăsta?

– Bineînțeles. Am observat că cei care au citit destul la viața lor au reușit prin lecturi să acumuleze rețete de su­pra­viețuire spirituală. Acum, mintea lor selectează din memoria de lungă durată diverse strategii care au dat roade. În schimb, cei care nu citesc se confruntă cu o criză majoră, pentru că mintea lor construiește scenarii catastrofice, după modelul filmelor SF. Apoi, traversează mai bine criza cei care își planifică ziua de dimineață și se implică în activitățile pe care și le-au trasat, pentru că în felul ăsta nu mai au timp de îngrijorări, de victimizări, de scenarii negative, de proiecții negative de viitor. Își reduc, practic, posibilitățile de a se implica în acțiuni nesănătoase. Când nu mai reușești să speri la un viitor mai bun, ești pierdut, te cuprinde de­presia. Tocmai de aceea e atât de important să găsim cu toții un sens în ceea ce trăim în această perioadă.

– Poate că izolarea asta e și un prilej de vin­decare. Tu cum o vezi? Tu ce sens ai găsit în ce ni se întâmplă?

– M-am întrebat și eu, ca orice om dornic să înțeleagă în profunzime, care e mesajul ascuns al acestei crize globale, care sunt implicațiile ei spi­rituale. Mă gândesc la cât de curat a devenit aerul în București în doar două săptămâni, la cum în Chi­na oamenii au văzut pentru prima oară cerul, după ani de zile în care puteau vedea doar smog. Se vor­bește mult acum de numărul de decese, dar anual în lume mor în jur de opt milioane de oameni din cauza poluării. Și despre asta nu se scrie în presă. Mă uit la ce s-a întâmplat cu pădu­rea amazoniană. La ce se întâmplă cu ghețarii, cu încălzirea globală. Natura ne dă de multă vreme sem­ne că di­rec­ția în care se îndreaptă omenirea nu e ok. Acum ne-a pus o limită. Pro­ba­bil a fost singura modalitate prin care planeta a putut să respire puțin aer cu­rat, să-și ia o pauză de la toate dis­trugerile pe care i le aduce omul. Cred foarte tare că umanitatea se poa­te vindeca acum, dacă vom fi des­chiși la minte și vom avea curajul și în­drăzneala de a începe acest proces de autocunoaștere și vindecare. Aceas­tă uriașă energie activată acum de anxietate ne poate propul­sa într-o altă dimensiune a uma­ni­tății, ne poate aju­ta să creștem foarte mult. Depinde numai de noi dacă înțelegem ceva din lecția care ni se dă.

Reproduceri după picturi de FRANCISC CHIUARIU