Amintiri din pădurea copilăriei

– Protest sentimental împotriva jafului din pădurile românești –

PLOPII

Cred că aveam șase ani când am observat prima dată că arborii sunt vii și vorbesc. Eram bolnavă de scar­­latină și fusesem internată într-un spital urât și întunecos. Câteva zile a stat și mama cu mine, dar apoi a plecat și am rămas singură, în clădirea aceea si­nis­tră, cu miros puternic de me­dicamente și de lături. O zi am plâns, a doua zi am refuzat să mă ating de mân­care, iar a treia zi am fugit, în cămașă de noapte și în papuci. M-au prins și m-au reinternat, dar de data asta la ultimul etaj al clă­dirii, aflat exact sub aco­periș. În semn de protest, m-am decis să fac o grevă a tăcerii și o demonstrație de-a muritul, întinsă pe spa­te, cu mâi­nile încru­ci­șate pe piept. Dar într-o zi am observat că în dreptul ferestrei se întâmplă ceva. De dincolo de gea­murile murdare, se uita fix la mine un plop. Subțire și lung, își apropiase cren­gile de fereastră și mă pri­vea. Când a realizat că îl văd, a început brusc să frea­măte vesel, mișcân­du-și frunzele cu o viteză fantastică, de par­că era acționat de-un motor. Am înțe­les că vrea să-mi arate ceva și m-am dus la fereastră. Am tras un scaun, m-am suit pe el în genunchi și-am văzut că plo­pul nu era singur. În jurul lui mai erau patru arbori, la fel de sub­țiri și de tremurători. Aveau mi­liarde de frun­ze ca niște miliarde de degete, pe care și le mișcau ne­în­cetat. Din cauza asta, lu­mina sau ploaia sau ce mai curgea din cer peste plopi era spulberat în toate di­rec­țiile, ca o ira­diere scânteietoare. De atunci, nu ne-am mai despărțit. Dimineața, plo­pul mă trezea cu un su­sur vioi, miș­­cându-și frunzele în rafale, la prânz făcea baie de soare vibrând ca un bon­dar fericit, iar seara își spunea rugă­ciu­nea, cu ramurile întinse spre ste­lele de pe cer. Îl contemplam ferme­cată. Astăzi mă gândesc că starea de boală mă făcea să îl văd așa de deosebit. Febrilitatea dilată. Te face să vezi lucrurile modificat. Oricum, plopul din dreptul ferestrei se mișca și fremăta fără odihnă, și chiar dacă nu înțelegeam tot ce spu­ne, știam că voia să mă înveselească, să mă facă să uit de boală și de spi­tal. Așa s-a și întâmplat. Încet-încet, m-am lăsat atrasă de jocul lui și m-am mutat din pat la fereastră, ca să-l observ mai de-aproape. Atunci am văzut că vorbește cu ceilalți plopi, dar și cu păsă­rile, cu norii de pe cer și cu vântul, cu tot ce se mișca prin văzduh. Nu pricepeam ce își spun, dar din direcția lor venea către mine ceva special, un soi de undă ca­re avea consistență și intensitate și care mă întrema. Spre mirarea me­di­cilor și-a mamei, m-am vindecat mult înainte de vre­­me, și-am plecat în condiții de pace, luân­du-mi la re­ve­dere de la toți cei care mă îngri­ji­­seră. În ce-l privea pe prietenul meu cel sub­țire și verde, când m-am întors să-l salut, el stătea deja cu toate ramurile și frunzele ridi­cate, ca un rug luminos. Mi­siu­nea fusese în­deplinită. Mă vindecasem cu ajutorul unui copac.

PINII

Dar legătura mea cu co­pacii abia începea. După spi­tal, a urmat o perioadă de convalescență, pe care am petrecut-o într-o zonă de deal, reputată pentru aerul ei. Casa în care stăteam nu era prea grozavă, în schimb, dincolo de gardul grădinii începea o pădure de pini. N-a fost nevoie să fac mai mult de-o plimbare, ca să-mi dau seama ce diferiți erau față de plopii cei sub­țiri și înalți. Sigur, și pinii se mișcau unduindu-și ra­mu­rile pe vânt, dar mai greoi, mai posomorâți, mai posaci, iar vocea lor, profundă și joasă, îți inspira mai degrabă respect. De altfel, pinii nu priveau nicio­dată spre cer, ci doar în jos, spre pământ, cu care pă­reau să se afle în legătură directă: cu solul nisi­pos, cu ier­bu­rile mai degrabă uscate, cu fur­nicile și cu ce­lelalte in­sec­te care for­foteau la rădă­cinile lor. Ai fi zis că bă­trâ­nii ar­bori epuizaseră sur­pri­zele vie­ții, preo­cu­pați doar de lu­cruri grave și im­por­­tante. Uitaseră să se bu­cu­re. Nu se­mănau prin nimic cu plo­pii ae­rieni și strălu­ci­tori. Păreau mai de­grabă niște înțelepți care dez­le­ga­seră toate tainele lu­mii. Dar mă sim­țeam bine și lângă ei. În deplină se­cu­ritate. Îmi ocro­teau slăbiciunea de după boa­lă, poto­lindu-mi mișcă­rile. Cu­min­țită și înțe­leap­tă, stă­­team pe nisipul fierbinte sub pro­tec­ția ma­rilor pini. Era atâta li­niște împre­jur, încât ui­tam ade­sea de mine, aten­tă doar la prive­liștile care mă înconjurau. Mi se pă­rea că lumea e mai aproa­pe, că o văd ca prin lupă, că sunt una cu ea. O furnică ceva mai mare sau poate o iederă fericită că poate să se înfă­șoare pe-un fir de soare. Eram în al nouălea cer! Prin­tre îngeri.

POMUL DE CRĂCIUN

Cam prin miezul copilăriei, părinții mei au fost arestați. După ce am aș­teptat în zadar să se în­toarcă, pândind pe rând la fereastră cu sora mea, am avut aceeași dorință să mor într-o ca­meră de spital, să stau întinsă, cu ochii închiși și cu mâinile încrucișate pe piept… În zilele obișnuite, când mer­­geam la școală și trebuia să învățăm, suferința era difuză, dar când veneau sărbătorile, mai cu seamă Crăciunul, dorul de mama și tata devenea un calvar. În marea sufra­ge­rie a casei din care totul fusese luat, în afara pereților și-a podelei nu mai exis­ta decât bradul, un pom strop­șit de Cră­ciun, împodo­bit cu hârtii colo­ra­te și în ju­rul că­ruia bu­nica, sora mea și cu mine colindam un soi de co­lindă, din care cel mai bine se auzeau hoho­tele de plâns. Dar într-o iar­nă s-a în­­tâmplat ceva cu to­tul neaș­tep­tat. La un mo­ment dat, când sleită de puteri bu­nica s-a lăsat în ge­nunchi, strigân­du-i ceva neîn­du­rătorului Dumnezeu, în ca­me­ră s-a auzit o poc­nitură puternică. Speriate, ne-am în­tors să ve­dem de unde vine, pentru că pe­reții și po­deaua nu pu­teau scoate un asemenea troz­­net surd. Dar sunetul s-a re­petat și mai tare, de data asta semă­nând cu un gea­măt greu, ome­nesc. Ce se-auzea venea din direc­ția bra­dului. M-am uitat cu atenție și am văzut că trun­chiul lui se des­picase în două. Ples­nise, de parcă ar fi fost fulge­rat. Cele două părți stă­teau încli­nate, cu ramurile atâr­nând spre pământ. Am fost șocată. Trun­chiul lui era tânăr, cum să se crape așa, din senin? Se stră­duise ca un erou să-și țină cetina vi­guroasă, să uite de hâr­tiile jal­nice atârnate în ra­muri, să joace rolul unui pom de Crăciun somptuos. Tăiat de o săptămână, în loc să moară, se agățase de pu­țina viață care îi rămă­sese, străduin­du-se din răs­pu­teri să ne bucure, să ne facă să înțelegem că sufe­rința e doar o parte a lu­mii, că mai există un rest care merită să fie trăit: spe­ranța, ra­mu­rile lui în­tinse a bucu­rie, în vre­me ce ră­dă­cina îi rămăsese în­gro­pată, un­de­va, în pământ. Bradul murise de tot. Cră­pase, se des­picase în două, ca să-mi trans­mi­tă un mesaj de îmbăr­bătare, să mă facă să în­țe­leg că atâta vre­me cât viața există, tre­buie să te bucuri de ea.

PĂDUREA

Câțiva ani mai târziu, destinul ne-a purtat de­parte de orașul copilăriei, într-o localitate unde părin­ții mei încercau să ia viața de la început. Casa noastră se afla exact lângă locul din care pornea poteca ce ducea în pădure. La marginea ei se aflau câțiva cas­tani uriași, dar spre adânc, existau arbori fascinanți și misterioși, pe care nu-i cunoșteam. În preajma lor, lu­mina părea să ia forme omenești, iar sunetele se de­for­mau. Intrai într-o altă dimen­siune. Sorei mele îi era atât de frică de întunericul din pădure, încât înce­pea pur și simplu să urle, ori de câte ori ne apropiam de locul unde pluteau umbrele. În ce mă privește, m-am dedat unor veri­tabile explorări. Mergeam cu grijă în recunoaștere, urmând strict cărarea și rami­ficările ei, temân­du-mă de întâlnirea cu anima­lele. Dar mai târziu, am îndrăznit să pătrund în adânc, pășind ușor, cel mai adesea cu picioarele goale, ca să nu fiu simțită de păsări și șerpi. Așa am făcut cunoștință cu toate soiu­rile de arbori. Așa am învățat că fiecare avea firea și vocea lui, că erau la fel de dife­riți ca și oamenii, că se bucurau și mureau ca și oame­nii, că luptau și nă­zuiau împreună, că vorbeau între ei. În pădure era când o rumoare abia perceptibilă, când un soi de adie­re sonoră care venea și pleca, dar indiferent de con­ți­nutul mesajelor, am avut totdeauna convingerea că eu eram bine venită acolo, în pădurea adâncă, prin­tre copaci. Nu știu de unde-mi venea această senzație, dar într-o zi am simțit că cineva mă privește, că sunt atrasă în mod special de un copac. Un frasin uriaș, cu ra­muri gigantice, îmi transmitea o ospitalitate vi­brantă. Trecusem adesea prin dreptul lui, fără să-i dau vreo atenție. Dar de data asta m-am dus și m-am re­zemat cu un umăr de el. L-am mi­rosit și i-am simțit aro­ma amăruie. I-am atins scoarța as­pră cu palmele și am simțit curentul viguros care îl tra­versa. Sim­țeam cum prezența lui îmi dă putere și energie, deși mă intimida. A fost prima dată când am înțeles că arborii simt pre­zența ome­neas­că și că reac­țio­nează la ea. Iar într-o zi, am realizat, pur și sim­plu, că mă în­deam­nă să-l explo­rez. Doamne, ce bu­cu­rie să desco­peri că te poți cățăra în co­paci! Așezată pe o ra­mură cât mai înaltă, rămâneam acolo ore în­tregi, legănată de ritmul lent al arbo­relui pu­ter­nic. As­cun­­să și pro­teja­tă, pu­team să văd zborul pă­sărilor în cău­tare de in­sec­te, trecerea ploii și a lu­minii prin frunzi­șul co­roa­nei, jocul norilor de pe cer. De sus, din copac, lu­mea avea cu totul altă înfățișare. În ju­rul frasinului gra­vitau po­poare uria­șe de pă­sări, roiuri de fluturi și de in­secte care nu pu­teau fi vă­zute de pe pământ. Dar mai exis­tau și alte avan­taje, nenu­mă­rate de­talii pe care în­vă­țam să le observ: nuanțele dife­ri­te pe care le lua lu­mi­na în pă­du­re, bucu­ria cu care copacii se în­tindeau către soare, orele di­ferite la care înce­peau să foș­neas­că și să respire, um­plând pă­durea de aburi stră­lucitori, fe­­lul în care plantele agă­țătoare se chir­ceau, dintr-o dată, anun­țând că vor ve­ni ploi­le. În bra­țele copacului uriaș, puteam să mă pierd în visare sau să în­văț pentru școa­lă, fără a rupe con­tac­tul cu viața care mă încon­jura. Până la urmă, m-am con­topit atât de pro­fund cu pădu­rea, în­cât în drume­țiile me­le, veverițele mi se așezau adesea pe umăr. Deveni­sem de-a lor. Pădu­rea mă accep­tase defi­ni­tiv.

*

Am încercat de mai multe ori în copilărie să le spun părinților mei că eu vorbesc cu copacii. Râdeau. Nu m-au luat niciodată în serios, iar mai târziu, când am încercat să le spun unor prieteni despre aventurile mele, s-au uitat la mine ciudat. Atunci am jurat să țin pentru mine ce știu, să mă bucur de una singură, de o descoperire așa de importantă. Dar n-a fost să fie așa. Cândva, aveam să aflu că există pe lume oameni pentru care pădurea era o treap­­­tă spre Dumnezeu.

SPOVEDANIA

Era cioban, avea vreo 80 de ani și aștepta dintr-o clipă în alta să treacă în lumea de dincolo. Mersesem să-l caut pentru că era „eroul” Mărgi­nimii Sibiului, un biet de om care fusese dus de la stână la închisoare la 21 de ani, legat cu lanțuri de mâini și pi­cioa­re, pentru că găz­duise, prin ‘46, un partizan ră­tăcit prin munți. Intrase în puș­cărie copil și ieșise cu părul cărunt, după 20 de ani de tem­niță grea. Dar când l-am găsit, cio­­banul-erou trecuse pe ju­mă­tate în moarte. Așezată pe o la­viță lângă el, ne­vasta lui îl pre­gătise deja: gol pușcă, bătrânul era învelit cu o pătură roasă, aștep­tând să trea­că pe lumea cealaltă tot așa cum ve­nise. Doar că moartea în­târzia. Mai exact, ea bătuse deja la fereas­tră, ci nu­mai omul nu putea să-și dea sufletul, fiindcă voia cu tot dinadinsul… să se spo­vedească la un copac. „Cum să se spove­dească la un copac?”, am între­bat, crezând că fe­meia glu­mește. Nu glu­mea. Deși chemase și preo­tul, deși muribundul fu­sese spovedit și împăr­tășit, nu putea să-și deie sufla­rea pentru că voia să mai ajungă o dată în pădure, la picioarele unui brad. Așa am aflat povestea cio­banilor care se spo­ve­desc la copaci. Po­vestea oierilor pe care Sfintele Paști îi găseau cu oile-n munte și care nea­vând preoți și biserici la în­demână, se mărturiseau în pădure și se cuminecau cu muguri de fag. O po­veste pe care nu mi-a spus-o ne­vas­ta, ci, în cele din urmă, chiar omul ei. Ca prin far­mec, când a auzit că-l în­treb de pădure și de copaci, a început brusc să freamăte și să plângă și, străbătut de o putere necunos­cută, să-mi spună cum tânjeau ei, cio­banii, aco­lo în munte, după preoți și după bi­serici, când ve­neau marile sărbă­tori. Cât de înfri­coșați se gân­deau că-i va afla În­vie­rea murdari de pă­ca­te, ne­cu­rățiți de gânduri și de fapte urâte, cum visau noap­tea pedepse pentru răul neadus la lu­mină, cum li se bolnă­veau și le mureau oile, pentru putre­gaiul ținut în ei. Așa că după ce pos­teau doar cu mămăligă și apă, într-o vreme anume, exact când acasă, în sate, oa­menii în­ce­peau să ia drumul bise­ricii, își făceau și ei, păcă­toșii mun­ților și-ai pustiei, biserici acolo sus, în pă­duri. Cu tur­ma și stâna lă­sate între câini, se spălau cu apă neîn­cepută de la izvor, după care, îmbră­cați în cămeși și iz­mene curate, își ale­geau fiecare câte un co­pac. Brazi toți. Doar brazii au ra­mu­rile așezate în semn de cruce și trunchiul drept, ca stâlpii bisericii. Cio­­banii începători își alegeau brazi mai tineri, cio­banii bă­trâni brazi bătrâni, fiecare cum simțea că e atras într-o par­te sau alta a pă­durii, de vreun co­pac. Sim­țeau! Pur și simplu simțeau copacul pre­gă­tit să-i asculte, să le preia păcatele și să le trimită pentru iertare, mai departe, spre cer. Cu unii dintre copaci se creaseră legături pe viață. An de an, primăvară de pri­măvară, același cioban se spo­ve­dea la același co­pac. În genunchi, cu mâinile lipite de trunchiul aspru și ră­și­nos, mărturisindu-și toate păcatele făcute sau doar gândite, lăcomia, dorurile și poftele zăgăzuite în adânc, vorbele rele, înjură­turile, piz­ma, gândurile de moarte către dușmani. Încet-încet, pădurea se umplea de suspine – când păcatele erau mai ușoare, dar și de gemete grele și chiar de strigări – când păcatele erau grele, smulse din suflet cu chin. „Și brazii? Brazii ce fă­ceau?” Brazii ascultau în tăcere, în vreme ce lumina pogora ca duhul sfânt peste ei. Uneori gemeau de spaima și de durerea păcatelor care odată măr­turisite treceau în ei, alteori rășina le țâșnea din coajă ca sân­gele, umplând pădurea de miros de tămâie nearsă, mi­rosul păcatelor trecute din om în pom. La un ase­me­nea loc voia bătrânul să-ajungă și să se mai spo­vedească o dată, înainte de a muri. Sus, în munți, într-o pădure adâncă, acolo unde un brad, uscat și el nu­­mai pe jumătate, aștepta fără să poată să moară, pe stă­pânul ultimelor păcate care să-l mute în cer. Om și pom, frați de cruce și suferință, urcând poteca ju­decății lui Dumnezeu.