Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Părintele arhidiacon lect. dr. IONUȚ MAVRICHI: „Un milion de oameni au fost martori la intrarea lui Iisus în Ierusalim”

Învierea lui Hristos se apropie de noi cu pași tăcuți. Primul popas spre ea sunt Floriile, sărbătoarea intrării trium­fale a lui Iisus în Ierusalim. O intrare care, în po­fida ovațiilor mulțimii, îl aduce pe Iisus mai aproape de moarte. Iar Mântui­torul știa aceasta. O și vestise cu mult timp înainte. Pen­tru orice credincios care asis­tă cu inima la toată această dra­mă stăruie o întrebare: de ce l-au condamnat pe Iisus la moarte iudeii? De ce, după mii de ani de profeții și pregătiri, L-au respins pe Mesia, pe care îl așteptaseră atât? Și nu numai arhiereii, fariseii și cărtu­rarii, ci și poporul pare că se lea­pădă de Iisus în aceste zile. Ba chiar și apostolii o fac, în felul lor, fugind speriați de cruce. Cu toate aceste între­bări în minte, m-am întâlnit cu părintele arhi­diacon Ionuț Ma­vrichi, lector la Facultatea de Teologie Ortodo­xă a Univer­si­tății din București și consilier la Bi­roul de Presă al Patriarhiei Române. Pe lângă spe­­cializarea sa teo­logică, părintele este și doctor în sociologie, astfel încât a putut să îmi zugrăvească foarte aproape de adevăr vasta frescă a societății în care Iisus s-a născut, a trăit și a fost ucis, la doar 33 de ani.

„Paștele iudaic aducea în cetatea sfântă mulțimi mari”

– Părinte Ionuț Mavrichi, știm cu toții din Evan­ghelii cum s-a desfășurat martiriul lui Hris­tos, dar nu știm de ce a fost condamnat la cru­cificare de către autoritățile din Israel. De ce au vrut cu tot dinadinsul să îl ucidă?

– Contextul de acum 2000 de ani are în prim-plan, în primul rând, autoritatea politică romană și pe Pilat, un aristocrat roman ajuns într-o margine a imperiului, destul de plictisit, probabil, de zona aceea îndepărtată de Roma. El are o singură mi­siune, știe că iudeii sunt cam tari în cerbice și de obicei trebuie pus bocancul – sau, mă rog, sandaua ro­mană – pe gru­mazul lor, astfel ca orice tentativă de revoltă să poată fi înăbușită din fașă. Cu atât mai mult cu cât sărbătoarea Paștelui iudaic, când Hristos intră în Ierusalim, aducea în Cetatea Sfântă mulțimi mari. Imaginați-vă că de Paște, cetatea se extindea enorm. Limitele ei ajungeau până în Betania, adică la 10 kilometri în jurul Ierusalimului, locuri care deve­neau spații locuite de sutele de mii de pe­lerini care veneau în acea perioadă. Asta era o populație cam de un milion de oameni, de peste 10 ori mai mare decât populația cetății din timpul anului! Deci, dintr-odată, avem de Paștele iudaic, când Hristos intră în Ierusalim, o afluență teribilă de oameni. Imaginați-vă ce ar fi însemnat un dezechilibru politic, la acea vreme, pentru poziția politică și militară romană. Un milion de oameni nu sunt ușor de gestionat. Deci, Pilat avea o singură misiune: trebuia să aibă grijă să nu cum­va să apară o revoltă, mai ales în aceste momente de serbare a Paștelui iudaic. Orice idee de răscoală trebuia curmată de la bun început. Avea nevoie de liniște.

„Răstignește-L pe Iisus!”

Iisus Hristos – pictură de Andrei Rubliov

– O liniște pe care uciderea lui Iisus ar fi putut s-o per­turbe…

– Cu siguranță, pentru că Iisus avea și discipoli. De aceea Pilat, la un moment dat, oscilea­ză, nu vrea să-L ucidă. Pe de altă parte, el nu uitase că Iisus intrase în aclamațiile mulțimii în Ieru­salim: „Osana, fiul lui Da­vid!”, îi strigaseră. Nu știu dacă asta ar fi însemnat ceva în ure­chea lui Pilat, dar San­hedrinul îi atrage atenția că Iisus vrea să se pu­nă pe sine stăpân peste Israel în locul Cezarului de la Roma – cu alte cuvinte, vrea să co­mită cri­ma de lezmajestate, crima maxi­mală pentru un ro­man. Așa că Pilat întreabă mulți­mile ce vor, pe Iisus sau pe Baraba? Ajun­gem, ast­fel, la po­por, care îl ale­ge pe Baraba și strigă la Pi­lat – „Răstignește-L pe Iisus”!

– E foarte bizar poporul aces­ta al Ierusa­limului, care după ce îl întâmpină pe Iisus cu urale la intrarea în cetate și cu ramuri de finic, stri­gă, apoi, „Răstignește-L!”

– Nu e vorba de un popor, ci de o aglomerare de oameni. Mulțimile vin cu el dinspre Betania, convinse de minunea învierii lui Lazăr, intră cu Hris­tos în Ierusalim și, în ace­lași timp, alte mulțimi, din Ie­rusa­lim, Îi ies în întâmpina­re, în acest gest în care este ce­lebra­tă afirmarea mesianității lui Hristos. Dar aceleași mul­țimi, până la urmă, au putut fi insti­gate să strige împotriva Lui.

– Cine le-a instigat?

– În vremea vieții lui Iisus, exista un soi de supra­stat iu­daic intermediar, care lega po­porul de autoritatea politică romană, anume – elitele reli­gioase și in­telectuale ale iu­daismului, care erau împărțite în câteva par­tide politico-reli­gioase. În primul rând, erau sadu­cheii, dintotdea­una, făcă­tori de regi. Ei erau par­tidul care avea, pe lângă au­to­ritatea politică, și una religi­oasă, și care întotdeauna avea un cuvânt de spus atunci când venea vorba de succesiunea la tron. Mai erau apoi fari­seii, un partid emina­mente laic, dar care respecta întru totul legea. Fari­seii făceau o virtute și o paradă din cunoașterea legii lui Moise (pe care o respectau și sadu­cheii) și a tradiției orale, punând foarte multă pre­siune, inclusiv pe societate, cu pri­vi­re la asta. Și mai existau, sigur, și experții în lege, cărturarii, care pactizau de obicei cu sadu­cheii. Ei erau un fel de experți, atât în legislație laică, cât și în legislație religioasă. Pe lângă aceste mari partide politico-reli­gioase, mai existau facțiu­nile politice extremiste, cum erau zeloții, sicarii; (se numeau sicari pentru că aveau niște pumnale foarte scurte și mergeau în mulțimi aglomerate, înjun­ghiau oa­meni și apoi dispăreau în mulțime). Ei re­prezentau rezistența, să zicem, paramilitară, de ghe­rilă, împo­triva stăpânirii romane, foarte activi în societate. Tot la periferie exista inclusiv substratul spiritual, esenienii, care încercau să se demarce, cum­va, de zona, să zicem, întinată politic a Templu­lui. Avem, așadar, în Israe­lul acelor vremuri, un peisaj social, politic și reli­gios foarte amplu. Și în orchestra aceas­ta largă, în teascul acesta ideologic, vine Mân­tuitorul Hristos, cu un mesaj despre o altă împărăție a iubirii, și tulbură apele tuturor.

Un Mesia smerit și sărac

– Ce nu le plăcea la Iisus?

– Vedeți, pentru noi, Mesia e doar cuvânt din colindele de Crăciun, dar pentru acea perioadă, pentru evrei, Mesia era trimisul lui Dum­nezeu cel mai așteptat, urmaşul de drept al tronului lui David, era regele adevărat al lui Israel. Și acum gândiți-vă că Mântuitorul, când intră în Ierusalim, face o serie de gesturi prin care declară, de fapt, public și asu­mat, faptul că El este Mesia lui Israel. Nu întâmplător strigă poporul la intrarea în Cetatea Sfântă – „Osana fiului lui David, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!” – pen­tru că recunosc în gestul lui Iisus de a intra în Ieru­salim, călare pe mânzul asinei, felul cum a intrat și Solo­mon, cum a intrat și David în cetate. Poporul îl aclamă, dar așteaptă de la Mântui­torul altce­va decât vrea El să le ofere – doar smerenie și iubire. Nu s-a gân­dit ni­meni în Israel, vreodată, că Mesia va veni, dar nu ca un con­ducător politic și mili­tar, ci smerit și sărac, călare pe un asin. Pentru ei, Mesia trebuia să fie o autoritate politică care să distrugă im­periile și puterile din jurul Israelului. Modelul acesta nou și nemaiauzit de me­sianism pe care L-a propus Hris­tos era de neaccep­tat pentru ei. Ei așteptau un lider politic care să-i izbăvească de puterea și de teascul autorității roma­ne. Mesia cel așteptat de ei avea o putere girată de Dum­nezeu, celestă, dar nu se aștep­tau să fie Dum­nezeu Însuși, în niciun caz. Iar Hris­tos le spune că El este Dumnezeu Întrupat! Alt scandal! Și mai mare!

„Mergi înapoia Mea, satano!”

Intrarea Domnului în Ierusalim

– Știți ceea ce este șocant, părinte? Că nu l-au înțeles bine nici măcar ucenicii. În anumite pri­vințe, gândeau la fel ca saducheii și fa­riseii care L-au omorât.

– Există un episod, legat cumva de învierea lui Lazăr, în care Hristos își anunţă ucenicii că „El tre­buie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis, şi a treia zi să învieze”. (Matei XVI 21). În acel episod, ucenicii încearcă să Îl convingă să nu meargă în Cetatea Sfântă, iar Petru chiar îi spune „Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple Ţie a­ceas­ta.” (Matei XVI 22). Urmează celebra repudiere a lui Petru, de către Iisus: „Mergi înapoia Mea, sa­tano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor”. (Matei XVI 23). Mai puțin celebră este însă o reacţie a lui Toma, că­ruia, pe nedrept, noi îi spunem Necredinciosul, și care este singurul apostol care le spune celorlalți: „Să mergem şi noi şi să murim cu El!” (Ioan XI 16). Deci, Toma, pe care îl judecăm ca necredin­cios, este un apostol care, pur şi simplu, când înţele­ge că Mântuitorul merge spre Ierusalim conştient că va fi prins şi ucis, spune „hai și noi să murim cu El!”. Este singurul! Să nu uităm că, inclusiv după În­viere, chiar înainte de Înălțare, apostolii Îl întrea­bă pe Mântuitorul, „Doamne, oare în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel?”. (Fapte I 6) Adică, Doamne, când ne rezolvi problema politică? Hristos era înviat, le vestea o altă împărăție, dar ei tot nu înțelegeau. Pogorârea Duhului Sfânt va fi momentul în care, luminați de cunoașterea harică, apostolii – și prin ei, întregul creștinism – vor înțe­lege natura Împărăției inaugurate de Hristos: o îm­părăție a păcii și iubirii.

Un fiu de tâmplar a schimbat istoria lumii

– Duhul Sfânt îi schimbă din interior pe ucenici?

– Îi schimbă din interior și îi locuiește. Și îmbră­cați de Duhul Sfânt, și cu Hristos prezent în ei eu­haristic, începe adevărata revelație a Bisericii. Gân­diți-vă cât de nou a fost pentru poporul lui Israel mesajul acesta: Mesia nu este un conducător politic, ci însuși Dumnezeu Întrupat, un Domn iubitor de oameni, smerit și suferind împreună cu noi, venit dintr-o zonă marginală a Iudeii, o zonă rurală și să­ra­că. Acolo să se nască totuși un Mesia?! Să se nas­că un împărat al lumii?! În modul acesta smerit, si­gur că a fost foarte greu de crezut acest adevăr, chiar și pentru apostoli. Să se schimbe istoria lumii, pornind de la un Om care era considerat doar un fiu de tâmplar, un Om care nu a făcut foarte multe gesturi extraordi­nare, iar când le-a făcut, le-a mascat, pentru că voia să Se descopere lumii prin ucenicii Lui. De fapt, asta este marea frumusețe a misiunii creștine, noi trebuie să arătăm lumii cine a fost Hristos cu ade­vărat!

– Iisus știa ce fel de Mesia așteptau iudeii. Și totuși a mers la Ierusalim…

– Iisus a mers spre pătimire de bunăvoie. Moar­tea Sa, urmată de Înviere, este momen­tul zero în care Creația este recreată, momentul în care ni se făgăduiește și nouă învierea, ca persoane. Până la urmă, credința fundamentală a creștinis­mu­lui este credința că noi înșine ne vom mântui și vom învia! O spune Pavel foarte frumos: „De vei măr­turisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui.” (Romani X 9). Aceasta este cheia crești­nismului.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian