Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ADRIAN NARTEA: „Nu sunt un Don Juan. Mi se potrivește mai bine partea cu «bărbatul de casă»”

Aer tare, de Brașov

– Personajul Vlad, pe care îl joci în serialul cu același nume, difuzat de PRO TV, ți-a adus, peste noapte, celebritatea. Nu ești actor, dar nu­mele tău a urcat în topul vedetelor. Cum a pornit visul ăsta de glorie, pe care-l trăiești?

– Eu sunt brașovean și, de când mă știu, pasiunea mea a fost sportul. În gimnaziu am făcut handbal, urmând cursurile Liceului cu Program Sportiv, iar în liceu am făcut volei de performanţă. Aş fi rămas la handbal, doar că la admiterea în clasa a IX-a, secţia de handbal se desfiinţase, şi-atunci, dintre op­ţiunile sportive pe care le aveam şi la sfatul profesorului meu, am trecut la volei. Dar visul meu de viitor era să dau admitere la Academia Naţională de Informaţii şi să devin ofiţer. Am și dat examen dar, din pă­cate, am picat. Am mai încercat o dată, dar tot fără șansă. Între timp însă, intrasem la Facultatea de educație fizică și sport, unde primisem chiar şi bursă. Aşa că am absolvit IEFS-ul. Privind în urmă, îmi dau seama c-a fost foarte bine aşa: Facultatea de Sport te învaţă multe lucruri importante, dacă vrei într-adevăr să înveţi! Treci prin toate spor­turile, înveţi ce înseamnă muncă, răb­dare, perseverență, plus știința de a ieși învingător. Campion e un termen legat de sport. Un ideal pe care vrei, mai târziu, să-l împlinești și în viață.

– Și tu ai reușit!

– Nu chiar așa de ușor. Au existat destule ispite. Când eram încă în liceu, la Braşov, s-a organizat un curs de modele, la care s-a înscris şi prietena mea de atunci. Iar eu, cavaler, o tot duceam şi o luam de la curs. Atât! Pe mine, povestea asta cu modelling-ul nu mă interesa absolut deloc. Mi se părea o meserie pentru femei. Într-o zi însă, când se pregătea o prezentare de modă a Catincăi Roman, pentru că nu existau destui manechini, am fost întrebat dacă n-aş vrea să ies şi eu „pe pasarelă”. M-am gândit că nu putea să fie aşa mare filozofie şi-am zis „OK!”. Se pare că am făcut treabă bună la acea prezentare, pentru că solicitările au început să curgă, ba am ajuns și la nişte festivaluri din Bucureşti, unde, din nou, succesul s-a ținut scai de mine (râde) și așa, dintr-o „nimereală”, am devenit manechin şi-am ajuns să prezint modă pentru designeri ro­mâni de renume, pentru designeri inter­naţionali şi pentru diverse firme de prestigiu. Noroc că mama lucra la CFR şi aveam permis de tren, de puteam să călătoresc gratuit. Făceam naveta: dimineaţa, devreme, plecam din Braşov, mergeam la prezentări, după care mă întorceam acasă, cuminte. (râde) De la modelling, mi s-a deschis calea şi către reclame și mulţi dintre regizorii cu care lucram mă întrebau de ce nu merg şi la castinguri de film, c-aş fi bun, că am talent, că sunt expresiv… Ei, aş fi încercat-o eu şi pe-asta, dar, la vremea aceea, nu aveam cum să mă susţin singur în Bucureşti, iar părinţii mei nu-şi puteau permite o asemenea cheltuială. Aşa că am mai aşteptat până după absolvirea facultăţii, când m-am mutat în Bucureşti, împreună cu prietena mea din acea perioadă, care voia să dea admitere la UNATC, la actorie. Ceea ce mi-a prins foarte bine, că ea îşi învăţa acasă poeziile şi mo­no­loagele, iar eu o ascultam şi „furam”. (râde) Ca să am din ce să trăiesc, mi-am căutat ceva de lu­cru şi m-am angajat ca asistent de casting. La fix! Că aşa am pătruns exact în domeniul care mă interesa: producţia de film. Am început să par­ticip şi eu la castinguri şi să iau roluri – mititele, la început, dar eu eram mulţumit. Între timp, serile, mergeam la UNATC, la cursurile de actorie ale prietenei mele, unde continuam „să fur” meserie. M-am înscris şi la mai multe cursuri de actorie, particulare, am participat la diverse workshop-uri de actorie… totul ca să în­văţ cât mai mult. Ceea ce mi-a prins bine şi în ca­litatea mea de prezentator TV – pentru că am avut emisiuni la Euforia TV, la Kanal D, la An­tenă, dar prezentam şi evenimente organizate de corporații, din toate astea asigurându-mi veni­tu­rile cele mai consistente şi mai sigure. Ne­mailun­gind povestea, tot printr-un casting am ajuns şi la „Vlad”. Dar ce surpriză a fost asta!

Cu smerenie, despre Vlad

Scene din film

– Nu te-ai aşteptat să primeşti rolul?

– La primul casting, când am văzut că se strânseseră toţi actorii români cu vârste între 25 şi 40 de ani, am zis că n-am nicio şansă. Apoi am mai fost chemat o dată şi am dat o probă cu unul dintre actorii care ar fi trebuit să-l joace pe Leo, după care, peste încă vreo 2 luni, am ajuns la castingul final: pentru rolul Vlad, rămăsesem eu şi încă doi actori. Ambii cu şcoală de actorie, cu ex­pe­rienţă solidă… Mi-am zis că m-au chemat acolo doar aşa, de umplutură, că rolul e atât de mare, încât eu chiar n-am nicio şansă. Peste încă două săptămâni, când am primit telefonul prin care am fost anunţat c-am luat rolul, nu mi-a venit să cred. Pe bune, a durat ceva până când mi-am dat seama că este ade­vărat.

– Nu ţi s-a strâns inima, gândindu-te că eşti doar un autodidact în materie de actorie?

– Timp de două luni, după ce am început filmările, aproape în fiecare zi, îmi spu­neam: „Or să mă schimbe! Clar or să mă schim­be! După ziua de azi…” Pentru că erau zile în care lumea mă lăuda, dar erau şi zile în care nimeni nu-mi spunea nimic şi-atunci eu îmi închipuiam c-am fost groaz­nic. M-am mai liniştit abia după ce am stat de vorbă cu regizorul Jesús del Cerro, iar el mi-a spus: „Crede-mă, dacă era ceva, ori­ce, care să fie în neregulă cu tine, atunci ni­meni nu şi-ar fi riscat pielea. Serialul ăsta e un pro­iect atât de mare şi atât de scump, încât nimeni n-ar fi riscat să facă vreun compromis, doar ca să te-ajute pe tine!” Însă chiar şi acum, când am ajuns deja la sezonul trei, continuu să am temeri. Stau acasă, îmi studiez şi îmi gândesc secven­ţe­le, după care mă duc şi mă consult cu re­gizorii şi cu colegii şi, la final, ceea ce iese este o sumă a opi­niilor, nu fac lucrurile doar aşa, de capul meu.

– Simți că zbori, de când îl interpretezi pe Vlad?

– Nu. Nu m-am culcat pe-o ureche. Mi-am păstrat smerenia şi sunt conştient de handicapul pe care îl am, pentru că sunt autodidact în actorie. Pe de altă parte, această conştientizare a handica­pului meu profesional îmi serveşte, în sensul că eu mă străduiesc, cu-adevărat, zi de zi, să învăţ, să mă îmbunătăţesc şi să evoluez. În niciun caz la mine nu există riscul plafonării, al auto-suficienţei, al blazării… Sunt „muncitor cu ziua” în actorie. Simt nevoia să le demonstrez tuturor că pot.

– Ţi se pare corectă descrierea făcută per­sonajului tău: „Vlad e un Monte Cristo mo­dern”?

– Da, pentru că Vlad e un erou care depăşeşte nişte circumstanţe vitrege, apoi soarta îi surâde din nou, prin intermediul unui binevoitor care îl ajută, iar el renaşte, doar că renaşterea vine cu dorinţa arzătoare de a se răzbuna, răzbunarea se transformă într-o obsesie care îl consumă… până când ajunge să înţeleagă că, de fapt, răzbunarea nu reprezintă calea către viaţa adevărată.

„Sunt blând, răbdător și timid”

Cu colegii, la absolvirea facultaţii, în 2004

– Dacă i-ai făcut portretul lui Vlad, te rog fă-i portretul şi lui Adi Nartea, omul.

– Sunt un om blând, răbdător, destul de em­patic, sunt şi timid, dar nu încerc să ascund asta, aşa cum nu încerc să-mi ascund nici slăbiciu­nile… Ştii, eu consider că sinceritatea e cartea câştigătoare a vieţii: indiferent de situaţie. Nu-mi place să port măști, cu excepția celei pentru coronavirus, pe care o port fiindcă trebuie (râde). Şi sunt un om care încearcă, zi de zi, să-şi păs­treze coloana vertebrală dreaptă. Pe cât posibil, mă străduiesc să fiu liniştit eu cu mine, la inte­rior, să caut pacea sufletească. Sigur că mai exis­tă şi furtuni, dar important e ca seninul să predo­mine.

– Se spune că trăim într-o lume fără valori. Tu le ai?

– Cred cu tărie că la rădăcina tuturor lucru­rilor se află o cauză. Un motiv. Ideea asta mă ajută să mă analizez, să-mi analizez viaţa cu luciditate şi să identific atât izvoarele bucuriilor, cât și pe cele ale greşelilor pe care le fac, deci mă ajută să învăţ şi să mă călăuzesc, în sensul de a mă menţine în echilibru. Apoi cred că empatia este esenţială. Este esenţial să rămân viu la interior, des­chis fa­ţă de ceilalţi şi gata să întind o mână de ajutor. Cred că e foarte important să fim atenţi la tot ce ne înconjoară şi la toţi cei care ne în­con­joară, căutând să înţelegem cât mai mult: să ne în­ţele­gem semenii, să înțelegem lu­mea în care trăim, să înţe­legem legile naturii… Şi, din­co­lo de toate astea, cre­dinţa în Dumnezeu îmi este principiu călău­zitor în viaţă. Doar că înţele­gerea mea a ceea ce înseamnă spiritualitatea ortodoxă are mai curând legătură cu interiorul, cu trăirea, cu rugăciunea personală, nu cu partea ritualică. De pildă, în loc să merg la biserică, unde în timpul slujbelor nu mă pot concentra pentru că împrejur aud tot felul de şuşoteli, prefer să merg la biserică atunci când ea este goală și să mă rog în linişte. Iar de când cu „Vlad”, de când am căpătat notorietate, aleg neapărat să merg la biserică în afara sluj­belor, ca să nu creez agitaţie, prin simpla mea pre­zenţă. Mi se pare o chestiune de bun simţ să procedez aşa, pentru că acolo, la biserică, e vorba de altceva, nu de celebritatea mea lu­meas­că.

– Ți-e greu s-o gestionezi? Ți-e greu să fii Vlad și pe stradă, în metrou…

– Aş fi ipocrit să susţin că recunoaşterea publică nu-mi face o mare, mare plăcere! Dar sunt şi câteva situaţii când ea mă încurcă: fie în circumstanţe de genul celor pe care ţi le-am descris, când m-aş simţi stânjenit dacă atenţia s-ar concentra pe mine, fie în circumstanţe familiale, adică, de exemplu, când ies cu Mara, cu fetiţa mea, în parc, şi în loc să fiu atent doar la ea, trebuie să fac şi poze cu oamenii, să dis­cut, să dau autografe… Dar nu mă plâng! Toate se rezolvă cu calm şi cu atenţie distri­butivă. (râde) Însă ştii care e cea mai mare satisfacţie pe care mi-a adus-o această noto­rietate? Faptul că, în ultima vreme, am tot fost solicitat să susţin discursuri motiva­ţionale şi să stau de vorbă cu tineri cărora să le po­vestesc despre „Vlad” şi despre viaţa mea. Or, când văd că experienţele mele inspiră nişte tineri, că nişte lecţii pe care le-am deprins eu, de-a lun­gul vieţii, le sunt şi lor utile, asta e cea mai mare şi mai frumoasă răsplată pe care o pot avea ca persoană publică.

„Mara e lumina ochilor mei!”

La nașterea fetiţei lui, Mara

– O să cotesc acum cursul dia­lo­gului nostru: celebri­ta­tea e legată, întot­deauna, și de seduc­ție. Ești tânăr, atră­gător, actor de suc­ces, cum ții echi­li­brul între Don Juan și un soț și părinte bun?

– Structural, eu nu sunt un Don Juan. Mi se potrivește mult mai bine definiţia „bărbat de casă”. Sunt un tip care apreciază relaţiile stabile. Asta a fost ceea ce am căutat întotdeauna. Ţine, poate, și de faptul că sunt ardelean și că am avut acest model în familie. Iar faptul că am devenit tată e bucuria vieţii mele. Mara e lumina ochilor mei! Uite, acum, de când au fost întrerupte filmările la „Vlad”, din cauza pandemiei, amândoi suntem cei mai fericiţi, fiindcă tati nu mai pleacă nicăieri, tati e doar al Marei. Acum pot să mă revanşez pentru perioada în care am filmat alert şi-n care n-am putut să stau acasă pe cât mi-aş fi dorit şi eu şi şi-ar fi dorit şi Mara. Eu şi fetiţa ne-am dus dorul unul altuia. E greu să fii tată cu normă întreagă, când ai o profesie care te solicită foarte mult, ca timp, e greu şi psiho­logic, fiindcă eu, unul, mă simt vinovat când nu petrec suficientă vreme cu copila mea şi mereu trăiesc cu teama c-o să ratez nişte paşi importanţi din viaţa ei. Ei, dar acum profităm la maximum: ne jucăm împreună, facem lecţii împreună… Şi, oricum, indiferent de situaţie, eu şi în ceea ce o priveşte pe Mara aplic tot regula sincerităţii: îi explic totul pe înţelesul ei, dar întotdeauna îi spun adevărul. Aşa i-am explicat şi a­cum ce e cu vi­ru­sul ăsta, că din ca­u­za lui nu mai putem să ne ju­căm afară şi trebuie să stăm doar în ca­să… Mara a în­­ţeles şi n-avem pro­ble­me.

– Nu te-ai pa­ni­cat când ai înţe­les cât de gravă e si­tua­ţia cu COVID 19?

– Cum să nu?! Nu atât pentru mine şi pentru Alina, so­ţia mea, că noi sun­tem tineri şi în for­mă, dar pen­tru Mara, pen­tru părinţii mei, pentru so­crii… Slavă Dom­nului că Alina a avut inspi­ra­ţia să nu mer­gem la pă­rinţii ei, care locuiesc la 12 kilometri distanţă de Su­cea­va. Dacă am fi mers acolo, ne-am fi trezit la marginea focarului. Dar vorbim şi cu părinţii ei, şi cu părinţii mei la te­lefon, zilnic, încercăm să-i liniştim, să le men­ţinem moralul ridicat…

– Cum vezi finalul nebuniei provocate de virus? Eşti optimist?

Protagoniști în serialul „Vlad”: Olimpia Melinte, Adrian Nartrea și Andrei Aradits

– Orice cifră care se acumulează în categoria de­ceselor mă întristează, asta e limpede. Dar în­cerc, pe cât posibil, să văd partea plină a paha­rului: cred că odată ce pandemia se va stinge – fi­indcă, la un moment dat, se va stinge – vom cons­ta­ta că în fiecare dintre noi s-a schimbat ce­va im­portant şi, extinzând logica, că şi la nivel de so­cietate s-a schimbat ceva important. Faptul că suntem forţaţi să stăm foarte mult timp acasă ne dă prilejul să ne facem ordine nu doar în lo­cu­inţe, dar şi în gânduri, în sentimente, în pers­pectivele de viaţă. Or, această concentrare pe noi în­şine, ne va întări şi ne va ajuta să ne evaluăm şi relaţiile pe baza unor criterii reale, nu de cir­cums­tanţă, nu în­chipuite. Cred că atunci când, în sfârşit, vom fi liberi să ieşim din nou din case, rela­ţiile noastre cu noi înşine şi cu semenii vor fi mai auten­tice. Cred că această criză pla­ne­tară a venit totuşi şi cu ceva bun: ne forţează să ne redes­co­perim rădă­cinile şi să ne reco­nec­tăm la ele, ne for­ţează să ne ancorăm în ceea ce e auten­tic şi să părăsim falsele valori.

Foto: PRO TV (4)

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian