Veronica Pavel Lerner, “N. Steinhardt în care spui că nu crezi…”, Editura Vatra Veche (str. Ilie Munteanu nr. 29, Târgu-Mureș), 122 pag.
Anul trecut s-au împlinit trei decenii de la moartea lui N. Steinhardt, al cărui destin postum compensează lipsa de vizibilitate publică dinainte de 1989. Pe lângă celebrul “Jurnal al Fericirii”, editat în mai multele sale versiuni și tradus în vreo șapte limbi, avem acum, în seria de autor de la Polirom, aproape tot ce a scris cel supranumit la senectute “monahul de la Rohia”. Acestei serii i se adaugă volumele de la Humanitas ce-i poartă semnătura și exemplara monografie de peste 500 de pagini pe care i-a consacrat-o George Ardeleanu, căruia nimic din ceea ce privește subiectul – biografie, texte, mărturii, dosar de urmărire etc. – nu i-a rămas străin. Această abundentă bibliografie Steinhardt păstrează spiritul viu și autentic, lipsit de aroganță dar și de smerenie ostentativă, al unui om care a făcut din libertate tema centrală a vieții și operei sale. Un caracter despre care nu se poate vorbi decât în termeni elogioși. De aceea, mai toți cei care l-au cunoscut simt nevoia să depună mărturie despre întâlnirile lor. Veronica Pavel i-a fost apropiată în copilărie și tinerețe, până la emigrarea ei în Canada din 1982, fiindcă Nicu Steinhardt era bun prieten de familie: pentru mama ei, criticul de artă Amelia Pavel, avea o veche afecțiune specială, iar tatăl, avocatul Doru Pavel, îl apărase pe inculpatul de “uneltire împotriva ordinii sociale” în procesul cunoscut sub numele “Noica-Pillat” din 1959 (capetele de acuzare erau câteva cărți de Cioran, Eliade și Eugen Ionescu aduse de la Paris și circulate între prieteni, cu toții arestați și condamnați). De aceea a ținut să-l comemoreze, evocându-l pe tot parcursul lui 2019, în fiecare lună, printr-un articol publicat în “Vatra Veche” de la Târgu-Mureș, revistă condusă de Nicolae Băciuț, la rândul lui autor al unui volum de corespondență și dialoguri cu N. Steinhardt, din ultimii ani de viață ai acestuia. O frază a lui Sainte-Beuve citată de autorul “Jurnalului Fericirii” se aplică și evocărilor Veronicăi: “Totu-i să apuci să trăiești; atunci vezi toate ș-apoi toate de-a-ndărătelea”. Întorcându-se la momentele trăite împreună cu azi legendarul personaj, autoarea care studiase din copilărie cu pasiune pianul dar a optat, la îndemnul părinților, pentru Facultatea de Chimie, avea în comun cu mai vârstnicul prieten, ce o numise “cântăreața”, dragostea pentru muzică, spectacole de teatru, expoziții, filme, cărți. Își amintește astfel entuziasmul până la exaltare al lui Nicu față de frumusețile artistice, efervescența lui culturală, felul cum își revărsa cu naturalețe erudiția, atât în conversații cât și în scris, ferindu-se de prostia ideilor primite de-a gata. Curiozitatea lui era extinsă și spre domenii științifice iar vioiciunea, umorul și bucuria de a împărtăși altora, fără pedanterie, ceea ce știa îl făceau un companion cuceritor. Comunicării directe dintre ei, memorialista îi adaugă copioase citate din bibliografia postumă, inclusiv de pe internet, în care regăsește spuse din cursul plimbărilor comune (de exemplu, cele despre trufie, mai rea ca invidia), dar și stilul ce-i era propriu (“alert, mlădios, purtând flacăra minții lui instigatoare de intelectual cultivat și sprințar” – cum îl definea I. Negoițescu). Veronica Pavel Lerner constată și că, după ieșirea din închisoare, prietenul ținea să o menajeze, nevorbindu-i niciodată de mizeriile îndurate acolo și de urmărirea permanentă. Abia citind volumul “N. Steinhardt în dosarele Securității” a aflat proporțiile hăituirii. Și cu atât mai mult o bucură dreptatea ce i se face acum acestei “marcante personalități a culturii și religiei creștine din România”.
Romanian