Paștele de azi și de altădată…

Nici eu, nici părinții, nici bunicii, nici stră-stră-străbunicii mei, de secole și secole, nu au avut tristețea de a cinsti marea sărbătoare a Paștilor stând acasă, fără biserică. Un desen circulă pe internet: Globul Pă­mân­tesc stă atârnat de negura cerului, și o placă ro­șie, pusă ca un program pe ușa unui ma­gazin, avertizează: „Closed for Mainte­nance” (Închis pentru întreținere). Așa suntem cu toții în aceste zile: închiși pentru „între­ținere” în propriul apartament, așa cum este întregul Glob Pământesc. Vom urmări la televizor slujba de la Patriarhie, amintindu-ne de drumul în jurul bisericii, din satul natal sau din cartierul în care trăim. Și urându-le celor dragi, la distanță: „Hristos a în­viat!”.

Ca de obicei, de Paști, rolul bunicilor iese din nou în prim-plan. Nu pentru nepoțelul meu, Ștefan, po­vestesc cele ce urmează, el nu înțelege, e prea mic și crește la oraș. O fac pentru copiii mei, Teodora și Alexandru, pentru nora Oana și ginerele Jeremy, ca și pentru cuscrii Aura, Murielle și Claude. O fac pentru cititorii noștri, care-și mai amintesc sau care vor să afle cum erau… sărbătorile din alte vremuri. Am mai scris despre Paști. De fapt, sărbătoarea Învierii Domnului începea vara, când se uscau prunele și merele și se­mințele de dovleac. Gospodarii adunau ciuperci și mâ­nătărci pe care le uscau pe corlată, în jurul vetrei. În acest fel aveau de mâncare în post: sarmale, chisăliță, zăbic și multe alte feluri care între timp s-au pierdut. O preocupare a zilelor dinaintea Învierii era vopsitul ouă­lor. Se folosea un ciorap de mătase, în care se pu­nea oul, alături de frunze de legume și de pomi tim­purii: pătrunjel, leuștean, lăptucă, corcoduși, caiși… După ce se înmuiau în vopsea și se îndepărtau frunzele, ouăle rămâneau cu conturul lor imprimat pe coajă. Ca vopsea, se foloseau siropul de frunză de ceapă și zeama de sfeclă roșie. Niciodată chimicale! În ziua de Paști, cum se știe, urma ciocnitul ouălor roșii. Dacă era frig, tinerii și copiii se îmbrăcau în băibărace de lână, și cei mai în vârstă jucau în hora de la Tei. Această horă magică ținea trei zile. Trei zile de joc și tot atâtea de întrecere între fetele satului: toată iarna coseau cămăși, bluze, vâlnice, și la Paști își arătau destoinicia și fru­mu­sețea, vrăjindu-i pe băieții rămași ca muții, pe mar­ginea drumului. Băieții, la rândul lor, luau hora înainte, cu fetele iubite, să vadă satul cu cine se însoară. Seara, târziu, urma balul. În duminica marii sărbători, se punea masa acasă, cu toată familia. Nu o dată, spre seară, mama și tata erau invitați la părintele Gărăiacu, unde am auzit că se bea cel mai bun vin din sat. De obicei, popa era stâlpul Paștelor. Gărăiacu era cult, vorbea frumos și lăuda părinții premianților din clasele primare. Tare mult se temeau femeile de vorba lui, când începea să pomenească unele fapte de netrecut cu vederea. Până în a treia zi de Paști, întreg satul era în mișcare. Curțile nu se încuiau. La orice gospodărie te puteai opri și schimba o vorbă cu stăpânul, la o țuică fiartă. Peste tot, la poartă, erau bănci de „povesteală”, nu ca azi, când au dispărut, odată cu cei care aveau drag de oaspeți și de taifas: țăranii. Dar va trece și tra­gicul an 2020 și ne vom întoarce la sărbătorile de altă­dată, adunați în jurul bisericilor, cu lumânările în mâini.