„Izolat” printre pădureni
Există oameni în România pentru care izolarea nu este o regulă impusă în vreme de pandemie, ci o stare de fapt. Printre ei se numără și un tânăr interpret de muzică populară din Țara Pădurenilor, Bogdan Toma. Izolat cu familia în acest ținut de poveste, despre care s-a scris de repetate ori în revistă (este foarte sălbatic și cu satele așezate pe culmi), Bogdan ne-a vorbit la telefon despre bucuria redescoperirii vieții la țară, dar și despre singurătatea celor puțini și bătrâni, ce încă mai trăiesc în Poiana Ruscăi (numele „de familie” al ținutului pădurenilor).
În ograda bunicilor
Încă de când a fost decretată starea de urgență în România, Bogdan și soția sa, Alina, au decis ca, împreună cu cei doi copii, să stea în carantină în pădurenime, în casele celor două bunici, care încă le mai trăiesc. „Veneam foarte rar la țară, cel mult de zece ori pe an. Acum, am stat mai mult de o lună la Dumbrava, la bunica mea, și, de aproape trei săptămâni, suntem la Poienița Voinii, la bunica Alinei. N-am crezut că ne vom simți atât de bine! Trebuie să recunosc că, datorită pandemiei, ne-am făcut ceva mai gospodari, mai țărani, în sensul bun al cuvântului. Ne-am întors la rădăcinile noastre adevărate. Departe de toată nebunia mediatică, avem parte de zile cu adevărat liniștite. Oricum, în perioada asta, concertele de muzică populară s-au anulat. Și celor doi copii le place la țară”, îmi spune Bogdan. „Toată ziua aleargă prin curte, dăm împreună de mâncare găinilor și câinilor, se mai joacă, o dată pe săptămână, cu niște copilași din vecini, i-am dus la o fermă de oi, la una de capre… Într-un fel, am avut ocazia să redescoperim și noi locurile, satul, așa cum nu am avut răgazul până acum. Din Dumbrava, de exemplu, am văzut, într-o zi însorită, Retezatul, și am fost uimit, căci nu știam că e posibil la o distanță așa de mare. Plimbându-ne, am descoperit locuri pe care nu le văzusem până acum și mi-am dat seama cât sunt de frumoase satele noastre și cât de mult avem de pierdut dacă nu ne facem timp pentru ele. Iar pe lângă casă e mereu câte ceva de lucru, mai un gard de reparat, mai niște pomi de curățat în livadă, încât nici nu știu când a trecut timpul și, totuși, încă mai sunt atâtea de făcut! Bunicile sunt bătrâne, singure, părinții, cu serviciul pe la Hunedoara, nu prea au timp să vină pe-aici”.
„Ce Paști îs astea, să nu te duci la biserică?”
Pentru pădurenii rămași acasă, în sat, izolarea asta obligatorie a adus câteva tristeți în plus, mai ales pentru că își văd copiii și mai rar ca până acum. Și i-au înspăimântat și măsurile. „Pe ulițe, au umblat zile la rând mașini de poliție, oamenii erau avertizați să stea în casă, să nu-și viziteze vecinii, și asta i-a speriat. Și-așa sunt izolați, iar să nu poți merge la vecina, să mai schimbi o vorbă, este foarte greu pentru ei. A fost o perioadă dificilă, dar pădurenii sunt oameni foarte puternici și s-au obișnuit, trăiesc așa cum pot.
Cel mai greu de respectat a fost interdicția de a merge la biserică de Paști. La Dumbrava, bătrânii s-au căinat ce vremuri au ajuns: «Ce Paști îs astea, să nu te poți duce la biserică, să iei paști?». În pădurenime, în zilele de Paști e sărbătoare mare, toată lumea merge la biserică, ne întâlnim, povestim, ne bucurăm unii de alții, ceea ce nu s-a întâmplat acum. O șansă pentru satele din Ținutul Pădurenilor ar fi să creăm cât mai multe momente în care să adunăm lumea laolaltă, bătrâni, nepoți, copii. Nu știu cât va mai fi posibil asta după ce scăpăm de virusul ucigaș, dar eu țin foarte mult la aceste momente de «împreună». Doar astfel poți să simți bucuria cu adevărat. Dacă aș fi un tânăr plecat la muncă în străinătate și aș veni acasă și aș simți dragostea de a fi la un loc cu satul și neamul meu, cu siguranță mi-ar da de gândit să mă întorc, chiar dacă aici ar fi mai greu traiul. Dar clipele pe care le trăiești la țară, în țară, și curățenia din sufletul acestor oameni ai munților, nu le vei avea niciodată dincolo”.
Zama albă
Îl întreb pe Bogdan dacă există vreo speranță ca tinerii plecați din pădurime să se întoarcă. „Amenințarea aceasta, a pandemiei, care încă nu s-a sfârșit, ar putea să le dea multora de gândit, în special acelora care mai au, pe vârfuri de munți, casa și gospodăria bunicilor sau a părinților, la care-ar putea să se întoarcă. Nu e ușor să trăiești aici, asta e clar. Munca la țară, traiul, în general, nu sunt deloc ușoare, iar tinerii din ziua de azi tind spre statutul mai simplu, mai comod, de angajat, posibilitate de care Ținutul Pădurenilor nu dispune. Zona e ținută în viață de către pensionari, cei care au lucrat cândva la mină, la Ghelari, sau la Combinatul Siderurgic din Hunedoara, unde salariile erau bune. Dar și oamenii erau, pe-atunci mai cumpătați, mai puțin pretențioși ca acum, aveau și dorința de a munci pământul, de-a crește vite, de-a face ceva prin ograda casei. Țara Pădurenilor e o zonă de basm, și mai sunt încă oameni faini pe-acolo, dar majoritatea lor sunt bătrâni. Nu știu ce minune ar trebui să se-întâmple pentru ca locul acela să nu se șteargă de pe pământ. După părerea mea, singura soluție ar fi tinerii. Mi-aș dori ca Ținutul Pădurenilor, să se poată dezvolta măcar sub aspect turistic, tinerii ar putea să se folosească de casele existente, să le amenajeze cu minimum necesar și să le pună la dispoziția turiștilor. Un alt atu ar fi alimentația bio, garantată aici. Avem câteva produse tradiționale, cum ar fi plăcintele pădurenești, în curs de omologare la OSIM, și «zama albă», un fel de ciorbă de cartofi cu brânză, atâta de bună, de n-ai vrea să se termine din castron”.
„Cum se face zama asta albă, Bogdan?”, îl întreb. Se fâstâcește ușor, apoi râde, mărturisindu-mi, sincer, că nu știe. „Lăsați-mă puțin, vă rog, și aflu! O-ntreb pe bunica…”. În doar câteva minute, scriu după dictare: „Cartofi, de preferat nu făinoși, ca să rămână întregi, se taie cubulețe și se fierb, cu puțină sare. Se scurge aproape toată apa de pe ei, se adaugă lapte, smântână și brânză de oaie, frământată, și se mai dă o dată în clocot. La capăt, se adaugă verdețuri, după gustul fiecăruia. E o zamă ce se făcea pe aici mai ales vara, pădurenii o luau cu ei la câmp, pentru că e la fel de bună și mâncată rece”. S-a făcut seară și convorbirea noastră se apropie de sfârșit. Îl rog pe Bogdan, ca înainte de despărțire, să-mi cânte la telefon două versuri dintr-un cântec vechi, bătrânesc. Surpriza pe care mi-o face e mare. Un glas tremurat, de femeie, puternic totuși, îmi umple sufletul de emoție. E vocea bunicii. O voce ce pare să coboare spre mine din lumea de dincolo. Îi mulțumesc lui Bogdan pentru bucurie.
Foto: Arhiva personală Bogdan Toma
