Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Pr. MIHAI CIUHAT (Biserica din comuna Pui, jud. Hunedoara): „Nu e cu putință să crezi în Hristos și să-ți fie frică de ceva pe lumea asta”

Cu părintele Mihai Ciuhat suntem cunoș­tințe vechi. L-am descoperit acum vreo 14 ani, pe când era preot începător la Luncani, într-o comună mai sălbatică a județului Hunedoara, unde avea câțiva enoriași împrăștiați pe șapte vârfuri de munte și de-a lungul a mai multe zile de mers pe jos. De adunat la biserică se adunau mai greu, mai ales la marile praznice sau la vreo nuntă, vreun botez sau vreo în­mormântare. Dar părin­tele urca la ei pe jos, fără frică de lupi ori de alte jivine, înar­mat cu un toiag și cu multă râvnă, și având reverenda și Evan­ghelia în rani­ță. Îi cerceta pe creștini cu inima, îi spove­dea și împărtășea, îi po­vă­țuia și îmbărbăta… De câtva timp, părintele Mihai nu mai co­lindă munții. A fost numit paro­hul bisericii din Pui, un sat mare, centru de comună, la șosea – cum s-ar zice. Iar cel care s-a împrie­tenit cu fiarele pădurii, pentru a ajunge la credincioși, a devenit – nu doar un duhov­nic cu mai multă experiență, ci și „tatăl” a zece copii părăsiți de propriile familii, precum și su­fle­tul unor întâlniri culturale și spirituale de o rară calitate. S-a încon­jurat de un grup de credincioși intelectuali ai locului – dar și veniți de prin orașele și comunele din împrejurimi –, pentru care organizează adevăra­te con­ferințe în biserică, având ca invitați nume cu­nos­cute din laicatul și clerul ortodox din toată țara. Poate că vremurile pline de încercări au trezit do­rința unirii în cuget a bisericii cu intelectualii, ori poate că nu e vorba decât de refacerea unei tradiții de dinainte și imediat după cel de-al doilea război mondial, de pe urma căreia ne-a rămas un exemplu incandescent: mișcarea „Rugul Aprins” de la Mâ­năs­tirea Antim din București. Oricum ar fi, faptul că într-un sat de la poalele Retezatului credința de­vine subiect de dezbatere intelectuală e un lucru rar și deosebit. Motiv pentru care am vrut să aflăm ce anume l-a împins pe părintele Mihai Ciuhat la o mi­siune mai puțin obișnuită pentru un „preot de țară”.

„Oamenii vin la biserică în număr mare, chiar și când vremea e bună pentru munca la câmp”

Biserica din Pui

– Preacucernice părinte, oare creștinii din sate, ocupați cu munca trudnică a câmpului, au interes pentru conferințe pe teme cultural-creștine? V-au cerut credincioșii să le aduceți vorbitori de soi în biserică sau a fost inițiativa sfinției voastre?

– Să știți că așteptarea era, iar credincioșii vin în număr mare și ascultă cu atenție astfel de con­ferințe. Nu le facem noi atât de des pe cât ne-am dori, pentru că suntem prinși și cu alte obligații, dar când le facem, avem o bună audiență, chiar și în anotimpurile bune pentru munca la câmp. Ne sfă­tuim asupra temelor în consiliul parohial și cu per­soanele pe care vrem să le invităm, și alegem su­biec­tele ce ni se par de o mai acută necesitate. Sunt subiecte duhovnicești, dar și istorice, culturale, din sfera credinței… Până să vin preot la Pui, am fost la Vălioara, un sat mai mic, mai ascuns de la drumul mare, cu puțini enoriași, și acolo am organizat primele astfel de conferințe. Și oa­me­nii au venit. Mi-am dat seama atunci câtă nevoie au țăranii noștri de lămurire, și din partea unor intelectuali, nu doar din partea preoți­lor… Pe mine mă aud în fie­care duminică, dar e altceva să audă aceeași învățătură spusă altfel, dintr-o altă pers­pectivă, cu alte referințe culturale, de către alte per­soane, venite din București sau Timișoara, de la Chi­șinău sau de la Craiova, din America sau din Europa… Mai ales că Dumnezeu pune multă putere în cuvântul unor astfel de oameni. Și prin asta se dovedește tăria credinței noastre, care este la fel oriunde. Vedeți dvs., această viață ne este dată ca să ne lucrăm apropierea de Dumnezeu. Adică să învățăm a-L iubi pe Dumnezeu așa cum ne iubește și El pe noi, fără șovăială, fără vicleșug, cu dăruire totală. Ei bine, această iubire unora le este dăruită dintr-odată și n-au decât să o întrețină. Alții o descoperă în ei pe parcurs, pe sub straturi și straturi de zgură, de gân­duri negre, de preocupări mărunte și de fapte rele. Și cum poți să faci a­ceas­tă lucrare mai bine decât prin a încerca să-L cunoști pe Dumnezeu, și astfel să te molipsești de bunătatea, frumusețea și adevărul din El? Iar cu­noașterea lui Dumnezeu este un efort de zi cu zi. Prin rugăciune, post, fap­te bune, cititul cărți­lor de folos sufletesc… Eu cred că din acest e­xer­cițiu de cunoaștere fac parte și întâlnirile cu oameni deosebiți, înain­tați în viața duhovni­ceas­că și cu profundă știin­ță de carte, care ne împărtășesc din ceea ce au adunat ei în minte și în inimă. Dacă eu simt această nevoie, sigur că o simt și alții, măcar o parte din comunitatea noastră creștinească.

„Înaintăm cu pași mici către Dumnezeu, dar înaintăm”

Interiorul bisericii

– Inițiativa sfinției voastre a fost un gând per­sonal, sau și forța unui exemplu din trecut, ca acela dat de mișcarea „Rugul Aprins” de la Mâ­năstirea Antim? Știm că acolo, o seamă de intelec­tuali și călugări se întâlneau în convorbiri duhov­nicești și culturale periodice și pentru a învăța și practica Rugăciunea Inimii. Ceva de acest fel încercați și sfinția voastră aici?

– Ei, suntem departe de așa ceva. Nu că nu ne-am dori, desigur, ar fi ideal să ne apropiem de acest model. În perioada interbelică era ceva obiș­nuit ca intelectualii creștini să fie invitați să confe­rențieze sau chiar să predice în biserici. La asta m-am gândit, mai ales. La București și în alte orașe mari, ca și prin anumite mânăstiri, cu un mai pro­nunțat duh misionar, s-a făcut așa și în ultimii trei­zeci de ani. La sate, însă, nu știu să se practice.

– Sunteți aici de aproape trei ani, timp în care țineți slujbe zilnice, un fapt mai puțin obișnuit la o parohie sătească, ba chiar și printre cele oră­șenești. Se văd roadele acestui demers?

– Puțin câte puțin se… întrevăd. Înaintăm cu pași mici către Dumnezeu, dar înaintăm. Important este că nu stăm pe loc. Nu e ușor să scapi de solzii de pe ochii duhovnicești. Cu acești solzi ne naștem, iar prin viața noastră necumpătată îi întărim. Nu e simplu, dar nici imposibil să ne limpezim privirea inimii. Este necesară mai multă jertfă: de timp, de energie, de comoditate, de orgoliu… Suntem che­mați să renunțăm la patimi, când ele sunt atât de dulci și ne asaltează din toate părțile. În condițiile astea, să dormi mai puțin, pentru a te ruga mai mult, să nu te mulțumești doar cu rugăciunea particulară, ci să mergi zi de zi la biserică, să ajuți pe cel în nevoie, să mângâi pe cel bolnav sau căzut, să cerce­tezi pe cel închis sau prigonit – toate acestea în­seamnă jertfă. Și nu toți acceptă să se jertfească. Sau, dintre cei care înțeleg necesitatea jertfei, nu toți pot ține același ritm. Și-atunci, cu toții trebuie să ne potrivim pașii, ca să nu lăsăm prea mulți în urmă. Creștinul este un fel de atlet. Trebuie să facă un permanent antrenament al inimii, al gândului, al trupului chiar… Atâta doar, că în creștinism, „cariera sportivă” durează cât viața pământească. (Zâm­bește) Este obositor la început, dar tot mai ușor, pe măsură ce crești în „performanță”. Acesta e primul semn al ajutorului pe care ți-l dă Dumnezeu. Alte semne sunt minunile pe care le face Dumnezeu prin oamenii care se îmbunătățesc sufletește.

„În creștinism, n-au fost niciodată despărțite dragostea de Dumnezeu, de setea de cunoaștere și de grija pentru aproapele”

– Slujbele zilnice și preocupările cărturărești se completează la sfinția voastră cu o dimensiune filantropică. Aveți aici, aproape de biserică, un așezământ pentru copii nevoiași, abandonați de familii. Îngrijiți zece copii, pe care îi hrăniți, îi găz­duiți, îi instruiți și, mai ales, îi iubiți ca pe copiii dvs. Cum împăcați toate aceste îndelet­niciri?

– Sunt complementare în tradiția noastră orto­doxă. Așa cum știm, primele școli, tipografii, edi­turi, spitale și cămine de bătrâni au apărut la noi în jurul, prin strădania și pe cheltuiala Bisericii. Ni­ciodată n-au fost despărțite, în creștinism, dragostea de Dumnezeu, de setea de cunoaștere și de grija pentru aproapele. De aceea, nu trebuie să fie despărțite nici de aici înainte. Din acest punct de vedere, ne bucurăm să ne ocupăm și de copiii care ne-au fost încredințați la centrul de tip fa­milial, care abia se deschisese când am preluat noi parohia. Preoteasa și cu mine suntem, practic, părinții lor. Părinții lor naturali n-au mai putut să-i întrețină… Din nefericire, nici nu se mai interesează de ei. Și, din fericire, sunt persoane generoase care ne ajută să-i creștem, pentru că nu e ușor. In­ten­ționăm să facem aici și câteva case sociale, ca să le oferim un aco­periș deasupra capului copiilor aces­tora și după ce vor împlini vârsta ma­joratului. Că ei nu se vor putea des­curca singuri imediat. Iar cel mai mare copil are deja 16 ani, deci trebuie să fim pregătiți în curând.

„Unde să-ți găsești scăparea de sub spectrul morții, decât la Hristos?!”

Interiorul bisericii

– Părinte, de bună seamă că ajung și aici, la poalele Retezatului, tulburările lumii, cum sunt cele iscate de pandemia de coronavirus. Stă în puterea bisericii să le risipească?

– Da, da, veștile rele circulă repede și mai sunt și umflate pe parcurs. Credinciosul nu se va tulbura însă prea mult, ci, atunci când va simți teamă sau îndoială în inima lui, va cere sfatul duhovnicului sau va solicita preotului slujbe speciale și se va vindeca. Căci nu e cu putință să crezi în Hristos și să te temi de ceva pe lumea asta. Nimic nu ne poate înspăimânta. Păi, ne apropiem de Învierea Dom­nului, care este promisiunea învierii noastre, a tuturor. Dacă moartea e învinsă, dacă viața ne este veșnică, ce anume ne mai poate înspăimânta? Sigur că sunt tot felul de încercări de-a lungul vieții, dar creștinul le primește cu seninătate, pentru că știe că nimic nu se petrece fără voia lui Dumnezeu și că există un rost în toate. Cel mai adesea, cumpenele prin care trecem au un rost pedagogic. Se spune în Carte: nu moartea păcătosului o vrea Dumnezeu, ci îndreptarea lui.

Dacă sunt creștini mai slabi în credință, ei vor găsi putere întotdeauna în slujbele Bisericii, îndru­mare la duhovnic și vindecare prin împărtășirea cu Sfintele Taine. Numai să caute, să ceară și să pri­mească.

De aceea, mai ales într-un timp de criză sanitară ca acesta pe care îl traversăm, Biserica rămâne singurul reazem, singurul liman și singurul „spital” duhovnicesc. Ea este lucrătoare și în taină, prin toate slujbele care nu pot fi oprite, dar trebuie lăsată să lucreze și în lume. Hristos e Viață! Și Hristos e capul Bisericii! Unde să-ți găsești scăparea de sub spectrul morții, decât la Hristos?! Să alergăm la El, la izvorul Vieții!

„Doar eu și cântărețul mai suntem în biserică. E jale mare”

Biserica din Luncani, unde părintele Ciuhat a făcut primii pași în preoție

– Guvernul a decis ca, pentru a stopa răs­pândirea coronavirusului, să închidă bisericile, iar slujbele să fie făcute doar de preoți, diaconi și cântăreți. Cum au primit enoriașii sfinției voastre această veste, mai ales că ei sunt obișnuiți cu sluj­bele zilnice?

– Cu amărăciune, dar și cu speranța că această situație nu va dura mult. S-au înfricoșat de propa­ganda emisă pe televiziune și pe internet, iar la ulti­ma Sfântă Liturghie, la care aveau voie să participe în curtea bisericii, n-au venit decât vreo câțiva. Îmi venea să plâng, văzând cât de ușor risipește teama turma. Iar în aceste zile, doar eu și cântărețul sun­tem în biserică, e jale mare. Sunt seri când slujesc cu desăvârșire singur, fără cântăreț, fără crâsnic, fără nimeni. Bine, nu sunt, de fapt, singur, că slujesc împreună cu mine îngerii, arhanghelii și sfinții… Însă e trist să vezi că la această minune nu sunt de față toți frații tăi întru Hristos. Și credincioșii regre­tă. Mă mai întâlnesc cu ei la magazin sau pe drumu­rile pe care trebuie să le fac, și toți îmi spun: „Să nu ne uitați, părinte!”. Păi, cum o să-i uit, îi pome­nesc pe toți cei ai parohiei, îi știu pe nume, pe de rost. Le-am dat canon să ia agheasmă și anafură în fiecare dimineață, iar când aud clopotele de la bise­rică, să se pună în genunchi la rugăciune, să se roa­ge așa cum știu, și neapărat cu această rugăciune: „Doamne, mântuiește pe poporul Tău!” – rostită de trei ori. Că știe Dumnezeu care îi este poporul și mare-i mila Sa.

„Fără rugăciune n-avem nicio șansă”

– Vi se pare firească o astfel de interdicție, ve­nită ca sub regim militar? Niciun politician nu și-a pus problema că lumea în care trăim nu de­pinde numai de cum ne facem igiena, ci mai ales de voia lui Dumnezeu. N-ar fi mai degrabă nevoie acum să ne sporim rugăciunile către puterile cerești?

– Desigur că fără rugăciune n-avem nicio șansă, dar se vede că diriguitorii noștri n-au teamă de Dum­­nezeu. Marii sfinți ai Bisericii spun așa: „Mij­locul principal pentru pătrunderea Scripturilor nu este știin­ța omenească, ci rugăciunea curată și ne­înce­ta­tă – cugetare la Dumnezeu”. Adică, numai prin rugăciune putem înțelege Cuvântul lui Dum­nezeu, care este Dumnezeu, și numai prin rugăciune pu­tem gândi la Dumnezeu și vorbi cu Dumnezeu. Fără ru­găciune, nu putem ajunge la El și rămânem pra­dă celui rău. Cum vom scăpa noi din orice necaz, din orice încercare, din orice boală, fără ajutorul lui Dum­nezeu? Dar de ce nu ne gândim că această pan­de­mie este o palmă a lui Dumnezeu, ca să ne trezim și să ne întoarcem pe cale? Că prea trăiam în trufie, prea ne făcuserăm iarăși „viței de aur”, idoli din bani și putere, iar alergarea noastră zilni­că era pen­tru a avea lucruri care acum se dove­desc de prea puțin folos, funcții care nu ne acoperă în fața morții, slavă deșar­tă, când noi ar fi trebuit să alergăm la Dum­nezeu. Rostul acestei vieți este sal­va­rea sufletului, nu desfătarea trupului și trufia.

Această măsură a guvernului poate fi înțeleasă, la rigoare, dar mie unuia îmi pare prea drastică și lipsită de conștiința existenței lui Dumnezeu. Și mă tem că ea îi va face pe cei slabi în credință, care sunt majoritatea, să se împuțineze și mai mult în cele duhovnicești. Îndepărtați de biserică, se vor îndepărta și mai tare de dragostea lui Dumnezeu. Dacă au scuza pentru a nu mai merge regulat la slujbe, se vor lenevi și, în timp, își vor pierde nu doar exercițiul de care vorbeam mai îna­inte, ci, odată cu acesta, și speranța mân­tuirii. Ceea ce este înfricoșător! Eu fac slujbă în fiecare zi, deci sunt antrenat, dar, de când am rămas singur în biserică, parcă trebuie să trag de mine. Un demon îmi dă târcoale: „Ce rost are?”. Deși știu bine că slujesc lui Dumnezeu, nu oame­ni­lor. Noi lui Dumnezeu îi înălțăm imnuri și mulțu­miri, nu oamenilor. Pe El îl rugăm să ne dea ajutor și ocrotire, nu oamenilor. Și o facem împreună, preot și popor.

N-aș vrea să mă credeți vreun conspiraționist, dar nu pot să nu-mi pun întrebarea dacă nu cumva cei care dictează astfel de măsuri urmăresc răcirea omului de Dumnezeu. Altfel, s-ar putea găsi alte modalități de a lupta contra îmbolnăvirii.

Cum să te îndoiești de puterea lui Dumnezeu? Cum să-ți închipui că prin împărtășanie capeți moarte? Am văzut că sunt cercetați preoți, la Con­stanța și Cluj, pentru că au împărtășit lumea din aceeași linguriță – adică așa cum se face de veacuri, fără să se fi raportat vreun caz de îmbolnăvire vreo­dată. Este o nebunie! Păi împărtășania e Viață, e Hristos, nu moarte.

Dar să fim tari, să avem nădejde mare, să nu dezarmăm, să ne rugăm în casele noastre, dacă ăsta e ordinul, să ne rugăm cu toată puterea și vom ieși la liman și de această dată. Nu ne lasă Dumnezeu!

Claudiu Tarziu

Claudiu Târziu (n. 1973, Bacău) a absolvit Facultatea de Drept la Iași și Facultatea de Comunicare și Relații Publice la Bucu­rești. Debut în presă: 1992. A fondat și a condus șapte publicații locale sau centrale, între care cea mai longevivă a fost revista „Rost” (2002-2012). A fost jurnalist de investigații la cinci cotidiane naționale, iar din 2006 este redactor la „Formula AS”. A publicat volumele: „Maria Ploae – viața pe scene” (Ed. UCIN, București, 2014) și „Cei 13 care m-au salvat” (Ed. Rost, București, 2018).

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian