Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Convorbiri cu ușa închisă – Cum se descurcă în izolare, oameni care sunt în viață învingători –

În carantină

MEDEEA MARINESCU, actriță „Să sperăm și să rămânem lucizi”

De când ne-a ţinut, mari şi mici, cu sufletul la gură, în „Maria, Mirabela”, pe când avea doar şase ani, Medeea Marinescu n-a încetat să-şi construiască o carieră impre­sionantă în teatru şi film, să-și sporească stima și apre­cierile pe care le trezeşte în spec­tatorii ei. Am întrebat-o cum face faţă despărţirii de scenă, pe care i-o impune zilele a­ces­tea, starea de urgenţă în care ne aflăm.

– Izolarea a căzut ca o ghilotină peste teatrele ro­mâ­neşti, e grea interdicţia sce­nei pentru un actor? Cum e să fii actriţă şi să nu mai poţi juca?

– Pe 8 martie, seara, am aflat, în culisele scenei, îna­inte de a începe Magnolii de oţel, că de a doua zi teatrele se închid. M-am panicat, însă repede mi-am revenit, pentru că nu vedeam (atunci), în perspectivă, gravitatea situa­ţiei. Mi-a luat un timp să o înţeleg, să o simt şi să o ac­cept. Da, acum o accept. E un dat! Şi nu contează că eşti actor, muzician, inginer, pro­fesor, student, elev, tehnician dentar sau sculer matriţer. E la fel de greu de acceptat pen­tru toţi. Pentru că, dintr-o dată, ne-am trezit că toată or­di­nea vieţii noastre a dispărut, că aşteptările şi pla­nurile pe care ni le făcusem, pur și simplu, nu au mai contat. E atât de puternic ceea ce trăim în aceste clipe, încât încerc să rămân lucidă, să observ şi să înţeleg ce se în­tâmplă cu noi, oamenii, cu mine, în aceste mo­mente. E un exerciţiu de luciditate.

– Oare distanţa îi va îndepărta pe oameni de teatru, sau vor reveni mai motivaţi către el?

– Eu cred că experienţa (încerc să o numesc blând aşa) pe care o trăim acum ne va modifica, cumva, în interior, pe fiecare din noi. Poate nu pe toţi, dar pe majoritatea, da. Avem ceva de înţeles despre noi, despre orgoliile şi vanităţile noastre, despre goana după mai mult sau altceva, despre falsele valori, despre respectul pentru lucrurile sim­ple, despre respectul pentru natură, despre sen­sul profund al relaţiilor dintre noi, despre respon­sabilitatea faţă de părinţi şi faţă de copii, despre consumerism şi nepăsare, despre… De aceea cred că oamenii vor simţi nevoia să se întoarcă la teatru, ca pe nevoia de a se întoarce către ei înşişi, de a se privi într-o oglindă în care să se întrebe şi apoi să-şi caute (şi poate să-şi găsească) propriile răspun­suri.

– Ce faceţi în aceste zile de izolare?

– Sunt cu familia mea şi, credeţi-mă, după ani de peregrinări prin ţară şi peste hotare, cu filmări, turnee, aveam nevoie de aceas­tă „întoarcere”. E unul dintre sensurile pe care eu le-am găsit în experienţa asta. Citesc, cânt la pian, îi ajut la lecţii pe cei mici, văd filme şi port discuţii cu soţul meu, ci­neast şi el, le citesc în fiecare seară copiilor mei poveşti (iată un câștig, nemaiavând spectacole seara), şi am des­coperit încă un lucru pe care nu reuşeam să-l fac înainte. Să fiu cu mintea 100% acum şi aici, pentru că orice alt plan este suspendat. Pentru mine e un lucru fantastic!

– Recluziunea e totuşi, de la un moment dat încolo, greu de suportat. Cum vă alimentaţi optimismul?

George Dăs­călescu şi cei doi copii: Luca şi Filip

– Copiii îmi dau putere prin optimismul şi veselia lor. Şi soțul meu, George Dăs­călescu, pentru că păstrează o atitudine lucidă, fără panică, şi pentru că a ştiut să treacă cu uşurinţă de la con­cep­tualitatea imaginii de film (fiind director de imagine) la meşteritul unui şemineu din casă, pe care vrem să îl pu­nem în funcţiune la iarnă. Ştiu că va trece această perioadă grea, pe cei mai mulţi poate că ne sperie faptul că nu putem avea o dată certă a finalului şi a costurilor umane ce vor urma. Trebuie să sperăm, devine o con­diţie a supravie­ţuirii, să facem exer­ciţiul de a rămâne lucizi, şi pentru asta cred că trebuie să reînvăţăm să preţuim lucrurile simple din jurul nostru, cele pe care le avem sau pe care ne putem baza în aceste momente. Şi sunt sigură că într-o bună zi ne vom re­vedea într-o sală de teatru. Vă îmbrăţisez cu sufletul!

FLORENȚA OPRIȘAN

ELENA STANCU şi COSMIN BUMBUŢ, reporteri „Marea lecție este că eram foarte fericiți și habar n-aveam”

Elena şi Cosmin

– Elena, cred că tu şi Cosmin sunteţi acum singurii jurnalişti din România aflați pe teren. Unde v-a prins pandemia?

– Suntem în livada cu măslini din curtea sin­gurei mânăstiri ortodoxe din Portugalia, Aldeida De Santa Margarida (Adormirea Maicii Domnului), din Castelo Branco.

– Cum aţi ajuns acolo?

– Pe scurt: la începutul lui martie, am plecat din Huelva, Spania, unde am documentat pe larg poveş­tile culegătorilor de căpşuni români. Acesta este subiectul ultimului nostru reportaj, iar timp de o lună, am fost cam rupţi de lume acolo: mergeam cu ei toată ziua pe câmpuri şi în sere, apoi la oameni acasă. Muncă de teren asiduă. Când am terminat, am realizat că ştirile pe care le auzisem cam din fugă erau adevărate şi din ce în ce mai îngrijo­rătoare. Am plecat în Portugalia, unde plănuisem dinainte să mergem şi să lucrăm la ceea ce docu­mentasem în Spania, aşa cum facem mereu: găsim un loc liniştit, eu scriu şi Cosmin lucrează la foto­grafii. Malul Lacului Alqueva părea locul ideal. Dar pandemia a luat repede proporţii îngrijorătoare, pe 18 martie, în Portugalia s-a declanşat stare de ur­gen­ţă, iar graniţele ţărilor europene se închideau una după alta. Noi nu am putut pleca cu avionul, cum ni se propusese, pentru că maşina asta cu care ne deplasăm și în care trăim este tot ce avem. Dacă o lăsăm aici, suntem pe străzi. Ambasadoarea Ro­mâniei în Portugalia, doamna Ioana Bivolaru, s-a oferit să ne ajute şi ne-a sugerat mânăstirea aceasta, singura de cult ortodox din toată Portu­galia. Călu­gării ne-au primit cu drag, au un dome­niu de vreo cincisprezece hectare, deci contactul cu alţi oameni este redus la maximum. Aici vom ră­mâne până când, sper, se mai liniştesc lucrurile.

– Cum vă descurcaţi cu proviziile, cu toate cele necesare ?

– Avem provizii luate pentru cam o lună. Am umplut butelia pentru gătit, avem plinul la maşină făcut pentru generator. Apa o luăm de la nişte iz­voare, bunii călugări s-au oferit și ei să ne ajute, când merg s-o aducă. Spălăm de mână, ca în stu­den­ţie. E complicat felul nostru de izolare, pentru că viaţa în autorulotă este una fără apă curentă şi electricitate la discreţie, fără canalizare, dar ne vom descurca. Fructe avem. Livada mânăstirii are por­tocali printre sutele de măslini!

– Izolarea la care suntem constrânși ne face să înțelegem că sunt lecţii de învăţat din toată ne­no­rocirea asta.

„Acasă”, la Mânăstirea Aldeida De Santa Margarida

– Da, iar marea lecţie, marea revelaţie este că eram foarte fericiţi şi habar nu aveam. Cât de bine ne era şi nu apreciam! Da, îmi este limpede că aces­ta este un restart în vieţile fiecărui locuitor al acestei planete. Nu cred că am mai avut până acum un şoc atât de puternic, încât să ne schimbe fundamental felul de viaţă. Totul s-a oprit. Noi doi, reporteri no­mazi, ne-am oprit, și noi, şi parcă abia acum învă­ţăm să fim atenţi la lucruri peste care treceam cu lejeritate. Orice clipă veselă este azi amplificată la dimensiunea pe care ea chiar o merită. Când vine Tina, căţeluşa noastră, cu mingea în bot, ne bucu­răm ca niște copii. Chiar râdem. Ne plac enorm pas­tele cu ciuperci. Acum le gătim foarte des şi le savu­răm la maximum. Ne bucurăm că ne putem plimba printre măslinii şi portocalii din livezile mânăstirii, ne bucurăm de noi doi. Dar lecţia cea mai impor­tantă pe care trebuie să o învăţăm este una de bună­tate şi empatie. Trebuie să ne ajutăm unii pe alţii, şi acum, pe timpul pandemiei, şi după. Iar ceea ce ob­serv deja este minunat: tineri care fac cumpărături pentru vârstnici, ateliere convertite în manufacturi de măşti, de viziere, de costume medicale. De la o vre­me, ne sunăm mult mai des părinţii din Româ­nia, de câteva ori pe zi. Mama lui Cosmin e singură, înainte mai săream câte o zi de sunat, acum o facem de două ori pe zi. După ce va trece perioada asta de panică, trebuie să învăţăm să apreciem lucrurile care înainte ni se păreau nimicuri. Va fi o bucurie enormă să te plimbi printr-un parc, şi suntem obligaţi să o percepem ca atare.

– Ce crezi că se va întâmpla cu noi după ce va trece panica şi cazurile se vor împuţina?

– Ce se va întâmpla cu noi, cu meseriile noastre, cu presa, cu artiştii, cu fiecare? Vom vedea. Este pentru prima dată când expresia „sănătoşi să fim şi vom vedea noi” îşi câştigă dreptul la adevăr absolut. Nu mai este ceva spus aşa, din vârful buzelor, nu­mai ca să închei o conversaţie. Cred că lumea se va schimba fundamental, după această pandemie. Va trebui să muncim, să ne reclădim. Cred că trebuie să ne obişnuim să luăm lucrurile aşa cum sunt, să nu ne mai facem planuri de viitor, care chiar sunt o glumă în acest moment. Ce mă sperie pe mine este faptul că oamenii care vor fi cei mai afectaţi sunt tot cei mai săraci dintre noi. Uite, cei care lucrează la căpşuni o fac în regim de zilieri. Nu au contracte pe termen lung. La fel sezonierii de la hoteluri. Le va fi foarte greu şi va trebui neapărat să-i ajutăm.

– Unde veţi petrece Paştele, Elena?

– Mai mult ca sigur vom face Paştele în curtea mânăstirii ortodoxe. Vezi ce ciudate vremuri trăim? Din toate locurile unde puteam fi, la cât de călători suntem noi, iată-ne la capătul Europei, printre măs­lini întortocheaţi şi portocali sălbatici, alături de că­lugări ortodocşi.

– Sănătoşi să fim, Elena şi Cosmin!

– Sănătoşi să fim!

BOGDANA TIHON BULIGA

CIPRIAN DEAC, mare fotbalist român: „Mă simt ca un leu în cușcă!”

Ciprian Deac în tricoul CFR Cluj

Stabiliserăm, cu o zi înainte, să ne auzim la ora 2 după-amiază. Dar Ciprian mi-a scris să o lăsăm pe mai târziu. „Când ai două fetițe, nu prea mai ești stăpân pe timpul tău, trebuie să joci cum cântă ele”, mi-a spus. Multiplu campion cu CFR Cluj și om de bază al echipei naționale de fotbal, Ciprian Deac trăiește, la 34 de ani, a doua tinerețe. Nu există jucător în Liga 1 să arate fizic ca el și nu există jucă­tor care să alerge cât aleargă el într-un meci! Un fanatic al pregătirii fizice, cu o etică a muncii învă­țată de pe când juca în Germania, la Shalke 04, Ci­prian Deac trăiește acum, ca noi toți, în izolare la do­miciliu, de când cu pandemia de COVID-19…

– Ciprian, cum e pentru un sportiv de perfor­manță și pentru un tip dinamic ca tine să nu mai joace fotbal?

– Știi cum mă simt în perioada asta? Ca un leu în cușcă! Clar că e o perioadă grea, și nu doar pentru mine, cred că pentru toți sportivii. Zic mulți că ar trebui să luăm peri­oada asta ca pe o vacanță, dar nu e așa. În vacanță mai ieși din casă, mai faci mișcare, mai ieși la un fot­bal cu prietenii, pe când, acum, efec­tiv, nu poți să faci nimic. E foarte greu din punctul ăsta de ve­dere! Eu și familia mea chiar ne-am izolat la modul cel mai serios și am încercat să ne ferim de oricine, chiar și de persoanele dragi. Nu am cre­zut niciodată că voi trăi astfel de mo­mente, dar uite că viața e plină de surprize, plină de neprevăzut, așa că trebuie să trecem și peste asta.

– Cum îți folosești timpul? Te plictisești?

– Având două fetițe mici, nu pot să zic că am momente în care mă plictisesc. Dimpotrivă, mi-ar prinde bine niște clipe de liniște! Dacă aș avea acum antrenamente, aș simți că merg să mă relaxez (râde). Glu­mesc. Să fii părinte este cel mai fru­mos lucru din lume și, oricât de greu ar fi cu copiii, tot e ceva plă­cut, ceva ce te umple ca om. Am mai mult timp acum să mă joc cu fe­tele. De când sunt mai mult pe aca­să încerc să-i dau și eu o mână de ajutor soției. O schimb pe cea mică, îi dau de mâncare, încerc să o adorm… Chiar am ajuns să mă pun în locul soției mele și mi-am dat seama cât de grea e meseria de ma­mă. Acum înțeleg prin ce trec toate mămicile din lumea asta!

– Sport reușești să mai faci?

– Da, sigur! Dacă vrei să faci sport, faci! Muți televi­zorul, muți mobila prin casă și tot faci ceva. E clar că nu se compară cu antre­namentele cu echipa sau cu munca la sala de forță, dar cât să îți păstrezi tonusul mus­cular poți face și de aca­să. Numai flotări să faci și tot e bine!

– Cu colegii mai vor­bești în perioada asta?

Cu fetița cea mare

– Ne mai scriem me­saje, de vorbit nu prea vor­bim. E o pe­rioadă grea pentru toa­tă lumea, mai ales pentru jucătorii străini de la CFR. Mă pun în situația lor și nu știu ce m-aș face. Vă dați seama că Billel Omrani, colegul meu de echipă, dacă ar pleca în Franța, ar trebui să stea izolat acolo două săptămâni, și când ar trebui să revină la noi, ar mai sta alte două săp­tămâni în ca­rantină. O grozăvie. Deși, poate, uneori ar trebui să pui familia pe primul loc și să nu te mai intereseze restul…

– De ce anume ți-e cel mai dor și nu poți să faci acum?

– Mi-e dor de vestiar, de atmosfera de la echipă, parcă am și uitat cum era viața înainte. Simt că stau de un an de zile acasă, nu de trei săptămâni! Și cât am ieșit pe afară, la cumpărături, am rezolvat ce aveam de rezolvat și am venit repede înapoi. Nu mă gândesc musai la mine, la sănătatea mea, cât la co­pii. La ei mă gândesc în primul rând.

– Care va fi primul lucru pe care îl vei face când ieși din izo­lare?

– Abia aștept să facem un antrenament cu toții, să începem să alergăm. E clar că o vom lua de la zero cu pregătirea și că nu va fi ușor. Oricât te pre­gătești, acasă nu poți să faci cardio, nu poți să alergi.

– Ce înseamnă pentru un sportiv de perfor­manță o întrerupere a activității de câteva luni? Cât timp crezi că îți va lua să revii în formă?

– Vreo două săptămâni vom avea sigur nevoie. Asta nu e o vacanță obișnuită, cum am mai avut, în care te miști, mai faci o miuță, mai fugi pe o bandă, mai mergi la sală. Acum, stând în casă mai fac doar flotări, abdomene. Mie, cum mă cunosc, mi-ar fi de ajuns 2-3 săptămâni să ating o formă bună. Dar lipsa meciurilor se va vedea. Ca să ai un ritm bun de meci ai nevoie de 4-5 me­ciuri de pregătire. Va fi o peri­oadă ciu­dată. Echipa care va recupera ritmul de joc cel mai repede va avea câștig de cauză în acest campionat.

– Trăiești, uneori, și mo­mente de descurajare?

La sala de forță

– Drept să-ți spun, cu pau­za asta am avut sentimentul că m-aș fi lăsat de fotbal și e foar­te ciudat. Îmi dau seama că va fi o perioadă foarte grea când va veni vremea să pun ghetele în cui. Fac multe sa­crificii ca să fiu în formă, mă­nânc sănă­tos, încerc să dorm cât mai mult, pen­tru că asta înseamnă să îmi prelungesc și via­ța de sportiv. Cum mă simt acum, cred că nici la 20 de ani nu m-am simțit. Am ajuns să îmi cunosc foarte bi­ne organismul și să a­jung la greutatea la care mă simt cel mai bine. Dacă mă mențin la gre­u­tatea asta, eu cred că mai pot juca 3-4 ani minim!

– Ciprian, cum crezi că va fi lumea după ce trece criza aceas­ta? E vreo lecție de învățat?

– Ar trebui să înțelegem că orice e posibil în viață. Nimeni nu credea că vom ajunge aici. Tot mai ziceau unii că va veni o criză financiară ca în 2008, dar nimeni nu se aștepta la ce trăim acum, să moară oameni. Eu cred că ar trebui să trăim viața la ma­ximum, să ne bucurăm de ea, că nu știm ce ne va rezerva ziua de mâine…

CIPRIAN RUS

GABI BALINT, vedetă a fotbalului românesc: „Simt tot mai mult că viața mea e aici, la țară, în Bistrița”

Mare vedetă a echipei Steaua din 1986, campioană a Europei, și om de bază al echipei Naționale la Mondialul din 1990, Gabi Balint e unul dintre cele mai tonice personaje din fotbalul românesc. Un tip extrovertit, inteligent, cu umor, a devenit un favorit al televiziunilor de sport și al cam­paniilor publicitare, după ce a abandonat o pro­mițătoare carieră de antrenor. Cum suportă izolarea un om atât de pasionat de aventură, de evadările cu motocicleta, l-am rugat să-mi răs­pundă la telefon…

– Gabi, aveai o viață foarte dinamică, erai prezent la televiziunile de sport, urmăreai fot­balul, erai implicat în tot felul de campanii sociale și publicitare. Cum e acum, de când cu decretarea stării de urgență, când stai, izolat, acasă?

– Sigur că e cumva plictisitor, mai ales când ești obișnuit, ca mine, cu o viață dinamică, dar e nevoie să stăm în casă zilele astea, pentru că, altfel, riscăm să ne îm­bolnăvim. Dar nu mă plâng. Fac tot felul de lucruri ca să mă țin ocu­pat, și atunci timpul tre­ce mai ușor. Întâi de toate, fac sport în fie­care zi! Apoi, am un pui de ciobănesc german, năz­dră­van din cale afa­ră! Dacă îl las liber, face tot felul de prostii, cară lu­cruri dintr-o parte în alta, roade lemnul – n-ai cum să te plictisești cu el! Mă joc cu Prince, îl mai dre­sez… Sunt la țară, la Bis­trița, și aici e tot timpul ceva de făcut: mai ai de cărat lemne, mai ai de fă­cut curățenie… Tot timpul îți găsești ceva să faci, nu se pune problema să stai de­geaba.

– Cum de ai decis să te retragi la Bistrița?

Gabi și micul Prince

– Când am văzut că lucrurile iau amploare și în România, cu noul coronavirus, m-am urcat imediat în mașină și am venit aici. Aici am prie­tena, aici e tatăl meu, aici e sora mea… Așa că mi-am lăsat fata cea mare la București și am venit aici. Îmi place foarte mult viața de aici. Îmi place să mă mai ocup cu lemnul, cumpăr mobilier vechi și îl restaurez, e o pasiune pe care mi-am descoperit-o în ultima vreme. Chiar mă gândeam că mi-ar plăcea să stau mai mult pe aici, pe la țară, și acuma, uite că stau numai aici și nu mai ajung la București, nu mai parti­cip la emisiuni.

– De ce îți e cel mai dor din viața de dinain­te de criza asta?

– Să spun sincer, singurul lucru de care îmi e dor e televiziunea. Mi-e dor de colegii de acolo, de emisiunile pe care le făceam, de glu­mele cu gașca de acolo. De Bucu­rești, în sine, de aglome­rația și de nebunia de acolo, chiar nu mi-e dor. M-am cam săturat și trag mai mult aici, la țară, unde și aerul e mai bun, e alt­ceva. Sigur că mi-e dor și de li­bertate, să nu mai fiu ținut într-un sin­gur loc. Aș vrea să ies, să mă duc să pescu­iesc, că se face vremea mai bună, mâine-poi­mâine. Din păcate, deo­camdată, nu pot. Res­pect recomandările „mili­tare”. Doar nu degeaba am fost jucător la Steaua.

– Cum crezi că va fi lumea după ce trece criza aceasta? E vreo lecție de învățat din pe­rioada asta?

Gabi Balint și viața la țară

– Eu zic că sunt multe lucruri de învățat. Uite, bunăoară, că în fața bolii suntem toți egali. Vine coronavirusul ăsta, care nu ține cont de nimeni și de nimic, că ești sărac sau bogat, tânăr sau bă­trân, cu sânge nobil sau nu. Acum ne dăm seama cât de importantă e viața, cât de importanți sunt oa­menii, pe care, poate, de multe ori i-am ignorat, și de care acum ne e cam dor și le cam ducem lipsa. Sunt multe lucruri de învă­țat: și faptul că am făcut ce am făcut cu planeta asta a noastră, pe care am adus-o într-un hal fără de hal. Am făcut tot felul de experi­mente, și-acum, parcă e și o pedeapsă, așa, din partea naturii.

Personal, simt că am ajuns într-un moment, poa­te la o vârstă, când îți vine să te retragi la țară. Mi-am dat seama acum, în zilele astea de izolare, că pentru mine, viața cam aici va fi, să mănânc sănătos, să stau la aer bun, să muncesc pe lângă casă, să am dealurile mele, pe care să mă plimb, să merg la râul care e aici, aproape. Exact ceea ce făceam în copi­lărie, exact asta am reîntâlnit acum. Și am regăsit bucuria pe care o aveam atunci, copil fiind. Pen­tru mine, sincer, Bucureștiul s-a cam terminat.

CIPRIAN RUS

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian