Cu mulți ani în urmă (înainte de revoluție), lucram ca inginer la Combinatul de prelucrare a lemnului Târgu Jiu. Era o unitate mare, cu cinci fabrici și aproape 600 de salariați (azi nu mai este nimic din industria lemnului acolo). Întrucât întotdeauna am iubit câinii și toate animalele, printr-o cunoștință, am reușit să fac rost de un câine de la o unitate militară care pregătea câini pentru grăniceri. Cel pe care urma să îl iau fusese respins la examenul de absolvire, pentru faptul că la mers își trăgea puțin piciorul drept din spate. Câinele avea 6 luni și era foarte inteligent și bine instruit. I-am dat numele de Lupu. În apropierea blocurilor unde locuiau salariații combinatului, se găseau două lacuri. Un lac amenajat cu debarcader, bărci și locuri de plaje, și în continuarea acestuia, un lac mai mic, neamenajat, unde se scăldau copiii care nu aveau bani pentru ștrand. Cele două lacuri erau despărțite printr-un drum de pământ. Când aveam timp, mergeam pe acolo cu câinele meu, la plimbare. Într-o duminică dimineața, prin luna iunie, am mers cu Lupu la lacuri. Când am ajuns în apropierea lacului neamenajat, vreo cinci copii, între 5 și 7 ani, au început să strige: „Nene, nene, veniți că un om a sărit în lac și n-a mai ieșit la suprafață!”. Am întrebat unde a sărit, și mi-au arătat spre mijlocul lacului. M-am dezbrăcat imediat și am sărit în apă împreună cu câinele. M-am lăsat la fundul lacului, dar nu am găsit nimic. Apa avea cam trei metri adâncime. M-am întors la mal, am organizat cu copiii un semicerc, și am început să înaintăm spre mijlocul lacului, oprindu-ne din doi în doi metri, și scufundându-ne până la fundul apei. Eram în mijlocul semicercului. La un moment dat, am simțit sub picioare un trup așezat orizontal pe mâlul lacului. Am reușit cu mari eforturi să-l cuprind de mijloc și, încet, încet, să-l târăsc pe malul lacului. La mal m-au ajutat și copiii să-l trag pe iarbă. Era un adolescent. Câinele, care participase și el la acțiune, lătra lângă mine. Am încercat să-l răstorn pe înecat cu capul în jos, ca să poată elimina apa, dar n-am reușit. Atunci am zărit la câteva sute de metri un om care meșterea ceva la o mașină. I-am arătat câinelui mașina și i-am spus să se ducă la ea. A fugit ca fulgerul și a început să-l latre pe omul care tocmai se pregătea să plece, arătându-i, prin mișcările corpului, să vină la lac. Până la urmă omul a înțeles, a venit cu mașina, a urcat băiatul inert în ea și l-a dus la spital. Eu n-am mai putut să merg, eram terminat de oboseală, după ce luptasem să-l scot din lac. După o jumătate de oră de odihnă, am plecat și eu cu câinele acasă. Apoi am dat telefon la spital și mi s-a spus că băiatul este bine, avusese câteva dopuri de apă, și că a fost trimis acasă. Am fost informat că lucra chiar la combinatul unde eram angajat și eu, era muncitor la fabrica de placaj.
În duminica următoare celor întâmplate, m-am pomenit, la blocul în care locuiam, că bate cineva la ușă. Am deschis. Era un bărbat în vârstă, cu părul alb, îmbrăcat în haine țărănești de dimie și cu un săculeț ținut de toiag. Mi-a spus că a venit să-mi mulțumească pentru că salvasem viața băiatului său. Bătrânul mi-a povestit apoi că a avut doi băieți, cel pe care-l salvasem eu, în vârstă de 19 ani, și un alt băiat, de 23 de ani, care făcuse armata la pontonieri și care la un exercițiu militar a căzut de pe ponton și s-a înecat în Dunăre. Dacă nu eram eu și Lupu, rămânea și fără al doilea copil, nenorocit pe toată viața. A plecat și nu l-am mai văzut niciodată, nici pe el, nici pe băiatul lui.
Câinele însă a schimbat destinele familiei noastre. A văzut de cei doi copii ai mei la joacă, i-a așteptat de la școală și a fost sufletul familiei noastre până s-a stins de bătrânețe.
Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Fiul meu cel mare a moștenit, și el, de la mine, dragostea pentru câini. E inginer, dar în paralel cu sarcinile de serviciu, a început să strângă din toate cartierele Bucureștiului câini loviți de mașini, abandonați la gurile de metrou sau prin parcuri. I-a dus acasă, îi îngrijește și îi hrănește din banii lui. Are 25 de câini în total! Iar pentru a-i îngriji mai ușor a făcut, la zi, facultatea de medicină veterinară. A avut mare noroc de o soție care l-a înțeles și l-a ajutat. Lucrează, și ea, la o farmacie veterinară. Nu au copii, viața lor fiind legată numai de câini. Nu au vacanțe, nu au concedii, dar nu se plâng. Animalele reprezintă pentru ei o bucurie reală.
NICĂ C. – București
