MONICA PILLAT: „Toată viața mi-a fost dor de Dumnezeu”

Dacă n-aș fi pășit eu însămi, cândva, în micul apartament unde mobilele vechi respiră încă aerul înaintașilor săi, aș fi zis că Monica Pillat locuiește cu siguranță într-o grădină. Pe fundalul vocii sale emoționate din telefon, se aude cum fâlfâie și ciripesc canarii, prin plantele curgătoare ca niște liane. Poetă, prozatoare și eseistă, fiică a prozatorului Dinu Pillat și nepoată a poetului Ion Pillat, Monica Pillat și-a făcut din „acasă” un turn sacru de apă­rare. Dialog cu ușa închisă, despre cum ne putem găsi liniștea, rostul și pacea, în aceste luni apă­sătoare de izolare.

„Încetinim viteza și ne redescoperim intimitatea pierdută”

– De când nu v-am mai găzduit în paginile revistei, lumea este zdruncinată grav de o pan­demie. Pe dvs. unde v-a prins criza aceasta, doam­na Pillat?

– Pentru mine, lucrurile au stat un pic diferit, fiindcă acum o lună am trecut printr-o operație complicată, pentru o boală care s-a reactivat după 20 de ani. A fost o încercare atât de grea, încât ceea ce a urmat afară, în societate, a fost floare la ureche. Totul s-a întâmplat cu o repeziciune incredibilă. Nici nu știam ce să fac, unde să mă internez și, deodată, au apărut în jurul meu tot felul de îngeri care m-au ajutat și mi-au arătat cât de iubită sunt, de fapt, căci nu știam. Am fost uluită de tot acest lanț al binelui creat în jurul meu, de oameni la care nu mă așteptam deloc, care au pus tot sufletul lor să mă ajute. Revelațiile pe care ți le aduce traversarea unei boli sunt formidabile, capeți o înțelegere la care, pur și simplu, nu ai acces când totul e bine și normal în jurul tău. Tocmai de asta, felul în care eu trăiesc ce se întâmplă în momentele actuale de criză e foarte diferit de ce trăiesc alții. Lumea e îngrozită, văd la televizor o crescândă panică, dar eu am această liniște că sunt vegheată, că sunt în mâinile Domnului. Nu trebuie să ne lăsăm doborâți de frică. E adevărat că această încercare pe care o parcurgem face și mai acută conștiința trecerii noastre pe Pământ. E normal să vrei să fugi de boală, de molipsire, să încerci să amâni verdictul morții, care ne privește pe toți mai devreme sau mai târziu. Nu de resemnare vorbesc acum, ci de încercarea de a înțelege ce putem învăța de aici.

– Și e ceva de învățat? Ce lecție se ascunde în spatele întâmplărilor?

– Obligația de a te izola, de a te li­mita la perimetrul unui apartament sau al unei case, presupune să rămâi cu tine însuți, să trăiești sub imperiul lui a fi, nu sub cel al lui a avea. Dar câți dintre noi știm ce să facem cu noi, fără servicii, magazine, știri, conflict, luptă, competiție și câștig? Cei mai mulți nu avem idee cum suntem și nu avem habar de ce să facem cu ceea ce sun­tem. Cel mai mult și mai mult ni se cere acum să încetinim viteza cu care ne mișcăm prin lume și să redescoperim o intimitate pierdută. Nu doar o intimitate a noastră cu familia, cu cei apropiați, ci și o intimitate cu noi înșine.

„Să fii alături de familie e un privilegiu, dar și un test”

– Un virus, o particulă invizibilă, a reușit să oprească în loc o planetă întreagă. Parcă ni se spune că uite, în fața forțelor naturii, până și știința e neputincioasă. Să fie asta o pedeapsă pentru trufia omenească?

– Nu, nici vorbă, nu suntem pedepsiți. Suntem doar scuturați din inerția în care trăiam, ca să ne trezim cu toții la o realitate mai cristalină, mai limpede, mai adâncă. Prea ne-am lenevit spiritele. E o calamitate, așa e, dar și răul ăsta are un sens. Există o vorbă la care puțină lume cugetă: „Tot răul spre bine”. Ce înseamnă asta? Dacă răul e o încercare trimisă de Dumnezeu, ca lumea să învețe ceva, atunci cei care învață se vor alege cu binele. Cei care nu învață vor rămâne captivi răului. Nu există un rău sau un bine la modul general, fiecare trăiește diferit ce i se dă, fiecare are altă lecție de în­fruntat. Și fi­e­care răspunde diferit stării de alertă. Unii in­tră acum într-o agitație dis­tru­gătoare, se lasă copleșiți de știri și de zvonurile alarmiste. Alții încep să-și pună întrebări capitale, care pro­voacă frisoane. „Stai puțin, eu ce fac cu mine însumi? Eu cum mă prezint A­colo, Sus, dacă totul se termină mâine? Cum răspund Che­mă­rii? Cum îmi jus­tific viața? Mai am timp să mai repar ce­va?” Criza asta e ca o voce a conștiinței care ne trezește. Toc­mai de aceea, poate n-ar fi rău să adău­găm în rugăciunile noastre către Dumnezeu și pe aceea de a ne da timp, de a nu ne lua nepregătiți, fără să apucăm să mulțumim pentru darul care ni s-a dat.

– Dar Dumnezeu ne-a dat timp chiar acum, trimițându-ne în casele noastre…

– Așa e, avem acum un timp de meditație și introspecție, la care altfel nu aveam acces, un timp necesar pentru a recupera tot ce am pierdut sau am uitat. Să fii alături de familie e un privilegiu, dar și un test. Îmi amintesc cât de intens am trăit noi regăsirea în familie, după întoarcerea tatei din temniță. Fiecare zi era o minune. Nu cred că am fost mai fericită vreodată decât atunci. Părea că ducem o viață absolut obișnuită. Ce nu era obiș­nuit era incandescența iubirii pe care o aveam unul pentru celălalt, profunda conștiință a unici­tății timpului petrecut împreună. Fuseserăm atâta vreme despărțiți, ne crezuserăm pierduți unii de alții. Și când din mila lui Dumnezeu am fost reuniți ni s-a părut tuturor un miracol.

„Mă trezesc fericită că sunt acasă”

– Dumneavoastră cum trăiți izolarea aceasta, doamna Pillat? Cu ce vă umpleți zilele?

– Pentru mine, nu e deloc greu, pentru că tră­iesc destul de retrasă, oricum, și toată viața, chiar când eram activă ca profesoară, am trăit sub bi­ne­cuvântarea lui a fi. Eu mă trezesc fericită că sunt acasă. Dar „acasă” pentru mine nu înseamnă doar acest mic apartament din Drumul Taberei, unde stau cu soțul meu, cu toate amintirile mele, cu toate icoanele și fotografiile familiei mele, dis­părute în timp, ci e și acel „acasă în Dum­ne­zeu”, este punctul de unde venim și încotro visăm să ne întoarcem, care e în fiecare din noi. Pe urmă, fap­tul că nu sunt singură, că pot să fiu cu soțul meu, e minunat, îl consider un privilegiu. Noi nu am prea stat mult împreună la viața noastră, el a fost mereu foarte ocupat. Acum iată-ne unul cu altul tot timpul, în liniște, căci avem și norocul acestei ar­monii pe care o cultivăm de mult. Am doi canari adorabili, care cântă cât e ziua de lungă și am și multe flori în casă, de care trebuie să mă îngrijesc. Dar această izolare îmi mai aduce și o nouă pers­pec­tivă asupra timpului. Spunem că ni s-a dat timp. Dar de fapt e un timp pe care noi înșine ni-l dăm, un timp pe care nu trebuie să-l omorâm cu mă­runțișuri, ci trebuie să-l cultivăm ca pe o grădină, nu doar pentru noi, ci și pentru binele altora. Re­ci­tesc zilele acestea „În căutarea timpu­lui pierdut”, a lui Marcel Proust. Ei bine, Marcel Proust și-a dat timp. Mai mult chiar, și-a dat timpul înapoi și l-a transformat în acele fraze lungi și me­lodioase, care te fu­ră, care rămân cu ti­ne. Când citești o frază de-a lui, de ase­menea frumusețe și iluminare, parcă oprești timpul din curgerea lui.

„Iubirea e singura care face timpul să stea în loc”

– Am putea face și noi să stea timpul în loc?

– Doar prin iubire putem. Iubirea e singura care face timpul să stea în loc. Să punem iubire în tot ceea ce facem. Avem în fața noastră multe săptămâni, poate chiar luni, pe care va trebui să le traversăm în izolare. Trebuie să facem în așa fel, încât fiecare gest și fiecare acțiune a noastră să devină parte dintr-o ceremonie, dintr-o viață trăită în iubire, pe îndelete și cu grijă. De pildă, multă vreme am cumpărat mâncare de-a gata. Acum, nu mai pot să ies să cumpăr, dar sunt așa de fericită când gătesc o mâncare… Mă bucur de tot procesul, de la clipa când încep să mă gândesc ce aș putea face bun cu proviziile pe care le am, până la clipa când e aproape gata și mă gândesc ce mirodenii să mai pun. Nu fac nimic mecanic, încerc să mă concentrez asupra fiecărui lucru pe care îl fac, ca să îi dau savoare. În anii cumpliți ai copilăriei, când tata era în pușcărie și noi abia supraviețuiam, mama m-a învățat să trăiesc fiecare zi, de dimi­neață până seara, fără să mă gândesc la ziua de mâi­ne. Eu am oricum această conștiință foarte acută a provizoratului meu în această lume. Și atunci, fiecare zi devine foarte prețioasă, e o mică comoară. Nu știm cât vom trăi niciunul dintre noi. Dar dacă vom trăi acest timp pe îndelete, vom fi câștigați. Vom reuși, la fel ca în „1001 de nopți”, să amânăm verdictul zi de zi, imaginând o nouă po­veste.

– Sau citind una. Vă sunt cărțile de ajutor în aceste vremuri tulburi?

– Știți că există acea întrebare fantasmatică: „Ce cărți ai lua cu tine pe o insulă pustie?”. Ei bine, iată-ne, acum suntem cu toții pe niște insu­le pustii, niște robinsoni izolați fiecare la casa lui. Pe insula pe care a naufragiat, Ro­bin­son a reușit să-și organizeze într-un fel ex­traor­dinar și timpul, și resursele, și singurătatea. Dar a făcut asta apelând la corabia pe jumătate scu­fundată, de unde recu­pera tot ce putea, pen­tru a transforma insula într-un spațiu privile­giat. Or, acea corabie este memoria noastră co­lectivă, e cultura noastră, e tot ce am trăit până acum. Dacă nu apelăm la tot ce am citit de-a lungul unei vieți, la tot ce știm ca să civilizăm grădina interioară care e izolarea cu noi înșine, vom rămâne într-un spațiu al stihiilor.

– Ați avut neșansa să trăiți vremuri cumplite în copilărie, sărăcia din anii de du­pă război, su­ferința de a vă ști tatăl închis în temniță. Acum, iată-ne în fața unei alte crize! Ajută la ceva tot ce-ați trăit atunci?

– Eu m-am născut într-o perioadă atât de cenușie, încât nu am avut termen de comparație ca să spun cum era înainte. Luam fiecare zi așa cum mi se dădea. Părinții mei chiar asta m-au în­vățat, să iau lucrurile așa cum vin, ca pe niște în­cercări din care trebuie să ies cu bine. Sigur că era cumplit. Copilăria mea s-a terminat chiar în ziua de 25 martie 1959, când într-o noapte, tatăl meu, scriitorul Dinu Pillat, a fost luat de acasă și arestat. Odată cu el, au fost închiși toți prietenii lui, pentru simpla vină de a fi fost intelectuali care gândeau liber și care primejduiau în felul acesta regimul comunist. Aveam 11 ani și am intrat atunci într-o zonă gri. Până când el nu s-a întors acasă, peste cinci ani, eu nu am știut că trăiesc. Abia în ziua în care a revenit, m-am trezit brusc, m-a cuprins un fior și am realizat că am aproape 17 ani, că viața poate în sfârșit să înceapă. Am trăit așadar izolați unii de alții, cinci ani. Tata a luat perioada asta ca pe o mare încercare de a se apropia de suferințele lui Iisus. Asta l-a apropiat de Dumnezeu mai mult ca orice. Mama nu era neapărat practicantă, dar era o luptătoare prin firea ei. Nu s-a lăsat o clipă. A continuat să aibă grijă de cum se îmbracă, de cum arată, fără să-i fie frică, fără să aibă nici cea mai mică îndoială că tata va reveni. Când, în sfârșit, ne-am regăsit toți trei, toată izolarea noas­tră s-a transformat într-o bucurie atât de mare și de incandescentă, încât nu sunt cuvinte să o de­scriu. Fără această separare, fără aceste încercări, nu aș fi aflat niciodată cât de abisală poate fi iu­birea. De asta nu pot să nu-mi păstrez speranța că există și ceva bun în faptul că acum nu ne putem apropia prea mult unii de alții. Când această epidemie se va în­cheia, mulți dintre noi vor re­descoperi, cu dureroasă bucu­rie, câte lucruri minunate am avut înainte și cât de puțin am știut să le prețuim.

– Poate iubirea să în­vingă suferința pierderii cui­va drag?

– Când mi-am pierdut eu părinții, credeam că nu am să pot trăi fără ei. Atât de mare a fost durerea. Dar se întâmplă ceva foarte ciudat. După ce moare cineva pe care l-ai iubit, el se mută în sufletul tău. Și deși crezi că ești des­părțit de el, de fapt, este cu ti­ne. Acest lucru l-am desco­perit în timp, întâi prin ne­nu­măratele vise pe care, de la moartea tatei, am început să le și notez. Sunt peste 40 de ani de vise, care m-au făcut să înțeleg că nu suntem niciodată singuri, suntem doar neputincioși în a percepe aceste prezențe de dincolo. Între noi e doar un văl. Or, când am afirmat că sunt bucuroasă că sunt acasă, mă refeream și la această certitudine, că în fiecare clipă a vieții mele, îi port în mine pe toți cei dragi. Apoi, sufe­rința, uneori, nu poate fi evitată. Dar cât timp te concentrezi pe propria ta suferință, vei suferi și mai mult. Steinhardt po­ves­tea odată că cei din în­chisoare, care nu s-au gândit decât la propria lor durere, și-au pier­dut mințile sau au ajuns la sinucidere. Dacă te gândești că și alții suferă și trebuie ajutați, asta îți aduce o ali­nare. Altruismul nu e doar filantropie, e și salvator pentru fiecare din noi, fiindcă noi ne oglin­dim în ceilalți. Am putut vedea asta de cu­rând, în spital fiind. Pe măsură ce mă apropiam de surorile care aveau grijă de mine, întrebându-le despre viețile lor, preocupată de cât de obosite sunt, le vedeam cum devin din ce în ce mai bune, mai calde, ba chiar mai frumoase. Era o frumusețe care venea dinăuntru, pentru că erau văzute și apreciate în ceea ce făceau. Să nu considerăm de la sine înțeles binele pe care îl fac alții pentru noi, mai ales când e vorba de cei din spitale, care în aceste momente se sacrifică, își riscă viața lor și a familiilor lor. Binele care ni se face trebuie apre­ciat și răsplătit. Și mai e ceva. Binele e molipsitor în sensul bun. Un om care e ajutat în mod mira­cu­los, un om cu care cineva a fost bun, simte nevoia să continue lanțul binelui, să fie și el bun mai departe.

– Aveți o demnitate în fața suferinței de in­vidiat. De la cine ați moștenit-o?

– Nu știu nici eu. Mama era o femeie cu­ra­joasă, puternică, dar eu nu sunt la fel. Însă ce știu si­gur e că ea mi-a transmis o anumită liniște. Ma­ma avea în ea o liniște solară. Îmi spunea de multe ori: „Oricum va fi, va fi bine!”. Ce însemna asta? Că Dumnezeu ne veghează și va ocroti soarta noas­tră în această lume. Iar dacă va fi să părăsim lumea asta, tot la El ne ducem, deci nu va fi rău. Această frică teribilă de moarte ține de un instinct animalic al supraviețuirii. Dar suntem și ființe raționale, și spirituale, trebuie să ne îmblânzim frica.

„Când mi-e frică, încep să mă rog”

– Dvs. cum faceți? Cum reușiți să alungați gândurile negre?

– Numai prin rugăciune. Când mi-e frică, în­cep să mă rog și spun „Tatăl nostru”. Dar nu ori­cum, nu mecanic, nu ca pe o poezie spusă pe dina­fară. Îl spun gândindu-mă la fiecare cuvânt pe care îl rostesc. Începând cu „Tatăl nostru”, e su­ficient să spui primele cuvinte și dintr-odată nu te mai simți singur, fiindcă știi că există un tată al tuturor, apoi „carele ești în ceruri”, și deodată, privirea ta se ridică din nimicul pământului în­spre cer, cuvânt cu cuvânt, până ajungi la „Fa­că-se voia Ta!”, care nu e resemnare, ci încre­dințarea că Dumnezeu știe cel mai bine ce e bine pentru noi în fiecare moment, chiar și în cele de disperare. „Facă-se voia Ta” e suprema înțelepciune a celui care se roagă. Iar acum, mai mult ca oricând, să-L rugăm pe Dumnezeu să tre­cem cu bine pes­te încercarea care ni s-a dat, să nu trecem oricum. Iar dacă ni se pare că suferim și suntem neputin­cioși, să ne rugăm ca su­ferința noastră să aibă sens, să ne ridi­ce spiritual. Dacă nu învățăm nimic din ce ne e dat de trăit, e degeaba.

– Ați simțit vreodată că Dumnezeu vă răs­punde la rugăciune?

– Liniștea care se coboară peste tine la ru­găciune e semnul că Dumnezeu te aude. Asta e minunea care se întâmplă. Începi să te rogi cu sufletul la gură și la urmă te trezești alinat, te cu­prin­de o liniște mare și poți să adormi. Era la Vă­ratec o măicuță pe care o iubeam mult și ea m-a învățat să fac semnul crucii pe pernă, de fiecare dată când mă culc, ca toate gândurile primejdioase din minte să fie alungate. Am ținut minte asta, dar și rugăciunea e tot un fel de semnul crucii, făcut direct pe suflet.

– Dvs. cum ați ajuns la credință, doamna Pillat?

– Îmi amintesc că odată, când încă mă între­bam și eu cum se ajunge la credință, l-am întrebat pe Părintele Galeriu: „Părinte, dvs. cum ați ajuns la Dumnezeu, cum se poate să facem pace cu noi înșine?”. Și Părintele a început să râdă și a zis: „Dar eu nu pot să spun vreodată că sunt liniștit și că mi-am găsit credința. Tot timpul alerg după Dum­nezeu, care nu se lasă prins!”. Asta e cre­dința: e alergarea continuă după Dumnezeu, o alergare în care, din când în când, Dumnezeu te mai lasă să răsufli, să te odihnești, ți se mai dau momente de liniște. Nu e ceva ce ai tot timpul. Trebuie să-L cauți mereu, chiar și atunci când ți se pare că L-ai găsit deja. Cei care au credință sunt cei cărora le e dor de Dumnezeu. Nu L-au găsit în­că, dar le e dor de El. Chiar când sunt nenorociți și în suferință, când cred că nu mai e ni­cio speranță, apare de nicăieri acest dor de Altceva. Mie toată viața mi-a fost dor de Dumnezeu, ca de un orizont care se ridică dincolo de orizontul lumii.