Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Pr. CRIN-TRIANDAFIL THEODORESCU: “Această perioadă să ne sfințească, nu să ne năruiască”

Părintele Crin-Triandafil Theodorescu predicând

Părintele Crin-Triandafil Theodorescu (n. 1967) surprinde prin tot ce face. A copi­lărit pe malul mării, la Mangalia, dar și-a mutat viața în coasta munților, în Bistrița-Năsăud. Îngrijește de sufletele enoriașilor săi și de una dintre cele mai frumoase și sălbatice peșteri din țară. Este și smerit, și îndrăzneț. Predică pe înțelesul celor mulți și povestește cu har de scriitor. Paroh al bi­sericii cu hramul “Sfântul Nicolae” din orașul Nă­săud, părintele Crin a absolvit Teologia la Bucu­rești și Geografia la Cluj-Napoca. De asemenea, a urmat şcolile Federaţiei Române de Speo­lo­gie şi a devenit mem­bru al Aso­ciaţiei “Salvaspeo”. Din anul 2004, este cus­todele peşterii Izvorul Tău­şoarelor (Bis­triţa-Nă­săud), o rezer­vație națio­nală de cerce­tare a Acade­miei Româ­ne, închisă tu­riștilor.

“Umblam prin peșteră și auzeam clopotele bisericii”

– Preacucernice părinte, sunteți în egală măsură un slujitor al altaru­lui și un pasionat speolog. Ce-a fost la început: speologia sau teologia?

– Am crescut într-o familie creștin-ortodoxă, care are vechi rădăcini le­van­tine, undeva, în sudul Greciei. Ta­tăl meu a fost intelectual și avea me­reu preoți invi­tați la masă. Am mers de mic la biserică, împreună cu străbunica mea. Așa încât credința mi-a fost sădită în inimă organic. Dar ce înseamnă Teologie? Orice copil botezat, care crește în apropierea unei biserici, este un mic teolog în plină expansiune. Toți am fost teologi de mici. Întâlnirea cu preoția s-a produs, evident, ceva mai târziu, în 1991. Tot de copil am început să fac și speologie, fiindcă lângă orașul meu natal se afla o peșteră cu valențe spiri­tuale aparte, care fusese folosită de daci și de grecii vechi și care are altare păgâne, peștera Limanu. Una dintre galeriile acestei peșteri se strecoară până sub altarul bisericii din Limanu și, uneori, copil fiind, umblam prin peșteră și auzeam deasupra clopotele bisericii. Așa că nu pot să răspund la întrebarea asta: ce-a fost la înce­put, teologia sau speologia? Cred că au fost împre­ună. Și, de altfel, orice speolog este un teolog într-o fază incipientă. Una dintre devizele speologilor este: “Dumnezeu și coarda să ne țină”. Fiindcă aco­lo, în adâncuri, sub imperiul emoției și sub spec­trul pericolului, te legi nu doar cu coarda, ci și de ideea de Dumnezeu.

“Când cauți iubirea, îl găsești inevitabil pe Dumnezeu”

– Ați scris undeva că viața sfinției voastre a cunoscut o cotitură radicală în adolescență, atunci când, răsfoind la întâmplare “Noul Testament”, ați dat peste propoziția aceasta: “Dumnezeu este iubire”. Ce-ați vrut să spuneți?

– Această afirmație m-a uimit și mi-a schimbat felul de a privi viața, atributele ei, rostul nostru pe pământ… De atunci încoace, totul la mine se con­vertește prin iubire. Unde nu este iubire, nu mai este nimic. Și dacă nu pot dărui iubire sau să trimit la iubire, orice lucru și orice act existenţial îl văd golit de sens. Această afirmație ioaneică zguduitoare m-a marcat atât de mult, încât am început să caut iubirea în tot ce înseamnă existența noastră terestră. Și când faci asta, ajungi să-l găsești pe Dumnezeu. Fiindcă Domnul este izvorul iubirii desăvârșite. Ceea ce noi percepem ca fiind iubire în societatea contemporană este doar un ecou îndepărtat și pervertit al iubirii absolute care este Hristos. Cine caută iubirea îl găsește inevitabil pe Hristos. Căutând subiectul iubirii, care nu poate fi altul decât aproapele tău – adică forma prin care îl poți atinge pe Hristos –, descoperi și cauza, care este Dumnezeu.

“Duhovnicul este un speolog al sufletului”

– Mereu faceți comparație între biserică și peșteră, între viața spirituală și explorarea unui teritoriu necunoscut. Ce asemănări și ce deosebiri sunt între biserică și peșteră?

– Mi-e foarte greu să despart teologia de speo­logie, pentru că orice act de teologie pastorală pe care îl săvârșesc în biserică este o coborâre în adân­curi, o introspecție… Preotul face la spovedanie un rapel în sufletul unui credincios. Rapelul e un procedeu tehnic de coborâre pe coardă în alpinism. Pri­mejdia este la fel de mare și în privința rapelului duhovnicesc, pen­tru că poți descoperi lucruri reci, întunecoase, înfricoșătoare, sau, dimpotrivă, lucruri calde, fru­moase și pline de lumină. Duhov­nicul este un speolog al sufletului. Iar sufletul omului este o peșteră pe care fiecare o umple cu ce crede de cuviință. Când merg, însă, într-o peșteră adevărată, atunci fac teo­logie. Pentru că acolo se întâmplă cu adevărat lucruri neobișnuite. Omul este o ființă solară. A fost așezat de Dumnezeu în lumină, să-și trăiască viața pe pământ, nu sub pământ, și odată ce pătrunde în adâncurile acelea, se activează instinctele de conservare. Te inundă frica. Știi că nu e locul tău acolo și începi să tânjești după lumină. Uluitor este altceva însă: părăsind lumina, facilul, confortul și siguranța, în fața pericolului te desco­peri pe tine însuți, într-o nouă dimensiune. Te speli de grijile de la suprafață – cum spune în textul litur­gic al Sfântului Ioan Gură de Aur: “Toată grija cea lumească de la noi s-o lepădăm”. Și așa mi se în­tâmplă și mie când intru în peșteră, uit de toate pro­blemele, nevoile, dorințele, spaimele, neajunsurile. Apoi, în întunericul cel mai nepătruns, curățat de zgura vieții de afară, descopăr cea mai strălucitoare lumină, care este Hristos. Fiecare întoarcere la su­prafață mă așează în dimensiunea luminii lui Dum­nezeu. Uneori trebuie să pierdem ceva, ca să înțe­legem cât de valoros este. Poate acesta este și sensul tainic al pățaniei cu coronavirusul. A fost nevoie să fim lipsiți de participarea la slujbe, pentru a înțelege cât de bun este Domnul. “Gustați să vedeți că bun este Domnul!”. Acum nu mai putem gusta. Dar când vom putea din nou, vom vedea infinit mai mult de­cât până acum. Pentru mine, asta este le­gătura dintre teologie și speologie: e un perpetuu balans între lumină și întuneric, cădere și ridicare, căutare și regăsire.

“Unde îți este inima, acolo îți este și comoara”

În biserica pe care părintele Crin o consideră cea mai frumoasă din lume, după Sfânta Sofia

– Sunteți preotul paroh al unei biserici dintr-un cartier din Năsăud, despre care obișnuiți să spuneți că este “cea mai frumoasă biserică din lume după hagia Sofia”. În afara faptului că este locul în care slujiți, ce o mai ridică la acest rang?

– Domnul spune că acolo unde este inima ta, este și comoara ta. Iubirea este măsura tuturor lu­cru­rilor. Iubirea dă valoare unei ființe, ca și unui obiect sau unei clădiri, ori unui act artistic. Și atunci, punând sufletul într-o biserică, într-un loc, într-o comunitate, într-o familie, într-un om, în Dum­­nezeu, devii parte din această iubire. În această dimineață, chiar aveam o discuție pe grupul de whatsapp al preoților din zonă, despre bisericile în care slujim. Și fiecare spunea că biserica lui e cea mai frumoasă. Și știți ceva? Toți avem dreptate.

– Sunteți foarte legat de Transilvania și mai cu seamă de Năsăud, nefiind, totuși, un om al locu­lui. Cum ajunge un dobrogean să iubească Ar­dealul?

– Tot datorită munților și peșterilor. Fiind stu­dent, am cutreierat Munții Rodnei, care sunt spe­ciali, cu o poveste geologică aparte. Și știam că în comuna Maieru, unde și-a trăit o parte din viață Liviu Rebreanu, există un muzeu, “Cuibul visuri­lor”, întemeiat de profesorul Sever Ursa, pe care mi-am dorit mult să-l văd. Am coborât din munți, cu rucsacul în spate, și pe stradă am văzut o fată, la picioarele căreia mi-a căzut inima. De atunci n-am mai plecat de aici. Tot iubirea…

“Năsăudenii sunt legați unul de altul și toți de biserică și de preot”

Biserica din Lușca

– Cum v-ați adaptat locurilor și oamenilor din Năsăud?

– Năsăudul este una dintre cele mai importante zone folclorice, sociologice și etnice din Transil­vania. Dacă transilvănenii între români, în general, prezintă o notă distinctă, năsăudenii, în rândul transilvănenilor, sunt cu totul aparte. Ei sunt un bastion al unei tradiții militare. Împărăteasa Maria Tereza a creat aici un regiment de graniță și i-a transformat pe țărani în militari. Fiind militarizați vreme de aproape 150 de ani, năsăudenii sunt foarte rezistenți la schimbare, tradiționaliști, disciplinați, mândri, și își subordonează interesul propriu, inte­resului obștesc. Este foarte greu, deci, fiind străin de acest spirit, să te adaptezi contextului social și cultural. Însă, așa cum spuneam, iubirea e măsura tuturor lucrurilor. Atâta timp cât iubești, găsești căi pentru orice. Iar eu am avut un aliat foarte bun: soția mea, care este urmaș de grănicer al vechiului imperiu. Ea și copilul meu, care moștenește o parte din caracteristicile înaintașilor după mamă, m-au ajutat să mă integrez.

– Cum sunt năsăudenii în calitate de creștini?

– Cred că principala lor caracteristică este dra­gos­tea pentru viața obștească. Un năsăudean este un ardelean care trăiește numai în comunitate, ni­cio­dată singur. Năsăudenii sunt legați unul de altul și toți de biserică și de preot. Este și cutumă aici, practică, dacă vreți, dar și multă trăire. Adică, așa cum niciunul nu-și face gardul altfel decât vecinii lui, niciunul nu se rupe de comunitate nici în pri­vința credinței.

“Este o vreme în care ne sunt puse la încercare iubirea, răbdarea, cumințenia, ascultarea…”

Rugăciune la troiță

– Trecem printr-o perioadă grea și nemaiîn­tâlnită, cu această pandemie de coronavirus, care ne-a izolat unul de celălalt. Cum suportă năsău­denii aceste restricții, având în vedere că au un spirit comunitar prin excelență?

– E o dramă pe care o trăim la nivel național. Iar la nivelul fiecărei localități, această dramă se reflec­tă în suferință. Dar oare nu ne învață Mântuitorul că orice suferință va fi încununată, prin răbdare și dragoste, de-o izbândă? Nu ne-a arătat că întu­nericul mormântului va fi învins de lumina izbitoa­re a Învierii? Cred că acesta este sensul perioadei pe care o traversăm.

Biserica suferă, în ansamblul ei, un cutremur. Dar să nu uităm că după cutremure s-au reclădit mentalități, societăți, comunități. Vom învăța să trecem și peste as­ta. Este o vreme a cernerii. Acum ni se pun la încercare iubi­rea, răbdarea, cumințenia, ascul­tarea, înțelegerea profundă a su­ferinței. Și va veni ziua când ne vom în­toarce la bisericile noas­tre.

– Ca preot, când vă e mai greu, când nu puteți oferi un ajutor duhovnicesc nemijlocit unor credincioși, din pricina re­gulilor de distanțare socială, sau atunci când slujiți cu biserica goală?

– Nimic nu poate fi mai dra­matic decât Liturghia fără credin­cioși. Chiar dacă ai un diacon și un cântăreț și te afli într-o ordine liturgică minimă, suferi. Pentru că, după zeci de ani în care ai liturghisit cu aceleași gesturi, între aceiași oameni, absența lor este dureroasă. Treci cu cădelnița și potirul printre bănci și îi vezi cu ochii minții pe cei care n-au putut să vină la biserică, le auzi oftatul. Esența creștinismului es­te întâlnirea cu Hristos în co­mu­­nitate, așezarea cu el la masă – căci aceasta este împărtășirea.

Acum suntem cu toții tulbu­rați, dar această tulburare o vom întoarce în bucurie. Și cu atât mai mare va fi bucuria primei Li­turghii împreună cu toți.

“Când vom putea merge din nou la biserică, să nu mai stăm departe de Hristos”

Pr. Crin, pe când îi avea pe credincioși la slujbe

– Cum a fost de Paște, pă­rinte?

– Cea mai frumoasă biserică din lume, după hagia Sofia, se află pe un vârf de deal, încon­jurată de străduțele pe care se află casele din Lușca. În timp ce slujeam Învierea, pe esplanada din fața bisericii, se vedeau pâl­pâind pe străzi, în dreptul porți­lor, lumânările credincioșilor. Iar dincolo de drum, în spatele Răs­tignirii, soția mea și copilul meu, cu lumânările în mână. A fost dureros, dar a fost și o lecție. Când vom putea din nou fi împreună la bi­serică, să nu mai stăm departe de Hristos.

– Credincioșii sfinției voastre, așa cum îi cu­noaș­teți, vor ieși mai degrabă întăriți sau mai cu­rând slăbiți, după atâta lipsă de la biserică?

– Am citit cândva într-un volum semnat de medicul suedez Axel Munthe, Cartea de la San Michele, că o mare catastrofă îi face pe oamenii buni mai buni, iar pe cei răi mai răi. Dacă privim în jurul nostru, obser­văm că sentimentele oamenilor s-au acutizat și că e mult rău pe pământ, dar și foarte multă sfin­țenie. Unii oameni buni, în această perioadă, și-au descoperit credința, l-au descoperit pe aproapele sau chiar s-au apropiat de sfințenie… Acesta este câștigul acestor zile. Unii vor deveni mai buni, poate sfinți, iar alții se vor prăbuși sub ispita fricii de a nu-l pierde pe Dum­nezeu.

– Cum îi puteți ajuta pe cre­dincioșii sfinției voastre să ră­mână pe cale în aceste vremuri tulburi?

– Stând în mijlocul lor în permanență. Simplul fapt că ei știu că lângă biserică este casa parohială, unde se află părintele lor, care nu i-a pă­răsit, ci îi așteaptă în rugă­ciune, este un turn de rezis­tență pentru fiecare. Sluj­bele continuă. Biserica e vie. Ea este o navă amiral într-o flotă de mici coră­bioare care sunt casele cre­dincioșilor. Nava amiral n-a fost învinsă – și nu va fi –, are pavilionul sus, are tu­nurile scoase, se află în misiune de luptă, de două mii de ani, și această luptă n-a încetat. Va veni vremea, iar ei sunt conștienți de asta, când ne vom strânge din nou în nava amiral, să lup­tăm cu inamicul, să ne ducem cu Hristos – Căpi­ta­nul, spre limanul pe care ni l-a promis. Toți aș­teaptă acest ceas, strânși în jurul bisericii, și eu îi simt.

Pe de altă parte, profităm de mijloacele de co­mu­nicare moderne. Niciodată telefoanele n-au fost mai folositoare. Niciodată internetul n-a fost un teren mai propice pentru a împinge cuvântul lui Dumnezeu până în casele oamenilor. După ce am predicat atâta timp împotriva monstrului cu cap pă­trat care este televizorul, care este calculatorul, care este mediul virtual, iată că a sosit momentul să ne fo­losim de aceste mijloace, pentru a face lucrarea lui Dumnezeu.

– În final, părinte, vă rugăm să ne dați un cu­vânt de folos.

– Să privim acest timp al îndepărtării fizice de slujbele și tainele bisericii ca pe o ocazie de a ne înnoi spiritual. Să căutăm să înțelegem ce impor­tanță au sufletele noastre în iconomia vieții pă­mântene și să ne îndreptăm cu inima spre cei din jurul nostru – care sunt temeiul credinței și al iubirii noastre. Și-odată ieșiți la lumină, să fim persoanele cele noi, pe care suferința le-a sfințit, nu le-a năruit. Să înviem ca Lazăr, strălu­minați de Învierea Dom­nului.

Claudiu Tarziu

Claudiu Târziu (n. 1973, Bacău) a absolvit Facultatea de Drept la Iași și Facultatea de Comunicare și Relații Publice la Bucu­rești. Debut în presă: 1992. A fondat și a condus șapte publicații locale sau centrale, între care cea mai longevivă a fost revista „Rost” (2002-2012). A fost jurnalist de investigații la cinci cotidiane naționale, iar din 2006 este redactor la „Formula AS”. A publicat volumele: „Maria Ploae – viața pe scene” (Ed. UCIN, București, 2014) și „Cei 13 care m-au salvat” (Ed. Rost, București, 2018).

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian