Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

A fost odată în București…

• Trei volume apărute la Editura Vremea, cuprinzând istorii fabuloase din vremurile bune ale Bucureștiului, s-au numărat printre vedetele târgurilor de carte de anul trecut, semn că există mulți cititori îndrăgostiți de străvechea urbe a lui Bucur •

Casa Suțu. Palatul și fantomele sale

Palatul Șuțu (Muzeul de istorie al Bucureștiului) (Foto: Shutterstock – 3)

De numele Suțu se leagă în mare parte istoria socială și culturală a Bucureștiului de astăzi. Dar se leagă și o carte recent publicată la Editura Vremea, reprezentând eforturile cercetătoarei Nazen Peligrad, întinse pe mai mulți ani. Este o carte-album, presărată cu numeroase imagini ce introduc cititorul în atmosfera de altădată a Bucureștiului: „Casa Suțu. Palatul și fantomele sale”. Practic, vorbim de istoria familiei Suțu și a splendidului lor palat, care astăzi găzduiește Muzeul Municipiului București.

Palatul Șuțu, interior

O serie de institute de cultură și istorici au sprijinit acest proiect ambițios. Însuși urmașul familiei Suțu, scriitorul Radu Negrescu-Suțu, a susținut cu informații și încurajări apariția cărții, fiind prezent și la evenimentul de lansare. Tot el a semnat și Cuvântul-înainte al volumului. „Începutul acestei povești prinde contur în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în centrul Bucureștiului, într-un palat de mici dimensiuni, situat pe strada Colței, nr. 41. Palatul Suțu se profilează pe un fundal peisagistic, unde picturalitatea atmosferei ulițelor înguste și întortocheate era animată de forfota mulțimii. Într-o vegetație luxuriantă a grădinii elaborat compuse, unde tonurile naturii mereu în schimbare vibrează, iar dialogul umbrelor și luminilor se însuflețește sub razele luminoase ale soarelui, palatul strălucește în toată splendoarea sa, sub ocrotirea lui Grigore și a Irinei Suțu”. Cartea e plină de informații despre familia Suțu în istoria Bucureștilor, cuprinzând un arbore genealogic, date despre proprietățile acestei familii, detalii picante din viața cuplului Irina și Grigore Suțu și, bineînțeles, nu lipsesc pagini întregi dedicate celebrelor baluri de la Palatul Suțu.

Iată aici un mic fragment: „La Palatul Suțu erau baluri în fiecare duminică. Valsurile lui Strauss umpleau saloanele stilate, iar finețea siluetelor tinerelor domnișoare nu lăsa domnii indiferenți. Mai erau organizate două baluri mari, dintre care unul era costumat. Cel mai spectaculos era cel organizat de ziua onomastică a lui Grigore, din 30 Ianuarie. Toate saloanele se deschideau, inclusiv cel roșu, cu brocart, și cel galben (Sala Oglinzilor), cu stucaturi. Grigore Suțu își aștepta invitații la intrarea de jos, fără mănuși pentru domnitorul Carol, ținând într-o mână un candelabru cu lumânări aprinse, conducându-l pe rege pe scară, până în salonul de recepție, unde era Irina Suțu. În semn de înaltă prețuire, suveranul, care de obicei întindea doar un deget celor pe care îi saluta atunci când îl onora pe Suțu cu vizita sa, îi dădea două degete! Invitații așteptau în liniște ca domnitorul să treacă prin fața fiecăruia, vorbind cu toți invitații. Pentru a completa acest program cultural, soții Suțu organizau și serate muzicale, comedii de salon în limba franceză, avându-i ca invitați pe diverși cântăreți și actori. În fiecare duminică primeau invitați. El aștepta oaspeții, ca de obicei, înmănușat, în capătul de sus al scării, iar soția sa, așezată pe o canapea, primea înclinări și sărutări de mâini. În timpul balurilor era neobosită, preocupată să nu lipsească nimic de la bufet și să aibă grijă de invitații care nu aveau partener de dans. Cred că s-a conturat în aceste rânduri de poveste lumina tainică a unei familii, a unei elegante case princiare și a unei capitale europene care a trecut prin multe transformări, veghind asupra locuitorilor ei de peste veacuri”, scrie autoarea Nazen Peligrad, la finalul cărții. Au contribuit cu informații, recomandări și documente de arhivă, Adrian Majuru (director al Muzeului Municipiului București), dr. Adrian Cioroianu, Directorul Bibliotecii Naționale Române, cercetător dr. Cristian Vasile, de la Institutul de Istorie Nicolae Iorga.

Povești din Bellu. Volumul II

Cmitirul Bellu

Ca să transpună în paginile unei cărți istoria unor familii ce au influențat viața financiară, culturală și politică a României, Cristiana Trică a pornit de la monumentele funerare ale fabulosului muzeu în aer liber, Cimitirul Bellu, reconstituind viața celor ce odihnesc în el. Cel de-al doilea volum al bestsellerului „Povești din Bellu” (Editura Vremea) a fost lansat în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus (4-8 decembrie) și poartă pe copertă o motivație emoționantă: „Acestea sunt alte povești adevărate, povești ale unor vieți care s-au stins demult. Ca să le scriu, am răscolit arhive și biblioteci și am răsfoit sute de ziare, căutând să reconstitui imaginea pe care o aveau, în ochii contemporanilor oameni care au însemnat ceva în trecutul nostru. Voiam să aflu cum au fost ei de fapt, cum au trăit, dacă au iubit și pe cine, dacă au urât și de ce, adică, tot ceea ce exprimă, pe monumentele funerare din Bellu, liniuța minusculă dintre anul nașterii și cel al morții. Au ieșit la iveală îngemănări curioase sau înduioșătoare de fapte mari și gesturi meschine, inteligență sclipitoare și naivitate incredibilă, sinceritate brutală și ipocrizie. Personajele care au rămas în istorie nu au nicio legătură cu sfinții zugrăviți în bisericile pe care le-au ctitorit”.

Pe scurt, volumul reînvie personalitățile și faptele celor care odihnesc astăzi în cimitirul    Bellu, sub monumente care impresionează prin frumusețe. Nu este o carte a celor trecuți în neființă, ci o sumă de povești de viață, povești vii și fascinante. În cuprinsul volumului, sunt redate destinele unor nume de rezonanță: Sofia Mavrodin, Luigi Cazzavillan, Inginerul Liviu Ciulley, Evloghie și Hristu Gheorghieff, Anastase Simu.

Despre monumentul Sofia Mavrodin – femeia de pe stâncă

„Din «vina» sculptorului Constantin Bălăcescu, generații la rând au trecut pe lângă monumentul Sofiei Mavrodin din Bellu, în duminicile patriarhale din marele târg al Bucureștilor, știind că e monumentul unei alpiniste. N-a stat nimeni să se uite mai atent la anii înscriși – greșit, e drept – pe placa de marmură și să se mire. O femeie cu părul despletit, cu veșmintele lungi, albe, în falduri, pășește cu tălpile goale, din piatră în piatră, tot mai sus, spre creste – escaladă curată! Oamenii iubesc drama: o fată moartă la 28 de ani, un tată cărând din munți o stâncă, bucată cu bucată, și refăcând în Bellu momentul fatal în care fiica lui, cățărată pe munte, s-a speriat de un vultur și a căzut în prăpastie. O tragedie cutremurătoare prin simplitatea ei. Femeia de pe stâncă este Sofia Mavrodin, mătușa lui Dinu Lipatti după tată. Când a murit, avea 36 de ani, doi băieți adolescenți, era bogată, era frumoasă, era iubită. S-a stins fulgerător, în zorii unei zile de vară, în casa ei din bulevardul Colței, Lascăr Catargiu de azi”.

Despre Luigi Cazzavillan

„Foarte aproape de capela cimitirului, în dreapta ei privind dinspre poartă, se află cavoul Cazzavillan. De mulți ani îl acoperă o iederă frumoasă, obraznică și protectoare care-i dă un aer romantic. Viața lui Cazzavillan, deși a creat ziarul Universul – adevărată instituție națională decenii la rând –, a încăput cuminte într-un ferpar din Ianuarie 1904: «A fost italian, dar, așezat în România, iubirea sufletului său și-a împărțit-o cu românii. El a întemeiat în București marele ziar Universul, cea mai lățită foaie în România, a făcut mari dăruiri pentru scopuri naționale și de binefacere și a fost un zelos propovăduitor al înfrățirii dintre italieni și români». Amintindu-l pe Cazzavillan, ne întoarcem la începuturile pline de glorie ale presei scrise românești tocmai acum, când ea aproape s-a stins, înlocuită – poate fără prea multă cinste – de presa virtuală.

Despre Evloghie și Hristu Gheorghieff

„Cavoul Gheorghieff! Au trecut mai bine de 120 de ani de când a fost ridicat de Ion Mincu și rămâne uimitor. Admirabila construcție, cu finețe de filigran, se cere înconjurată încet, într-o după-amiază de toamnă, când nu mai știi clar ce anume luminează, soarele blând sau frunzele de pe alei. Te oprești câte puțin la picioarele fiecărui evanghelist, dar zăbovești mai mult lângă Ioan cel tânăr. Chipul din bronz te privește ca și cum te-ar cunoaște. Trăsăturile sunt laice, chipul frumos ar putea fi zărit pe stradă, la o cafenea, într-o librărie ori poate într-o seară, trecând grăbit pe lângă Ateneu. Aerul gânditor, mâna care sprijină vag bărbia sunt gesturi atât de familiare! Privirile celorlalți trei au alte direcții, spre cer, spre pământ, spre orizont. Ioan se uită la tine, simplu și omenește, iar chipul de bronz prinde viață.

Dar destul cu poezia, oricum, cuvintele sunt sărace pentru frumusețea măreață și simplă a figurilor care străjuiesc marele cavou. Minunata creație de marmură, la care au colaborat Ion Mincu și Fritz Storck, are legătură cu istoria Bulgariei. Evloghie și Hristo Gheorghieff sunt cei doi frați cărora țara vecină le datorează, printre altele, Universitatea. La noi, într-o vreme, numele Gheorghieff era sinonim cu bogăția”.

Cartea „Povești din Bellu. Volumul II” a fost lansată la Târgul de carte „Gaudeamus”.

Mahalale de patrimoniu: Sfânta Ecaterina și Flămânda

Mahalaua Sfânta Ecaterina

Un alt volum de mare succes pe piața de carte este „Mahalale de patrimoniu: Sfânta Ecaterina și Flămânda”, semnat de Ana Rubeli: o pledoarie pentru salvarea patrimoniului bucureștean, într-un moment în care mulți dintre bucureșteni nu-și cunosc orașul, ignorându-și valorile, istoria și frumusețea arhitecturală.

„Miza acestei cărți stă în îndemnul pe care vreau să vi-l fac: să faceți o plimbare prin aceste două mahalale și să le căutați identitatea și, în cele din urmă, sper eu, să le-o și găsiți. Și să vă îndrăgostiți. Să vă spun ce mai văd eu: străduțe înguste și sinuoase, case-vagon, ornamentică bogată, clădiri ce se subscriu tuturor curentelor de arhitectură care au străbătut veacurile în Vechiul Regat: neoclasic, eclectic, Beaux-Arts, un pic de Art Nouveau, Art Déco, mediteranean, modernist. Cele două mahalale au farmecul liniștii unui cartier supraviețuitor, de dincolo de blocurile optzeciste”, scrie autoarea Ana Rubeli.

În prefața volumului, Simion Câlția scrie: „Cartea pune sub ochii cititorului numeroase imagini: fotografii – vechi și noi – ale caselor sau ale celor ce le-au locuit cândva, planuri de străzi și de case, relevee de fațade sau planuri ale unor detalii constructive. Toate acestea te introduc în atmosfera epocii, dar în același timp ajută la înțelegerea transformărilor petrecute de-a lungul timpului. Imaginile din interioare îți permit să pătrunzi în spatele zidurilor, descoperind o lume la care altfel cu greu avem acces.

Declarație de iubire

Pasiunea, dragostea Anei Rubeli pentru cartierul ei este evidentă și contagioasă. Merită să iei cartea în mână și să bați străzile fostelor mahalale Flămânda și Sfânta Ecaterina, lăsând poveștile și oamenii din paginile ei să prindă viață”.

Lansată în cadrul Salonului de Carte Bookfest 2024, cartea este deja la al doilea tiraj și se bucură de aprecierea cititorilor, atât bucureșteni, cât și din afara Capitalei. Se prezintă sub forma unei adevărate incursiuni istorice, excepțional documentate, cu prilejul unei plimbări la pas, prin cele două mahalale ce dau titlul cărții. O puteți considera un îndemn la o ieșire pe străzile Capitalei, pentru a reconstitui cu cartea la braț, povestea Bucureștiului de altădată. Dar iată manifestul dragostei pentru patrimoniu, semnat de Ana Rubeli: „Iubirea față de oraș se măsoară în momentele în care te oprești înmărmurit în fața unei clădiri, a unui oarecare monument, în fața unei statui, în fața unei fațade, într-o stație de tramvai, într-un parc istoric. Se măsoară în momentele în care îți rămân privirile pironite pe câte un fragment de oraș, pe câte o piatră sau pe vreo similipiatră. Bucureștii au zeci și zeci de straturi, construcții de cărămidă și de piatră, ornamente din fier forjat și de teracotă, ulițe șerpuite ce se ascund timid în spatele unor bulevarde cu nume de monarhi. Centrul capitalei ascunde comori și generează povești de dragoste: între case și cei care le-au construit, locuit, îngrijit sau părăsit; case de patrimoniu, case istorice. Case ale căror ferestre, pereți, marchize, bovindouri spun, la rândul lor, povești. Case peste care au trecut decade, care au iubit și au fost iubite, care au suferit dar au refuzat să ­piară”.

Cine a iubit, cine a suferit

„Plăcuțele memoriale de pe fațadele ușor scorojite ale caselor unde au locuit personalități literare sau artistice ne dau doar câteva indicii: «Aici a stat filosoful/ poetul/ artistul plastic…». Dar eu simt nevoia de mai mult, vreau să știu cine a construit, cine a iubit, cine a suferit și cine, eventual, a părăsit acel loc. Așa am descoperit farmecul viscontian al orașului, purtând dialoguri imaginare cu clădirile sale istorice, farmec pe care vreau să îl împărtășesc cu voi. Nu cred că sunt puțini aceia dintre noi care rămân în minte și suflet cu imaginea unei clădiri pe care au admirat-o. Dacă cultura este mintea unui popor, patrimoniul este sufletul acestuia: patrimoniul imaterial, material, construit, mobil sau imobil. Dar patrimoniul nostru cultural zace încă sub cortina de fier a ignoranței și a abandonului. Iar ignoranța patrimoniului naște monștri: clădiri care parcă strivesc orașul sub greutatea lor, clădiri înalte ca un zid masiv care nu te lasă să vezi lumina soarelui sau măcar un petic de cer. Produce dezrădăcinare și întristare. Lasă urme greu de șters, leziuni care nu pot fi înlocuite cu simple grefe ale țesutului urban. Dar vă propun să coborâm de pe înălțimile fulminante ale unui zgârie-nori contemporan până în genunea unei pivnițe de mahala pentru a surprinde întreaga paletă de savoare pe care Bucureștii o pot oferi. Înainte de a deveni caducă, o clădire își spune povestea celor ce știu să o asculte. Fie ziua, când fațadele sunt scăldate chiar înainte de apus în lumina aurie ca mierea, fie în clarobscurul orei albastre, fie prin bezna nopții, când felinarele se aprind și claxoanele tac. De aceea, să fii somnambul pe străzile istorice ale orașului nu e deloc un blestem. Iar clarobscurul ne invită să iubim mai mult clădirile și orașul nostru.”

„Trebuie să stai mult cu o casă, până să îți spună povestea ei”

Mahalaua Flămânda

Aș defini orașul ca pe un palimpsest de macadam: dezvoltându-se pe orizontală, își înghite de la an la an periferiile, absoarbe mahalalele, ulițele, casele și parcurile în granițe lacome și le integrează treptat din rural în urban.

Memoria locului za­ce în spatele zidurilor ponosite, în spatele gardurilor din ce în ce mai înalte, în spatele termopanelor, al aparatelor de aer condiționat și al țevilor gălbui de gaze care asaltează fațadele. Și e nevoie de răbdare pentru a descoperi această memorie. Trebuie să stai mult de vorbă cu o casă, până să îți spună poveștile ei. Trebuie să îi pui întrebările corect, altfel îți cam întoarce spatele. Pe ici, pe colo, mai apare câte o plăcuță memorială: «În această casă a locuit omul de stat și diplomatul…». Dincolo de asta, tăcere. Dar eu știu că unele case ascund câte un salon de muzică, poate o stucatură pe tavan, o pictură cu amorași, o sobă adusă de la Viena, un cabinet Biedermeier și argintăria bunicilor”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian