Andrei Dorobanțu, fizician de elită al României: „Treizeci de grame de prevenție fac cât un kilogram de leacuri”

Trecuseră câțiva ani de când nu mai vor­bisem cu Andrei Dorobanțu, unul dintre străluciții fizicieni ai României. Este cer­cetător la Departamentul de Fizica Particu­lelor Elementare al Institutului Național de Fizică și Inginerie Nucleară „Horia Hulubei”, un institut de prestigiu internațional, și face parte dintr-o ge­nerație care a readus țara noastră în topul fizicii mon­diale. De data asta nu am vrut, însă, să mă con­ducă într-o călă­torie prin tainele fascinante ale ma­teriei, cu luci­ditatea omului de știință, ci l-am ru­gat să vorbeas­că despre mo­lima aceasta cum­plită, care lo­veș­te cu atâta furie, întreaga pla­netă.

Patimile amânate

– Domnule Andrei Doro­ban­țu, parcurgem o perioadă dra­matică, în care un virus pare să fi schimbat, pes­te noapte, nor­malitatea și rostul omenirii, obli­gându-ne la renunțări drama­tice…

– Așa este. Și în acest context, aș vrea să vă povestesc și eu des­pre un eve­niment poate ne­știut, dar nu mai puțin tulbu­rător, care s-a derulat cu dis­creție în aceste zile, pline de întâmplări dramatice și nelalocul lor. S-a în­tâmplat de curând, în Ger­mania, în Oberammer­gau, un sat pitoresc, ascuns în munții din sudul Bavariei. Aici, în 1633, după ce pierise aproape tot satul în timpul ciumei negre, sătenii au început să prezinte, din zece în zece ani, o piesă de teatru despre Patimile Mântuitorului. Sute de ani, acesta a fost felul lor de a se ruga și de a-l îmbuna pe Dumnezeu ca să nu mai moară cineva într-un asemenea cataclism. Și sute de ani, totul a curs nesmintit, până în anul acesta, când, între 16 mai și 4 oc­tombrie, trebuia să aibă loc a 42-a re­prezentație, cu aproape 750.000 de pe­lerini. Efortul sătenilor din O­berammer­gau este extraordinar. Re­petițiile pen­tru Patimi încep cu un an înainte, în teatrul uriaș al satului, pentru a fi gata în mai! Dar anul acesta soarta a voit altfel. Început acum a­proa­pe 400 de ani, din cauza unei te­ribile epidemii, evenimentul a fost amâ­nat din ca­uza unei pandemii și mai cumpli­te. Am ținut să vă povestesc toate acestea, pen­tru că mi se par și ele repre­zentative pentru destinul con­tor­sionat al omenirii. Să se fi su­părat Dumnezeu pe oameni atât de rău, încât să nu le mai primească rugăciunile de ier­tare?

„Virusurile sunt o bucată de acid nucleic înconjurată de știri rele”

– Lumea fizicii, în care sunteți pe deplin integrat, se ocupă, printre altele, și de cele mai mici particule ale materiei, cum sunt atomii, de pildă, care și-au dovedit puterea ucigașă la Hi­ro­șima. Coronavirusurile sunt și ele niște enti­tăți invizibile, care provoacă moartea. Cum se ex­plică această forță uriașă a lumii invi­zibile, care ne amenință viața, lumea vizibilă? Ce se ascunde dincolo de ceea ce nu vedem?

– Două lucruri am să vă spun pentru început. Primul, că atomii despre care vorbiți nu sunt uci­gașii de la Hiroșima. Ucigași sunt oamenii care au pus atomii într-un sistem care a distrus Hiro­șima. La fel cum criminal este acela care folosește cu­țitul pentru a omorî, și nu pentru a tăia pâine. Apoi, spre deosebire de atomi, virusurile sunt prin sinea lor ucigașe. Asta e menirea lor. Pentru a trăi, ele omoară. Ele trebuie să intre în corpurile noastre pentru a trăi și a se înmulți. Altfel, rămân doar niște conglomerate de molecule și de atomi. De ce ucid virusurile? Pentru că ele folosesc structura pro­­teinelor unei celule gazdă. Și există patru ma­cro­­molecule care stau la baza tuturor formelor de viață: acizii nucleici (ADN și ARN), proteinele, lipidele și carbohidrații. Dintre ele, ADN și ARN codifică structura proteinelor prin care virusul ac­ționează. Căci virusul se poate înmulți doar în in­te­riorul celulelor vii, de aici „dorința” lui per­ma­nentă de a le infecta. Altfel, virusul rămâne o mo­leculă com­plexă, nevie. Un organism la marginea vieții. Cum l-a descris marele biolog britanic Peter Medawar, laureat al Premiului Nobel: „virusurile sunt o bucată de acid nucleic înconjurată de știri rele”. Și asta spune totul. Iar puterea lor de pe­ne­trare e uriașă. Virusurile care trăiesc în animale săl­batice pot infecta animale domestice care, la rân­dul lor, ajungând bolnave, pot să distrugă omul… Tocmai de aceea, nu trebuie să uităm nici ce a spus Ben­jamin Franklin, acum câteva secole: „30 de grame de prevenție fac cât 1 kg de leacuri”.

– În ultima vreme, știința și tehnica păreau să aibă răspuns pentru tot! Și vine pe urmă un virus și le face de râs. Ca om de știință vă simțiți umi­lit?

– Un fizician trăiește de multe ori un sentiment de umilință (de fapt de sme­renie), dar aceasta este față de Natura în care încearcă să pătrundă. La nivel in­di­vidual… spun și eu cum i-a spus Eleanor Roosevelt, soția Pre­șe­din­telui Roosevelt, unui re­porter: „Nu poți fi umilit decât atunci când accepți tu acest lucru”.

– Cum rămâne cu trufia tehnicii „multilateral dezvoltate”, cea ame­ri­ca­nă, de pildă, care tocmai se pre­gătea să cultive roșii pe Lună?

– Nu cred că e vorba despre „tru­fia tehnicii”. Ca și în știință, medi­cină, psi­hologie etc., se poate vorbi doar de po­sibila trufie a celor care folosesc teh­nica. Cu teh­nica din anii care vin, sigur vom ajunge să plantăm și roșii pe Lună. Până atunci, însă, în tandem cu știința, cele două duc lu­mea mai departe. Chiar și când trecem prin mo­mente cumplite, ca acum. În confruntarea cu viru­su­rile, obli­gația este să ne temem de ele! Ele sunt sem­nele unor boli care apar de nicăieri, se întind ca focul în pădure și lasă valuri de morți în urma lor. La început, plăgile aduceau teroare. Virusurile aduc moartea plane­tară. Gripa spa­nio­lă din 1918 a lăsat în urma ei 100 mi­lioane de morți, iar HIV, apro­­xi­ma­tiv 32  mi­li­oane de morți până acum. În prezent, grija și teama privesc spre următoarea pandemie. Cea de după aceasta, care hălăduie prin lume acum. Medicii spun că va fi total di­fe­rită de tot ce am întâlnit până azi. Noi suntem, însă, în secolul vitezei, și răspunsul la pan­de­mii trebuie să fie și el iute. Azi, Banca Mondială de Da­te pentru mole­cu­lele biologice mari are înmagazinate 500 de forme de virusuri. Structurile virale pot fi des­cifrate pe loc. Dar sunt aces­te pro­grese suficiente pentru a opri o pan­demie?

„Tulburările create de pandemie sunt teribile”

– Vă e frică de pandemie? Cum suportați izo­larea care vi s-a impus?

– Frică de pandemie… Cui nu-i este frică, chiar dacă se controlează? Eroii zilei de azi sunt perso­nalul medical și farmaceutic, cei care vând în ma­gazine și piețe, cei care ne aduc acasă comenzile, poștașii, toți cei care în situația în care noi suntem obligați să stăm în casă, ei trebuie să-și continue munca, merg peste tot, duc scrisori, pachete, ziare etc…. Frică? De ce le e frică oamenilor? Păi, în pri­mul rând de necunoscut, cu care ne confruntăm cel mai des. În al doilea rând, oamenilor le e frică de încă ceva, mult mai rar, dar care poate fi ani­hilator: nevăzutul. Îți voi răspunde altădată la în­trebarea inițială, despre cum arată Universul invi­zibil și dacă este el mai puternic decât cel vizibil, în care trăim noi. E un subiect se­parat, care nece­sită spațiu amplu. Dar primul lucru care mi-a venit în minte când m-am gândit la frica de pan­demie, a fost po­vestea lui „Făt Fru­mos din la­crimă”. Când ajunge el la Fiul de Împărat și acesta îl întreabă: „De cine-n lume te temi tu mai mult?”. „De nime-n lumea asta, afară de Dum­nezeu.”. „Dar tu?”. „Eu iar de nime, afară de Dumnezeu și de Muma-pădu­rilor. O babă bătrâ­nă și urâtă, care um­blă prin împărăția mea de mână cu fur­tuna. Pe unde trece ea, fața pământului se usucă, satele se ri­sipesc, târgurile cad năruite. Mers-am eu asupra ei cu bătălie, dar n-am isprăvit ni­mica. Ca să nu-mi prăpădească toată îm­părăția, am fost silit să stau la-nvo­ială cu ea și să-i dau ca bir tot al zecelea din copiii supușilor mei. Și azi vine ca să-și ieie birul”. De vreo câteva luni, birul acesta de vieți îl plătim și noi, în fiecare zi. Dar mai este un bir de plătit, dincolo de războiul din spitale și de viitorul șoc economic care ne pân­dește: impactul psiho­social. Tulburările create de pandemii sunt teribile. Pentru că ame­nințarea cu care ne confruntăm nu e una familiară, este dificil de detectat și greu de deosebit de alte boli be­nigne. Așa apare anxie­tatea. Am învățat ceva din trecut? Vom învăța ceva din ceea ce ni se întâmplă acum? Nu știu, doar că ceea ce începe să se vadă din ce în ce mai des este o epidemie de panică. Iar de la panică mai sunt foarte puțini pași până la is­teria în masă – o constelație de simptome sugerând boli fără vreo cauză clară. La oameni altminteri sănătoși. Iar lucrurile vor merge spre rău, înainte de a fi bine, spun americanii. Fără un vaccin, far­ma­ceuticele rămân singurul mod de a preveni infecțiile. Poate că oficialii și autoritățile din sănă­tate ar trebui să empatizeze cu frica oa­menilor, să ofere un ghid clar pentru comportările potrivite, in­clusiv cele privind sănătatea mentală, și să transmită mesaje de solidaritate și rezistență. Și aici îmi amintesc un vers al lui Paul Claudel: „Cât de mare este lumea și cât suntem noi de singuri!”. Vorbe la care, dacă ne simțim izolați și temători, nu ne-ar strica să ne gândim. Cred că orânduindu-ne mai bine mințile, putem alunga gândurile false, ideile false și, mai ales, temerile noastre false. Mai ales izolarea. Iar dacă e să vă răspund până la capăt, mie nu îmi este frică de izo­larea mea socială. Dacă este ceva care să mă spe­rie, aceasta este izolarea în mine…

Firul de ață al călugărului

– Oare pandemia cu coronavirus are și un tâlc moral? Poate fi înțeleasă ca o pedeapsă a lui Dum­nezeu pentru rătăcirea materialistă a lumii?

– Păi, nu este Dumnezeu peste tot? Chiar și în zicerile profetului Isaia, El spune în fața năpastei: „Du-te, poporul meu, intră în cămările tale şi închide uşa după tine și ascunde-te până când mâ­nia va fi trecut!”. Poate că cel mai curat lucru pe care îl avem de învățat din această pandemie este Legea împărătească: „Să iubeşti pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”. Și nu este altă poruncă mai mare decât aceasta. Dar eu cred că Dumnezeu este im­plicat, mai ales veghind asupra noastră. Îmi aduc aminte de o întâmplare pe care am trăit-o cu un că­lugăr de la Mâ­năstirea Putna. Că­lugărul cosea niște cărți vechi. Și pe când făcea asta, mi-a spus ceva care mi-a dat mult de gândit. „Vedeți dvs.” – mi-a zis că­lugărul „cartea as­ta durează, ca s-o cos, cam cinci ore. De obicei, pun ață mai multă și atunci o termin mai repe­de. Dar acum, ca să nu cad în ispită, am pus ață mai puțină în ac și o înnod din când în când”. Mă gândesc mereu de atunci, la întâmplarea aceea aparent măruntă. Poate că fiecare din noi avem un bătrân care veghează dea­su­pra noastră, ne­știut și nevăzut. Și care are în mâinile lui – firul vieții noastre. Firul pe care în aceste zile peri­cu­loase și grele, bătrânul îl tot înnoadă, ca să ne mai lungească viața, în plină pan­demie, viața noastră, așa cum fusese ea pro­iectată inițial. Acesta e bă­trânul care ne păzește. Dumnezeu, în mila Lui ne­măsurată.

Epilog

Mi-a fost greu să mă despart de Andrei Doro­banțu și de poveștile lui. Dar la sfârșit, tot nu s-a lăsat și mi-a mai zis una. Este o poveste care pune altă lumină pe toată convorbirea noastră de până acum. Și pe speranțele și pe visele noastre de a ieși mai repede la liman. Povestea este despre un om care a ajuns într-un oraș străin și care s-a apucat să vorbească despre adevărul și frumusețea Du­hului Sfânt. Două zile a vorbit călătorul întruna și văzând că nimeni nu-l asculta, s-a așezat pe o ban­că și a continuat să-și spună pildele, de unul sin­gur, ani și ani la rând. Și după douăzeci de ani, s-a apropiat de el un copil. „Nene, da mata ce faci aici?”, l-a în­trebat copilul. „Spun povești”; „De ce?”; „Prima dată spuneam povești ca să schimb lumea”; „Și ai re­ușit?”; „Nu”; „Și atunci de ce mai povestești?”. „Ei, acum spun povești pentru ca lu­mea să nu mă schim­be pe mine!”. Așa și noi. Dacă vom fi atenți la poveștile și la zba­te­rile și la ne­voile lumii, vom ieși din această criză întăriți. Și mân­­tuiți. Cam asta mi-a spus An­drei Doro­ban­țu, fizicianul cel cu stea în frunte.