Părintele arhimandrit ANDREI COROIAN – Catedrala Episcopală din Deva: „Învierea Domnului este o taină pe care nu o prea poți pricepe, dar o poți trăi din toată ființa ta”

Pentru prima dată în istoria României, suntem constrânși să prăznuim sărbă­toa­rea Paștelor izolați, departe de bisericile care transformă Învierea într-o adevărată minune, celebrată cu cântece, rugăciuni și lumini. Un ritual pe care l-am respectat în fiecare an al vieții noastre, de creștini juruiți lui Hristos. Cum va arăta sărbă­toa­rea în izolare? Cum vom reuși să ieșim din tris­tețe pentru a primi bucuria Învierii? În ce măsură ne vor ajuta amintirile să nu fim chiar singuri când vom cânta „Hristos a înviat”, l-am rugat să ne răs­pundă pe bunul părinte Andrei Coroianu, de la Ca­tedrala Episcopală din Deva.

„Venea o lumină dinspre altar, care mi-a marcat întreaga ființă”

– Părinte Andrei, aflați sub interdicția cele­bră­rii sărbătorii pascale, ne facem un dar de suflet reamintindu-ne de sărbătorile copilăriei. Care este prima dumneavoastră amintire de Paşti?

– E o amintire foarte puternică, mai veche de 50 de ani. Eu am acum 55, şi pe atunci cred că nu îm­pli­nisem cinci ani. Îmi amintesc că m-a luat tata la Înviere. Am mers destul pe jos, cale de cinci kilo­metri, din Huta, satul nostru, și până la o micuţă bise­rică de lemn, foarte veche. Cred că am ajuns către dimineaţă, să fi fost ceasul patru din noapte, că aşa se slujea acolo Paştele. Ştiu că tata m-a ridi­cat pe braţe ca să văd şi eu Sfântul Altar şi îmi amintesc că am putut mângâia pictura de pe tavanul bisericii, care era foarte jos, o pictură veche, aşter­nută pe pânza lipită direct de bârne. Şi acum pot să îmi aduc în inimă atmosfera din acea noapte. E cea mai de preţ şi cea mai puternică amintire a mea de Paşti. Toată viaţa cred că am retrăit, în fiecare an, ceea ce am trăit atunci, dar nu atât de intens. A fost ceva greu de prins în cuvinte. În satul nostru nu exista curent, iar biserica era luminată doar de lu­mâ­nări. În întunericul acela venea dinspre altar o lumină care mi-a marcat întreaga fiinţă, şi inima, şi mintea, şi toate simţurile mele. Nu era o lumină materială. Era o lumină nematerială, pentru că eu o percepeam lăuntric. Am simţit că vine din Sfântul Altar şi se revarsă în toată bisericuţa o curăţie învelită într-o mare bucurie. Dar nu era o bucurie sentimentală, aşa cum avem de obicei. Nu. Era o bucurie foarte clară şi foarte adâncă, o bucurie din care izvora, în acelaşi timp, o mare pace şi o mare putere. Era o bucurie care mă liniştea şi care nu ve­nea din lumea asta. Nici atunci şi cred că nici acum nu aş putea să vă explic foarte bine ce am trăit în acea noapte, dar, după atâţia ani de viaţă monahală, aş spune că Paştele acela a fost ceea ce ar trebui să fie pentru orice om din lumea asta – o stare de cla­ritate duhovnicească absolută care, aşa am simţit atunci, venea din Sfântul Altar. E claritatea lumii de dincolo, pe care o poţi trăi, dar nu o poţi înţelege. Poate că poţi să înţelegi puţin din ea după ce citeşti despre starea de extaz la care au ajuns marii noştri sfinţi.

„Sfințenia radia din pământ”

– Cum trăiau Învierea ţăranii din Huta, cătu­nul copilăriei dumneavoastră, aflat peste munte de Mânăstirea Rohia?

– Parcă plutea peste noi o bucurie şi o mare putere de a ierta, căci iertarea izvorăşte din mor­mântul Domnului. Simţeai că oricine poate ierta orice şi că nimeni nu poate să facă rău în acele zile. Şi mai era ceva. O bunăcuviinţă care îm­brăca totul. Nici măcar hora nu se ţinea în zi de Paş­te, şi până şi noi, copiii, ştiam că trebuie să ne jucăm altfel. Erau jocuri învelite în sfinţenie, pentru că gustam şi noi din harul care plutea peste sat. Sfinţenia parcă radia din pământ, din natură, din tot ce ne înconjura. Ştiu că mergeam în livadă şi par­că ieşea din toate o lumină, care era numai bucurie şi fericire. Am fost un copil normal, să nu vă ima­ginaţi că făceam nu ştiu ce. Pur şi simplu mă jucam cu ceilalţi, dar, în acelaşi timp, simţeam bucuria aceea parcă ieşind din pământ. O bucurie unită cu puterea de a ierta şi cu o cuviință care ne schimba și jocurile, o cuviință care ne cerea să nu supărăm pe nimeni în acele zile. Şi mai era ceva în sat. În zilele de Paşte, ne vizitam unii pe alţii. Era aşa o dragoste care se revărsa între noi. De aceea masa din casă nu se ridica timp de trei zile, era ca un ospăţ sfânt, fără capăt. Ea stătea mereu întin­să şi oricine venea, un sărman sau un prieten, era primit ca un împărat. Toate datinile acestea rămăseseră, cred, din vechime, pentru că noi eram în plin co­munism, dar nu prea aveam par­te de influenţa lui. Şi mai aveam o rânduială. Îmi amintesc, cu mare drag, cum luam sfintele paşti, după ce veneam de la În­viere. Era un întreg ritual – ne întorceam de la biserică, mama punea ouă roşii într-un vas, peste care turna apă, iar cu apa aceea trecută peste ouăle roşii ne spă­lam cu toţii pe mâini. Primul care lua sfintele paşti era tata, capul familiei. Spu­nea de trei ori „Hristos a Înviat!”, iar noi toţi îi răspundeam de trei ori – „Adevărat a Înviat!” Era ceva sfânt! Să ştiţi că în satul meu se trăia în mare sfinţenie, fără să înţelegem prea multe. Dar sim­ţeam! Ani după aceea, mai ales după ce m-am călu­gărit, am încercat să înţeleg Învierea lui Hristos, citind foarte mult despre ea. Dar să ştiţi că, până la urmă, Învierea Domnului este o taină pe care nu o prea poţi pricepe, dar o poţi trăi din toată fiinţa ta. Şi să ştiţi că o poţi trăi în fiecare zi, nu numai de Paşte. Am citit un cuvânt al Sfântului Ioan Scărarul – cum să trăieşti Învierea înainte de Înviere, care mie mi-a folosit foarte mult şi am încercat să mă ţin de el. La începutul vieţii mele monahale, trăiam o aşa bucurie în timpul slujbelor, că ieşeam afară pe la două-trei noaptea, că sim­ţeam că o să mor de feri­cire.

„Am sărbătorit prea des Paștele fără Hristos”

– Părinte, vă rog cu tris­tețe ca, din aceste timpuri fericite ale copilăriei, să revenim în prezent, când, iată, suntem siliți să prăz­nuim Învierea fără biserică, închiși în case. Cum să ne pregătim, izolați, pentru întâlnirea cu Hristos?

– Poate că toată această epidemie este şi o che­mare din partea lui Dumnezeu, ca să preţuim cu ade­vărat Învierea lui Hristos. S-a întâmplat, parcă din ce în ce mai mult în ultimii ani, ca Paştele să fie sufocat de un spirit comercial, cu reclame la iepu­raş, cu cumpărături de tot felul, care luau locul lui Iisus. Cred că am sărbătorit în aceşti ani din urmă de multe ori Paştele fără Hristos. A fost multă su­per­ficialitate în sărbătorile noastre, iar acum, aceas­tă superficialitate a fost spulberată. De aceea ne-a lăsat acasă Hristos anul acesta, ca să medităm profund, în linişte, la Învierea Lui. Pentru că Învie­rea Domnului nu se poate trăi decât fiind mereu cu gândul la Mântuitorul, pentru ca Hristos să fie cu tine în casa, în familia, în viaţa şi în sufletul tău. Şi ca să trăieşti Paştile împreună cu El, trebuie să trăieşti împreună cu El toată Săptămâna Patimilor. Dacă nu eşti cu El împreună în ultimele Sale zile pe pământ, nu poţi să fii cu El nici atunci când înviază din mormânt. Fiecare zi a acestei săptămâni este la fel de importantă, de aceea biserica o numeş­te, pe fiecare în parte, „Mare” – avem Lunea Mare, Marţea Mare, Miercurea Mare şi aşa mai departe. Ea are şi o rânduială specială. Postul Mare se termi­nă, practic, de Florii. Până atunci, ne-am pregătit noi sufletul. De aici încolo, nu mai trăim pentru noi, ci pentru Mirele Hristos, pentru a pătimi împreună cu El. Trebuie să trecem şi noi prin stările Lui sufleteşti, prin durerile Lui. Ştiaţi că tradiţia spune că, începând din duminica intrării în Ierusalim, Iisus nu a mai mâncat nimic? Se pregătea pentru patimile pe care le avea de îndurat. Şi atunci nu putem să îl lăsăm singur! Trebuie să mergem cu El, spre Cruce!

„Să ne transformăm casa într-o biserică. Și sufletul!”

– Şi cum poţi să faci acest lucru, stând în casa ta, fără slujbele bisericii?

– Să ştiţi că putem să ne transfor­măm casa într-o biserică. Și sufletul! Mă întorc din nou în copilăria mea şi vă spun că pentru noi, casa era sfântă. Simţeam asta! Şi nu pentru că era casa noastră. Aceeaşi stare o aveam şi în casa bunicii. Şi nu numai casa să ne-o facem biserică, ci şi sufletul. Să ştiţi că bisericile de zid au fost lăsate de Dum­nezeu ca să ne descoperim biserica din noi. Aşa că putem să ne întâlnim cu Hristos şi în casa noastră, şi în sufletul nostru, şi să Îl însoţim pe drumul păti­mirii sale, spre Cruce şi Înviere. În pri­mul rând, cred că putem face acest lucru citind evangheliile şi meditând la suferinţele Domnului. Fiecare zi a fost rânduită de biserică să aibă o temă anu­me – Lunea Mare este a smochinului neroditor, Marţea Mare este a pildei Fe­cioarelor Înţelepte, Miercurea Mare este a femeii păcătoase, care I-a spălat lui Hristos picioarele cu lacrimi de po­căinţă, Joia Mare este a Cinei de Taină, Vinerea Mare este ziua Răstignirii, iar Sâmbăta este a Prohodului Domnului. Apoi, pe lângă aceste lecturi şi medita­ţii, pentru că avem şi tehnologia aceasta modernă, putem asculta slujbele din fiecare zi. Şi să încercăm să le trăim, pas cu pas. Dacă le vom trăi în fiecare zi, vom putea fi alături de El pe Cruce şi apoi, împreună cu El, în coborârea în iad. Aşa poţi, cu adevărat, să trăieşti şi Învierea! Toate acestea se simt. Nu ştiu cum sunt alţi oameni, dar eu în Sâmbăta Mare simt o linişte absolută. Parcă tot pământul s-a golit de demoni, parcă toţi sunt retraşi în iad, acolo unde Hristos le strică tot cuibul. Iar apoi, de Înviere, e o enormă revărsare de lumină şi de putere dum­nezeiască. Dar nu trebuie să trecem prin aceste stări sentimental, ci cu meditaţie, lipind de ele toată fiin­ţa noastră. Dacă medităm adânc la suferinţele Dom­nului nostru, îndurate numai pentru noi, căci El păcate nu a avut, nu mai avem niciun motiv să obiec­tăm cu privire la suferinţele noastre. Şi dacă înţelegem aceste lucruri, atunci Îl vom avea pe Iisus pururi în gând, zi şi noapte, şi vom putea pătrunde şi în taina Învierii, care este un fenomen cosmic şi care pătrunde lumea toată. Ea nu este din lumea noastră, este mai presus de lume. După ridicarea Sa din morţi, Domnul Hristos iese din istorie şi intră într-o altă lume. Şi prin această intrare, El ne aduce o întreită biruinţă – asupra morţii, asupra iadului şi asupra diavolului. După aceste trei biruinţe, demo­nul şi păcatul nu mai au putere asupra noastră. După Înviere diavolii nu mai au putere. Toată această eliberare ne-a fost adusă de Hristos, cu preţul sân­gelui Său. El şi-a pus viaţa Sa pentru noi. Cum spune Sfântul Nicolae Velimirovici, că Iisus a trecut pe tărâmul celălalt pe o cărare de spini pe care a călcat cu picioarele goale. Dar tălpile Lui au tocit spinii, pentru ca toţi cei ce vom merge în urma Lui să nu mai simţim durerile pe care El le-a îndurat. După Hristos, toate suferinţele noastre sunt pline de har, nu le îndurăm singuri, ci cu El. La toate acestea trebuie să medităm cu luare aminte, ca să putem pătrunde în adâncul sărbătorii Sfintelor Paşti, care înseamnă bucuria absolută, dată de iertarea absolută pe care ne-o aduce Învierea şi care ne poartă într-o stare de viaţă pe care o vom avea şi în împărăţia cerurilor.

„În rugăciune nu ești singur niciodată”

– Patriarhia ne îndeamnă ca în noaptea Învie­rii să ieșim la ferestre, cu lumânări în mână, și să cântăm „Hristos a Înviat!”…

– Eu cred că recomandarea Patriarhiei este foarte bună, dar să pornească din interior. Dacă fie­care va trăi Învierea în casa lui, cu siguranţă că va simţi dorința să iasă la fereastră sau pe balcon şi să le spună tuturor că Hristos a înviat! Dacă trăieşti profund rugăciunea, în rugăciune nu eşti singur niciodată. Prin harul lui Dumnezeu te împărtăşeşti de El, iar Dumnezeu e iubire necuprinsă, care nu vine numai peste mine, ci se revarsă peste toţi. Eu, când mă rog, îi îmbrăţişez pe toţi din oraşul meu, din ţara mea şi din lumea toată. Cu cât mă rog mai mult, cu atât îmbrăţişez mai mult şi simt, în rugă­ciunea mea, pe oamenii din jurul meu, din oraşul meu, din ţara mea. Am simţit asta încă din mânăs­tire, când, după câţiva ani, nu am mai putut să mă rog doar pentru mine şi am început să mă rog mai întâi pentru toate satele din jur, iar apoi pentru lumea toată. Rugăciunea asta ţi-o dă Duhul Sfânt, pentru că altfel nu te poţi ruga neîncetat. Ca să te rogi neîncetat trebuie să te rogi pentru ceilalţi, pentru că nu te poţi împărtăşi de iubirea Lui Dum­nezeu fără să te împărtăşeşti de iubirea pentru aproa­pele. Iar Învierea Domnului este o stare a iubirii nemuritoare. Eu când spun „Hristos a în­viat!” spun, de fapt, că nu voi muri niciodată, pentru că Iisus trăieşte în mine şi prin El voi trăi veşnic. Declar, prin asta, că Învierea este singurul sens al omului pe pământ, şi nu o spun doar pentru mine, ci şi pentru cei din jurul meu. Trăim pentru înviere, nu vom sfârşi în mormânt! Şi eu văd toată această pandemie ca pe o milostivire a Domnului faţă de noi, că ne ajută să aprofundăm Învierea Lui, să trecem la o altă etapă.

„Ce trăim este o renaștere a credinței”

– Deci nu vedeţi această pandemie ca pe o pedeapsă dumnezeiască pentru păcatele noastre?

– Nu cred asta! Nici nu e de crezut. Din contră, cred că Domnul ne cercetează mai îndeaproape în aceste momente. Noi am avut exact treizeci de ani de libertate, în care ne-am maturizat cât am putut. Acum ni s-a dat, printr-o carantină de 40 de zile, cum a avut şi Domnul în pustiu, să trecem la o altă etapă, în care ceea ce credem să şi trăim, iar ceea ce trăim să şi mărturisim. Deci, nu e o pedeapsă, ci un examen, o trecere. Eu unul o văd ca pe o renaştere a credinţei. Dacă în urmă cu 30 de ani am avut moartea comunismului, acum trăim moartea ateis­mului. Dumnezeu, adevăratul nostru Dumnezeu, este bine să ne reamintim de fiecare dată, este foarte bun, şi izvorul bunătăţii este mult iubitor, mult iertător, mult milostiv şi îndelung răbdător. El este numai dragoste. El nu se supără, căci nu e pătimaş, nu se mânie, n-are ranchiună, n-are ură, nici răzbu­nare. El nu poate fi şi pedeapsă şi dragoste în acelaşi timp. Dar, dându-ne libertatea, care este cel mai mare dar, noi putem să o luăm într-o direcţie greşită. Ne-am depărtat de dragul nostru Părinte ceresc, de prea­iubitul Său Fiu și al nostru Domn Iisus Hristos, de Duhul Său cel Sfânt, bun și adevărat, iar acum ne-a cuprins frica. Am lepădat dulceața și căldura iubirii lui și acum simțim asprimea satanei și gerul tartarului. Păcatul a creat această iarnă arctică existențială. Dacă Părintele ceresc ar îngădui iadului să se reverse câteva clipe peste noi, toți am muri pe loc. Dar nu face aceasta iubitorul nostru Tată, ci ușor, ușor, ne tămăduiește, prin­tr-o mică frică de boală și de moarte (mare pentru necredincioși și păcătoșii nepocăiţi). Bunul Părinte și Doctor îngheață puroiul din ființa noastră, ca apoi să-l opereze, să-l extirpe din rădă­cină și să-l elimine cu totul. Cum am putea crede că bunul Părinte s-a supărat pe copiii Lui și i-a lăsat în mâna morții și a iadului?! Poate doctorul să îşi pără­sească pacienţii bolnavi, mirerele pe mireasa mult iubită, pentru care a suferit chinuri și a murit pe Cruce?! Nu face și nici nu poate gândi așa ceva Domnul! El doar vrea să-i vindece pe iubiții Lui copii răniți de păcat. Numai un mare Doctor poate face această vindecare. Acesta este Dumnezeu! Operația vin­decării noastre o face chiar El, cu mâi­nile Lui, în poala Lui, pe pieptul Lui, cu brațele iubirii Lui. Atotiubirea și atot­puterea Părintelui ne vă curăţa și ne va vindeca atât inima cât și sângele, atât trupul cât și mintea. Vom vedea mai bine, vom iubi deplin… Când vom fi cu totul curați și sănătoși Îl vom vedea, pe El, iubirea și lumina noastră, Îl vom iubi mai mult, Îl vom asculta cu bucurie și-L vom prețui cu recunoștință. Înțelegerea noastră va fi mai adâncă, iubirea noastră va fi mai curată, credința noastră mai statornică, nădejdea noastră nu va mai fi clintită. Așadar Lui mă rog împreună cu voi, zicând :

Părinte Sfinte, strânge-ne în brațele Tale. Îm­brățișarea Ta să ne fie singura îmbrățișare! Ascun­de-ne în inima Ta, încălzește-ne cu Duhul Tău. Să nu mai cunoaştem altă iubire și altă căldură decât cele care vin dela Tine. Așa a plăcut bunăvoinței Tale, ca prin durerea bolii pe care noi singuri ne-am pricinuit-o, să ne trezim. Fii slăvit în veci! Facă-se întru toate voia Ta !