Gigi, pentru eternitate

Prima oară când l-am văzut era un ghe­motoc alb și speriat. Acum doi ani. Era o toamnă blândă și aromată, cu irizări de ară­miu și roșu. Mi l-a adus un prieten, într-o sea­­ră. Primul lui gest a fost să se ascundă, apoi, încet, încet, s-a acomodat cu noua lo­cuință. Atât de bine, încât după vreo jumătate de oră de cutreierat prin apartament, n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să se agațe de trandafirul japonez așezat undeva pe parchet și să-și încerce puterea gheruțelor pe frun­zele lui. Următorul pas, după ce am în­de­păr­tat toate „tentațiile” din calea lui, a fost să mi se urce pe genunchi și să toarcă până a adormit.

A doua zi, când m-am întors de la ser­viciu, nu era de găsit. L-am strigat, l-am cău­tat prin toate colțurile, degeaba. Eram dis­perată, când, într-un târziu, l-am descoperit în baie, ascuns după cadă. Îi fusese teamă să stea singur…

Gestul care mi l-a fixat definitiv în suflet a fost într-o seară, cam a doua a conviețuirii noastre. Stăteam în pat, cu el lângă mine; nu știu din ce cauză eram foarte tristă și chiar am început să plâng; el îmi studia cu atenție fața, mai ales ochii și, când a văzut lacrimile, s-a apropiat și le-a atins cu lăbuța.

Un alt pas important a fost alegerea nu­melui. Cel care mi-l adusese îi spunea Tor­cănilă, nume care mi se părea prea lung pen­tru memoria lui pisicească. Am încercat Go­dot, dar suna prea a teatrul absurdului, așa ca am rămas la autohtonul Gigi, cu varianta Gogu, în caz de purtare proastă. Gigi al meu era un pisoi intelectual: de câte ori scriam sau citeam, locul lui preferat devenea exact pagina de sub ochii mei, de unde nu-l mai clinteam decât dacă-l luam în brațe. Când ve­neam de la serviciu, întotdeauna mă aș­tepta la ușă, mieunând a reproș, adică „Ce-ai stat așa de mult?”. Dormeam bineînțeles îm­preună, el, ori pe picioarele mele, ori un­deva prin păr, sau, mai rar, cu capul pe mâna mea. Se trezea înaintea mea și ma „aten­ționa” subtil, râcâind marginea patului sau foșnind el știe ce prin cameră, ca să-mi dea de știre că îi e foame. Uneori ne certam, certuri din care eu ieșeam întotdeauna cu „amintiri” pe mâini. Chiar dacă mai zgâria câte ceva, sau mai dă­râma un vas, sau mai mușca niște degete, sau mai făcea cine știe ce trăsnăi (o dată l-am gă­sit înfășurat tot, într-un ghem de lână), existau între noi o comunicare și o înțelegere care mă năuceau. Reușise să câștige până și inima mamei mele, căreia nu-i plac animalele în casă, până și ea îl mângâia din când în când.

Dar a venit primăvara și Gigi era din ce în ce mai apatic, mai lipsit de chef de joacă, nu mai alerga nici biluțele de plastic, nici șoa­recii de hârtie, nu-mi mai ascundea pixurile pe sub canapea, ajunsese să stea toată ziua pe balcon, uitându-se afară. Se urca pe televizor și își lăsa coada să atârne peste ecran, apoi sărea pe ușă și de-aici, tot printr-un salt, ateriza pe marginea geamurilor de la balcon și privea afară. Am înțeles atunci că se făcuse mare și că avea nevoie de o schimbare de mediu. Bunicii mei locuiesc undeva la țară, într-o zonă neatinsă încă de poluare, într-o curte plină cu animale. Am convenit cu ei ca Gigi să-și petreacă stagiul de primavară-vară acolo. Așa că, aproape de Paști, anul trecut, l-am luat cu mașina și l-am dus la bunici. Șocul a fost destul de mare pentru amândoi: lui i-a fost greu să se adapteze, eu plângeam pe rupte de dorul lui. Luni întregi a dormit într-o cameră, din care nu ieșea decât dus în brațe. De fiecare dată când se aventura afară singur, avea câte-un conflict cu Veteranul, motanul cel bătrân, stăpânul incontestabil al gospodăriei și-al pisicilor. Dar, încetișor, s-a obișnuit. A început să plece să cutreiere curtea, nu-i mai este frică de zgomote, mai ales ca bunicii mei îl îngrijesc de parcă ar fi copilul lor. Toată iarna a dormit pe un scaun lângă sobă și a mâncat ce era mai bun.

Povestea mea are un sfârșit fericit. Gigi este un motan împlinit, care în curând va de­veni și tată. Se plimbă acum prin toată curtea, prin vecini, dar de șoareci nu se atin­ge… A devenit un „cotoi normal”, cum zice bunica. Pâ­nă și cu Veteranul și-a mai încheiat soco­telile… Dar eu parcă tot văd ghemulețul ăla alb și zburlit care mi-a intrat în casă acum doi ani…

Andrada V. – Târgoviște