Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Amintiri din grădina Sfintei Vineri

Când m-am mutat în București, am fost găzduită de o familie de bătrânei, care aveau o casă așezată în mijlocul unei grădini uriașe. Spun “uriașă”, dacă mă gândesc la o grădină de oraș și dacă o compar cu grădinile de la sate, care se întind uneori pe dealuri și văi. Ascunsă cu totul în verdeață, casa părea adăpostul Sfintei Vineri. Gospodărită cu îndemâ­nare și di­chis, grădina celor doi avea de toate. Creș­teau acolo din sârguința tantei Elena și a lui moș Nicu vișini, peri, meri, alături de multe tufe de mure și zmeură, coacăze, margarete, iriși, trandafiri și crini impe­riali, care erau mândria gră­di­nii, cu frunzele lor mari, dun­gate în alb și verde. Când aceș­tia înfloreau, tanti Elena își um­plea brațele cu ei și-i ducea la biserica din capătul străzii, unde împo­do­bea icoana Maicii Domnului. Era tare rugă­toare și avea alături de “moșucul” ei, cum îi plăcea să-l alinte, o viață curată și armo­nioasă. Nu degeaba a fost aleasă în parohia aceea, ca în fiecare săptămână, ea să fră­mân­te și să coacă prescurile de care era nevoie la biserică, prescuri pe care le însemna cu un pe­cetar vechi, din lemn, moștenit de la nă­nașa ei din Țara Branului. Când nu era ocu­pată cu de-ale bisericii, își vedea de gos­podărie, de grădinărit pe lângă tufele de bujori albi, roz și roșii, care măr­gineau aleea ce lega casa “dinainte”, de la stradă, în care stă­team eu, de căsuța din fundul grădinii, în care locuia împreună cu bărbatul ei, cu o pisică și un câine. Moș Nicu a fost ofițer de armată în vremea războiului și se apropia de nouăzeci de ani, atunci când l-am cunoscut. Nevasta lui era doar cu un an mai tânără.

“Elenuca” și “moșucul”

Cei doi n-au avut copii și, ajunși la anii du­ioșiei, își petreceau toate ceasurile zilelor fru­moase între florile pe care le îngrijeau cu atenție și mare dăruire. Buchetele aranjate cu mare mi­gală de moș Nicu ajungeau tot la două, trei zile, în fața icoanelor din biserică, unde le ducea tanti Elena. Erau neobosiți în ce făceau și nu i-am vă­zut niciodată să se plângă de ceva, în ciuda anilor pe care-i purtau semeț. Păreau două furnici care n-aveau altă menire decât grija grădinii, la care se adăuga marea grijă a unuia față de celălalt. N-a fost ușoară viața lor de tinerețe, cu război, foa­mete și lipsuri, dar bătrânețea i-a prins într-o lu­mină rară.

Am fost de multe ori impresionată de gesturile lor de tandrețe, pe care o trăiau fără să se ascundă și fără să se rușineze. O mână pusă delicat pe umă­rul celuilalt, o atingere cu umărul, o privire vi­oaie și jucăușă, grija neîntreruptă pe care și-o purtau cât ținea ziua, felul în care el o striga, dez­mierdând-o: “Ele­nucă”, dar și bucuria cu care ea îi răs­pundea mereu cu-aceeași propoziție: “Aici sunt, moșucule!”, toate acestea erau semnele unei mari iubiri, ale cărei începuturi nu am reușit să le aflu până la urmă, dar care mi se dezvăluia în toată frumusețea și delicatețea ei, mai ales atunci când cei doi lucrau ceva împreună. Se țineau unul de altul, se căutau atunci când nu lucrau în același loc, mereu, mereu se asigurau că celălalt e bine, e în regulă, că nu a pățit nimic. Poate că pe un­deva, în toată grija asta mare a lor, era ascunsă și spaima de a fi despărțiți de boli și de moarte, de singurătate, dar niciodată nu i-am auzit vorbind despre asta.

Generalul florilor

Grădina lor era “ca de­senată”. Nimic nu era lăsat la întâmplare. Straturile de flori erau aliniate perfect, florile erau cultivate după soiuri, și erau în așa fel repartizate, încât în orice anotimp, fiecare colț al grădinii avea flori în­florite. Oriunde te uitai, aveai ce să vezi. De multe ori, chiar și când ploua, îl descopeream pe moș Nicu între straturi, așe­zat pe un scăunel, cu o pe­lerină de ca­uciuc pe spate, cu­legând cu mare atenție toate bu­ruienile care se lăsau rupte, scoase ușor dintre flori, după ce pământul era deja înmuiat de ploaie. Primă­vara, de cum se ducea zăpada și vremea era în­­sorită, moș Nicu apărea pe alee cu uneltele de gră­dinărit. Purta întotdeauna un șorț mare de doc, prevăzut cu mai multe buzunare, în care ținea foar­fecele de curățat lăstari, sfoară, capete de sârmă cu care lega aracii și multe alte mărunțișuri pe care le credea el necesare grădinăritului. Purta pă­lărie, ca să nu-l ardă soarele și, dintr-o grijă nemăsurată, dar și din adevărată dragoste, tanti Elena îi lega la gât fie un fular, dacă aerul era mai rece, fie doar o năframă de-a ei, ca nu cumva să-l prindă frigul și să răcească. Înarmat cu hârleț, greblă, țăruși și sfori, moș Nicu delimita parcelele pentru flori. Mi-l amintesc cum, odată, s-a tot în­vârtit o dimineață întreagă, ca să marcheze locul, cercul, puțin mai mare decât o umbrelă, în care tanti Elena a semănat apoi busuioc. Atâta a tot mă­­surat locul, până când cercul, marcat cu beți­gașe tăiate egal, i-a ieșit perfect. La un moment dat, am vrut să-l ajut, dar nu mi-a dat voie. Aceea era “misia” lui pentru ziua respectivă și, ca un brav ofițer, ținea s-o ducă singur la capăt. Nici mă­car tanti Elena nu intervenea, atunci când “misia” era împiedicată din cine știe ce motive nepre­văzute: o piatră îngropată bine în pământ și care nu se lăsa înlăturată, o rădăcină prea puternică ce-l încurca la săpat, o sfoară care se rupea exact când ar fi trebuit să țină în frâu ramurile spinoase ale unui trandafir.

Zi de zi, metru cu metru, grădina își schimba înfățișarea, și moș Nicu părea neobosit. După ce ajungea la capătul aleii cu trasatul și amenajarea parcelelor, moș Nicu o lua de la capăt, pentru că între timp apăreau alte buruieni care trebuiau stârpite, se mișcau poate araci din joaca pisicilor și a cățelului, ori apăreau ici și colo frunze purtate de vânt. Munca în grădină nu se încheia decât la venirea zăpezii. Nu mai pun la socoteală faptul că moș Nicu săpa repetat și împrospăta des pă­mân­tul din jurul fiecărei tufe de flori, operațiune pentru care își făcuse singur o săpăligă specială, un pic mai mare decât o lingură. Nu se plictisea ni­ciodată, și duminica sau în zilele de sărbătoare, când tanti Elena nu-l lăsa să muncească, se plim­ba de zeci de ori pe alee, de la un capăt la al­tul, ca un general aflat în inspecție. Îmbrăcat fru­mos și cu o băscuță pe cap, cu ochelari cu dioptrii groa­se, ca fundurile de borcan, moș Nicu ins­pecta grădina, amânând pentru a doua zi asal­tul “tactic” asupra straturilor de zambile ori a le­ne­șelor lalele.

*

Cu siguranță, vă întrebați de ce am stăruit atâ­ta cu pomenirea celor doi bătrânei, a căror ima­gine pare ruptă dintr-o veche ilustrată, ușor de­suetă în aceste vremuri ale grabei și internetului, ce macină orice eveniment și ori­ce știre. S-a în­tâmplat ca aceste zile de izolare silită să schimbe multe din cele pe care le credeam odată sigure și chiar veșnice. Sigur că trăiesc aceste zile cu îngrijorare și ne­dumerire, ca toată lumea, de altfel. Sigur că am încercat să găsesc răspunsuri la tot felul de întrebări care au apărut, legate de ce se întâmplă cu noi. Sigur că am suferit că nu am putut să-mi văd și să-mi îmbrățișez copiii, de care mi-e tare dor, prietenii și apropiații, că poarta mi-a rămas închisă multă vreme, că n-am pus o lumânare aprinsă la mormintele nea­mului, în marile sărbători ale primăverii. Sunt convinsă că schimbările petrecute în aceste luni ne-au afectat pe toți, dar cred că fiecare dintre noi va putea găsi motive și căi de a se adapta la noul joc al desti­nului. Vom trăi altfel, dar nu putem uita clipele de normalitate, liniște, armonie, tan­drețe, dra­gos­te și solidaritate, atât de necesare în aceste zile. Până când ne vom obișnui cu noile legi, reci și fără suflet, cu care se pare că vom trăi de acum îna­inte, amintirile, ca aceasta cu tanti Elena și moș Nicu, ne pot ajuta să trecem puntea.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian