Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Părintele VISARION ALEXA – Parohul bisericii „Pogorârea Sfântului Duh”, Militari (București): „Cu bisericile închise, Paștele să se întâmple în noi”

„E o mare suferință să fii singur în biserică”

– Preacucernice părinte, de la ciuma din se­colul al XVIII-lea n-au mai fost bisericile în­chise de sfintele Paști. Vor sluji numai preoții, fără enoriași. Cum va fi pentru sfințiile voastre să săvârșiți Sfânta Liturghie în biserica goală și să cântați singuri Hristos a înviat?

– Trecem, într-adevăr, printr-o perioadă dra­matică, pentru că ne-am obișnuit să fim împreună în biserică, preoți și credincioși. Și este o mare suferință să fii singur în biserică. Mă refer la noi, preoții de parohie, căci preoții călugări mai sunt învățați să slujească și singuri, sau doar cu doi, trei monahi în biserică. În ce mă privește, re­cunosc că mă simt stingher, pentru că, în mod obiș­­nuit, mă hrănesc cu energia pe care mi-o dau enoriașii în timpul slujbei. Poate că le este mai ușor preoților care au experiența comunismului, când, uneori, prin unele locuri, slujeau cu bise­ricile goale. Știu un preot care a trecut prin așa ceva. La vreme de vară, secretarul de partid stătea duminica la ușa bisericii, pentru ca nimeni să nu intre, iar oamenii să lucreze pe câmp, pentru Coope­rativa Agricolă de Producție. Este, totuși, incomparabil cu ce ni se întâmplă azi. Avem un dor mare de credincioși, după cum și ei au dorul de parohie și de păstori, dar nu suntem în dez­nă­dejde, pentru că știm că este o restricție trecătoare, la care cu toții am consimțit, pentru binele tuturor. Autoritățile, împreună cu cultele, au decis să închidă bisericile pentru enoriași, pentru ca virusul acesta teribil să nu se răspân­dească mai mult. Ar fi fost o nenorocire să se îmbolnăvească oamenii pentru că au venit să se roage. Și era un pericol mare, pentru că la biserică vin, în majoritate, oa­meni în vârstă, mai vulnerabili la acest virus ucigaș.

– Nu era mai bi­ne dacă oamenii pu­teau să participe la Înviere respectând ace­leași reguli de siguranță din viața de zi cu zi?

– Era o prea mare res­ponsabilitate asu­pra preoților. Să ne gândim la Lavra Pe­cerska, ce­lebra mânăstire ortodoxă din cen­trul Kievului, care a ignorat măsurile de com­batere a noului tip de coronavirus și a devenit un focar de conta­mi­nare în Ucrai­na, cu zeci de per­soane infectate. Așa încât cred că e mai bine să răbdăm puțin, să slujim cu durere, pentru că Dum­nezeu a îngăduit ce se în­tâm­plă pentru a învăța cu toții din asta ceva. No­uă, preo­ților, ne-a arătat cum e să slujești fără cre­din­cioși, iar poporului binecredincios i-a arătat ce în­seam­nă să fie lipsit de Liturghie și de Sfintele Taine.

– În multe sate din secuimea Ardealului, bisericile nu mai au credincioși. Totuși, când am întrebat odată un preot cum poate sluji în casa Domnului goală, mi-a răspuns că e plină. În locul oamenilor vin îngerii. A fost o simplă me­taforă?

– Nu e o metaforă. Este o întreagă mistică în direcția asta. Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sfân­tul Dionisie Areopagitul arată că, atunci când preotul slujește, îngerii participă alături de oameni la această măreață rugăciune care este Liturghia și a cărei temelie ne-a fost lăsată de însuși Mân­tui­torul nostru, Iisus Hristos. Litur­ghia nu e ome­nească, este dumnezeiască. Și a fost preînchipuită la Cina cea de Taină. Iar preoții îmbunătățiți reușesc să se transporte din realitatea omenească în realitatea dumne­zeiască în timpul Liturghiei. Preotul are șansa de a se mișca spre partea lăun­trică a lui, de a face o Liturghie mistică, în care stă singur în fața lui Dumnezeu și nu mai e hrănit de slava omenească. Nu-l mai laudă nimeni pen­tru cum a slujit sau a predicat, ci el îi aduce laude lui Dumnezeu din toată ființa, așa cum se cuvine.

„Dorul de Dumnezeu să crească atât de mult în noi încât, în noaptea de Paști, sunetul clopotului unei biserici să aibă rezonanța Învierii”

– Vom fi singuri și noi, în noaptea sfântă a Învierii, închiși în casele noastre. Cum să facem să-i păstrăm sărbătorii, emoția și lumina?

– Este cel mai po­tri­vit moment să-i lu­ăm ca modele de trăire duhov­ni­ceas­că pe sfin­ții și mar­tirii din în­chi­sorile comuniste, care nu au trăit doar un Paști sau un Cră­ciun fără biserică și fără Sfinte Taine, ci ani mulți. Din măr­turiile unora dintre ei, știm cum mutau tot ac­cen­tul pe o trăire interioa­ră pro­fundă. În unele istorisiri, aflăm cum unii deținuți politic, în ziua de Paști, fiind deținuți în condiții de exterminare, fără preot, fără spo­ve­danie, fără împărtășanie și fără Liturghie, au reușit să audă bătaia unui clopot în depărtare, și-atât de puter­nică a fost emoția din acel moment, încât a echi­valat cu împărtășirea sau cu primirea Luminii Sfinte. Doar ascultând sunetul clopotului. Acest simplu fapt le-a provocat o explozie sufletească la care probabil mulți dintre noi n-am avut acces. Acesta e modelul: dorul de Dumnezeu să crească atât de mult în noi, încât, în noaptea de Paști, până și sunetul clopotului unei biserici să aibă în noi rezonanța Învierii. Paștele să se întâmple în noi. Să simțim în adâncurile noastre acest eveniment covârșitor din istoria umanității: Dumnezeu a murit și a înviat. Căci noi în direcția asta trăim. „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să vie. Amin!”. De fapt, așa ar trebui să trăim sărbătorile tot timpul, nu doar acum, de nevoie, în izolare. Dacă o sărbătoare este trăită duhov­nicește, nu vei simți lipsa a ceva. Sufletul tău se umple de un sens adânc și de nădejde, deci nu mai are loc nicio umbră în el. De aceea, zic, să folosim ocazia care ni s-a dat pentru a reveni pe cale. Să nu credem că tot ce se întâmplă e doar o „afacere” omenească, în negocierea căreia oficialii statului au fost prea duri, iar întâistătătorii noștri n-au fost destul de fermi. Dumnezeu a îngăduit asta. Prea le aveam pe toate facil, sub nas, inclusiv pe cele spirituale.

Să ne transformăm inima în altar

– Dar bătrânii singuri, izolați între patru pe­reți, ce să facă? Cum arată sărbătoarea Paș­telor pentru ei?

– Când universul începe să te strângă, de­vine claustrant, soluția nu este pe orizontală, ci pe verticală. Poate de asta permite Dum­nezeu ca omul să se însingureze la bătrâ­nețe, pentru a-l descoperi pe El ca unică direcție. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea atât de frumos: „Iar dacă vrei să-l afli pe Dumnezeu înlăuntrul tău, încear­că să te însingurezi într-o cameră, închide feres­tre­le și întunecă-le, așează-te pe un scăunel cât o pal­mă și începe să te rogi în inima ta”. Cum poate fi mai frumos un Paști pentru o persoană singură, decât transformându-și interiorul într-o biserică? Inima devine altar, el devine preot în inima lui și se roagă adânc și i se va da lumina.

– În final, vă rugăm, părinte, să ne spuneți un cuvânt de îmbărbătare pentru zilele de încer­care pe care le vom mai avea de trăit.

– De-am înțelege câte momente dintr-o zi din viața unui om stau sub semnul morții, ne-am în­grozi și poate am muri de frică. Dar nu știm. Și bunul Dumnezeu ne păzește. Sunt convins că vom ieși ocrotiți și din confruntarea cu acest virus neașteptat și vom ști mai bine ca până acum pe ce să punem accentul în această viață. Domnul ne spune un cuvânt cutremurător: „În lume, numai ne­cazuri veți avea, dar îndrăz­niți, Eu am biruit lumea!”. E sem­nul Învierii. Curaj și bucurie. Hris­tos a înviat!

Claudiu Tarziu

Claudiu Târziu (n. 1973, Bacău) a absolvit Facultatea de Drept la Iași și Facultatea de Comunicare și Relații Publice la Bucu­rești. Debut în presă: 1992. A fondat și a condus șapte publicații locale sau centrale, între care cea mai longevivă a fost revista „Rost” (2002-2012). A fost jurnalist de investigații la cinci cotidiane naționale, iar din 2006 este redactor la „Formula AS”. A publicat volumele: „Maria Ploae – viața pe scene” (Ed. UCIN, București, 2014) și „Cei 13 care m-au salvat” (Ed. Rost, București, 2018).

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian