MIELUȚĂ BIBESCU: „Omul nu are vârstă atunci când iubește ce-i frumos”

– Despre vremuri grele, amintiri luminoase și muzică bună, cu unul dintre cei mai rafinați lăutari bucureșteni –

„Șterg clanțele cu spirt, iau clarinetul și studiez”

– Trecem, cu toții, prin momente dificile. Cineva nevăzut și necunoscut ne amenință viața. Ce emoții vă încearcă, cum le faceți față?

– N-am mai trecut niciodată prin ceva ase­mă­nător. Momentul ăsta m-a îmbătrânit, a creat o sta­re în sufletul meu pe care nu am simțit-o nici la moartea părinților mei, o durere pe care nu am mai cunoscut-o până acum. Îmi dau seama că sunt lucruri pe care trebuie să mi le impun, ca să pot să trec peste acest obstacol, această ștachetă ridicată peste puterile unui om. Și atunci, îmi zic zilnic: „Bă, băiatule, ești viu, trăiești, te afli în casa ta și faci ce vrei. Dacă vrei să cânți, cânți, vrei să te uiți la un film, te uiți, vrei să dormi, dormi”. Deși cu dormitul mai greu, nu se mai lipește somnul. Dar poți să faci ce vrei, și pentru asta, să-i mulțumești lui bunul Dumnezeu că ești la tine acasă și nu în altă parte, mai rău. Asta mă mai cal­mea­ză. Mă gândesc și la ăștia ai mei, din familie, stăm de vorbă la telefoa­ne, am și pe cineva foarte drag care a rămas în Ita­lia, ținem legătura zilnic. Bine nu-mi e, dar nici să zic că mi-e rău n-ar fi corect. Pe ultimul loc e ce mâncăm și cum stăm cu banii, nu vezi că poți să ai o căruță de bani, nu te sal­vează… Eu cred în Dumnezeu, am felul meu de a comunica cu El, nu bat toba pe seama asta, El știe mai bine ce-i între mine și el. Așa că zic: „Bă frate, asta e!”. Șterg clanțele cu spirt, iau clarinetul, saxofonul în mâini și studiez.

– Ați avut, de-a lungul experiențelor prin care ați trecut, sentimentul că muzica vă poate salva?

– Toată viața. Păi cine să mă salveze? Dum­ne­zeu, muzica și iubirea. Tot El îmi spune „Băi, as­ta-i gura ta de oxigen, pune mâna acolo pe ins­tru­ment și cântă, asta ai tu de făcut, chiar dacă de multe ori ți-e greu”. Și iau instrumentul, studiez, în­cep să simt gustul ăla plăcut, al descoperirii, până ce încep să apară alte gânduri. Dacă închid tele­vi­zorul (gata, nu mai ascult știrile), îmi vin idei bune, le înregistrez repede pe telefon, să nu-mi scape, pun mâna pe instrument și creez, ies lucruri fru­moa­se. Dar după un timp, văd că greșesc, și-mi dau seama că asta se întâmplă pentru că gândurile alea negre iar ies la iveală, că ele sunt băgate deja în creier, și-mi zic „Tu cânți aici, dar dacă cineva moare acum? Câte cazuri mai sunt? S-au închis granițele?” Și mă lupt cu gândurile astea, zic „Băi, asta-i viața, dacă tu te agiți atâta, ce să mai zică ăia din linia întâi, medicii? Tu trebuie să mergi înainte și să creezi ceva frumos”.

„Eu văd manelele ca pe un virus”

– Aveți mare succes cu lecțiile pe care le trans­miteți pe internet, pe pagina dumneavoastră de facebook…

– Ca să fac o comparație cu ce se întâmplă acum, eu văd manelele ca pe un virus. Și ce încerc eu să fac e să găsesc la mine în laborator, la mine acasă, un antidot care să împingă din suflet emoțiile mele, către inimile acestor tineri, care sunt foarte talentați. Pentru mine, muzica clasică, jazzul și lăutăria sunt, de fapt, unul și același lucru. Dacă vei studia muzica clasică, vei avea ima­gi­nație. Mulți zic: „La ce să stau eu să ascult un con­cert întreg de Mozart?”. Pe urmă, se uită la ce pos­tez eu și zic „Cum facem și noi rost de un negativ, că așa ca matale nu poate cânta nimeni?”. Muzica asta are opt măsuri, eu iau patru, le cânt jazz, și patru, lăutărească. Șmecheria e să le pui în același context, aceeași stare, să duci linia melodică mai departe cu coerență. Asta-i frumusețea, și ea vine și din cultura fiecăruia, din dorința de a învăța și descoperi.

– Dumneavoastră ați avut șansa să fiți fiul unui concert-maestru al Or­chestrei Radio, Florică Bibescu…

– Știi ce se-ntâmplă? Ai un dulap cu multe sertare, unele mai sus, altele mai jos. Dacă tu îl deschizi doar pe cel de jos, unde sunt bom­­boane și te îndopi cu ele, poate nu vei mai avea curiozitatea să ajungi la cele de sus, unde se ajunge mai greu. Și nu vei gusta din ciocolata din sertarul cinci, din halvaua din ser­ta­rul șapte, să savurezi diver­se gusturi, să faci diferența. Asta-i muzica. Tata m-a îm­pins de la spate la început, mi-a stârnit curiozitatea. În vara trecută, am avut câteva concerte la Grădina Sticlarilor, cu splendoarea asta de fată de la Chi­și­nău, Svetlana Perjovschi. A făcut Conser­vatorul, a studiat canto, a studiat dirijorat și, când ne-am în­tâlnit, s-a așezat la pian. Cum am auzit-o cum cântă la pian, mi-am zis: „Stop, stai așa, Bibi, că aici e alt­ceva”. Zice: „Știi «Valsul florilor» de Ceai­kovski?”, i-am zis că da, dar cu o voce moale, mo­destă. După aia, îmi zice: „Hai să cântăm «Fly Me to the Moon»”, o piesă clasică de jazz. După aia o întreb eu, „Da tu știi o horă?”, a luat acordeonul și am cântat-o împreună. Ce bucurie! Asta însemnă să cauți în toate sertarele, să descoperi muzica.

– Colegii de breaslă cum se descurcă în această perioadă, mai țineți legătura?

– Sincer, ne-a cam demoralizat pe toți. Noi, lăutarii, am fost, înainte de 1990, o insulă de prietenie și de frumusețe, de tot ce e mai nobil. După asta, au venit manelele și s-au creat două drumuri, unii au luat-o în dreapta, cu manelele, alții în stânga, cu lăutăria. Au apărut telefoanele mobile, tehnologia, așa că am început să ne vedem mai rar. Ne sunăm: „Ce faci, ești liber în cutare zi?” nu ne mai strângem să povestim. Așa că ne-am răcit între noi. Dar ne cu­noaștem de-o viață, am rămas pri­e­teni. Eu îi sun: „Ce mai faci, mă, cum îți merge?”. „Nasol, mă, s-au anulat nun­țile, am pierdut nu știu câte mi­li­oane”. „Bă, tu să zici mersi că respiri, că poți să mănânci, să te bucuri de copiii tăi, că nu ești printr-un spital d-ăla”. Ce, crezi că eu nu sunt supărat? Tocmai pusesem la punct un festival in­ternațional de clarinete și saxofoane pentru apri­lie, ar fi venit Svetlana să prezinte, cu vorba ei fru­moasă, moldovenească, muzicanți de cea mai bună calitate. Dar acum l-am amânat, ce poți să faci?

„Gândeşte-te ce frumos a fost astă vară, cu cine te plimbai când au înflorit copacii…”

– Vă simțiți singur? Cu câtva timp în urmă, îmi povesteați despre singurătatea trăită printre străini, în Canada, Statele Unite, locuri prin care ați cântat mulți ani.

– Țările astea bogate, de unde vrei tu de pe Glob, din Europa până-n America, nu-ți oferă mân­gâiere. Pe plan sufletesc, simți un gol, mai ales noi, lăutarii, oameni mai sentimentali. Crezi că românii nu mai pot ei de frumusețea Italiei sau a Franței? Merg acolo și muncesc pentru bani, dar nu se simt în largul lor, n-au o mulțumire sufletească. Am vă­zut cu ochii mei, la Torino. Anul trecut, mi-a cres­cut inima când s-au strâns românii, au jucat sârba, au făcut hora și au fost fericiți împreună.

– Este un moment bun pentru a ne întoarce la amintiri dragi, a găsi acolo alinare?

– Cele mai dragi amintiri ale mele sunt legate de tata. Chiar astăzi mi-au revenit în minte, când am găsit niște poze prin casă. Mi-am amintit de mo­mentul în care am cântat pentru prima oară îm­preună. Mi-a zis „Domnule dragă, mai ai de în­vățat”. Eu m-am supărat rău de tot, dar i-am zis „Să­ru mâna, tată, am să țin cont de asta”. Mare dreptate a avut. Am amintiri, cum să n-am! Nu poți să uiți prima iubire, sau ce a fost frumos în viața ta, astea te înnobilează. Un om n-are vârstă atunci când iubește ce-i frumos. Dacă-ți aduci aminte de cele urâte, cine te-a înșelat, cine s-a purtat urât cu tine, lași să intre supărarea, invidia, ura, și astea n-au dus niciodată la nimic bun. Mai bine gân­dește-te ce frumos a fost astă vară, cu cine te plimbai când au înflorit copacii, îți pui o haină pe tine și îți amin­tești că ai mai purtat-o într-o conjunctură plă­cu­tă. Sunt amintirile tale, trăiești cu ele, sunt după colț, dai nas în nas cu ele, bucură-te de ele. Poate ne mai schimbă cursul vieții supărările, dar trebuie să luptăm pentru a rămâne tot noi, cei care am fost din­totdeauna.