* Lavinia Braniște, „Sonia ridică mâna”, Editura Polirom (tel. 0232/217440), 250 p.
Acum, că viața noastră socială e întreruptă, una dintre ocupațiile la îndemână în „izolare la domiciliu” e cititul. Cărțile bine alese sunt contagioase în mod benefic și au efecte secundare în mai atenta cunoaștere de sine. Poți intra în pielea și conștiința unor personaje care te antrenează în medii și aventuri diverse, de care altfel n-ai putea avea parte. Căutând săptămâna asta o carte demnă de recomandat, am început mai multe romane traduse, lăudate ca bestsellers, și le-am abandonat: aceleași povești cu părinți traumatizanți, căsnicii nefericite, amantlâcuri, marginali frustrați, scrise de meseriași care fac cu dexteritate la normă asemenea produse pe gustul persoanelor sentimentale. Și apoi am dat de romanul acestei tinere autoare, care m-a entuziasmat de la primele pagini, prin scriitura proaspătă și alertă, prin felul în care vrea și poate să spună ceva semnificativ despre lumea românească de azi în relație cu trecutul comunist. Lavinia Braniște (n. 1983) a fost pentru mine o revelație, nu doar fiindcă, spre deosebire de congenerii ei, scrie proză realistă la persoana a III-a, fără artificii literaturizante sau experimente delirante, ci și pentru că stăpânește în dozaj echilibrat toate ingredientele romanești care dau efectul de real – observații, dialoguri, comportamente, atmosferă, vorbirea indirectă liberă, astfel încât să facă adevărat ceea ce scrie. Nu atât povestea din roman, cât felul cum e spusă dă măsura talentului prozatoarei. Subiectul e și el de mare interes: este vorba în principal despre ceea ce poate afla și gândi un tânăr născut în 1989 despre comunism și viața cotidiană a românilor de atunci, despre felul cum își percepe prezentul și lipsa lui de iluzii față de viitor. Sonia are 30 de ani în 2019 și duce o existență precară, din colaborări la un post de radio și din publicitate on line. E, ca mulți colegi de generație, freelancer, din dificultatea de a găsi un job stabil în mediul cultural. Un regizor obscur, care vrea la 45 de ani să debuteze în lung-metraj îi solicită un scenariu ale cărui personaje principale să fie Zoia și Elena Ceaușescu, precum și securistul pus de mamă să urmărească aventurile amoroase ale fetei. Sonia, care nu știe din familia ei provincială decât clișee vagi despre viața în comunism, își ia treaba în serios și începe să se documenteze despre cum a fost „înainte”, subiect care nu mai interesează decât pe cei cu „proiecte” de cercetare sau doctoranzi, precum prietenul Dani. Lecturile ei, care merg de la memorialistică părtinitoare la volume de documente serioase, sunt completate cu imagini și filme de arhivă de pe Net, cu discuții față în față cu diferiți „bătrâni” care au trăit ceaușismul, cu participări la dezbateri. Rezultă un colaj din care nu înțelege mare lucru și în care nu poate decela adevăruri certe, iar în prezentul ei cotidian memoria trecutului recent e la fel de confuză, o confuzie întreținută de interese politice. Sonia ar vrea, în scenariul ei, „să-și asume o variantă a trecutului, așa cum a reușit ea să și-l reprezinte cu toată bunăvoința de a înțelege corect”, dar propunerile îi sunt respinse de regizorul care mizează pe senzaționalul ieftin, de serie B. Încercând să-și imagineze cum ar fi trăit ea însăși prin anii ‘70-’80, până unde ar fi mers cu compromisurile, tânăra se izbește de limitele empatiei ei naive. Tot așa cum nu înțelege de ce foști activiști în slujba dictaturii, foști securiști și turnători sunt și azi în funcții de conducere. Recunoaștem, filtrată printr-o inteligență artistică remarcabilă și deloc tezistă, plauzibilă până în detalii, lumea noastră haotică și fără perspective.
Romanian