IOAN BOCȘA – „Cămara mea e plină cu frumuseți”

Miracolele mărunte ale vieții

– Domnule Bocşa, vă spun cu toată since­ri­tatea, între toate interviurile pe care le-am făcut în perioada de pandemie, acesta cu dvs. a fost sin­gurul pentru care a trebuit să aștept. Faptul că în vreme de izolare sunteți un om așa de ocu­pat mi se pare extraordinar!

– Dacă vă spun că nu-mi ajunge ziua la câtă treaba am, mă credeţi? Lucrul acesta chiar îmi dă o stare foarte bună. Am şi un mare noroc, că de şase ani ne-am mu­tat din centrul Clujului, pe dealul Feleacului, chiar lângă pădure. Lo­cuitul la curte îţi oferă şi mai multă treabă, preocupări de tot felul. Am iarbă de cosit, o mică grădină de îngrijit, simt în mine ceva ances­tral, de țăran, nu ştiu cum să defi­nesc sentimentul. Simt că aparţin pământului, îmi face plăcere să-l lucrez, chiar mă implic în muncă. Mă simt bine. Acum, în izolare, observ cu mare bucurie cum miracolul vieţii se mută pe mărunt, în fiecare fir de iarbă, în bobocii florilor, în lăstari, în raze de lumină, în picuri de rouă… E miraculos. De asemenea, îmi place că, în sfârşit, găsesc răga­zul să citesc ce-mi doresc, iar restul timpului meu este ocupat de studenţi: am trei doctoranzi în grijă, iar acum, că au şi ei timp de lucru, mă „bom­bar­dează” cu zeci de pagini zilnic şi îmi face mare plă­cere să le citesc şi să-i ajut. Mai scriu şi eu la căr­ţile mele, la studiile mele. Sunt în familie, cu soţia, cu fiica noastră cea mică, care are un copil de doar nouă luni. E o binecuvântare să-i am ală­turi. Ginerele e medic, aşadar el s-a izolat departe de familie, încă de la început.

– De cântat mai cântați?

– De cântat, îi mai cânt lui ăsta micu’, că el e mai indulgent. Ha ha!

„De oameni îmi este dor, doamnă dragă, nu de spectacole”

– În mare parte, viața dvs. se petrece pe scenă, acolo unde v-ați și dobândit gloria. Sunteți cel mai iubit interpret al cântecului transilvănean. Nu vă lipsesc concertele, spectatorii?

– Nu-mi lipsesc spectatorii, îmi lipsesc oame­nii. Îmi lipsesc studenţii de la Universitatea din Cluj, îmi lipsesc membrii ansamblului Icoane şi-mi lipsesc colegii cu care lucrez. Abia acum am realizat că, pe lângă ce le ofer eu, primeam enorm la rândul meu de la ei. Experienţa mea venea la schimb cu energia pozitivă şi tinereţea oferite de ei. De oameni îmi este dor, doamnă dragă, nu de spectacole. Mai ales că eu sunt o persoană prietenoasă, îmi place mulţimea, îmi plac oamenii adunaţi laolaltă, familia reunită.

– O bucurie interzisă anul acesta, de Sfin­tele Paști…

– De Paști chiar a fost ciudat. O tradiţie de la care nu m-am abătut absolut niciodată până în acest an, este aceea de a petrece sărbătoarea la casa părintească din Oradea, alături de toată familia noastră. Acolo, aproape de Alba Iulia, e casa alor mei, acolo încă locuieşte fratele meu, una dintre cele trei fiice ale noastre și sora mea. De când mă ştiu, Paştele a fost sărbătorit de toată familia acolo, după anumite rânduieli. Anul acesta a stat fiecare la casa lui şi ne-am întâlnit printr-o aplicaţie pe telefon, organizată de fetele noastre. Am cântat Hristos a înviat, am plâns cu toţii. Mi-am adus aminte de ce ne spunea tata, învăţător în sat, când eram copii: nu stricteţea postului e im­portantă înainte de Paști, ci starea sărbă­to­rii. Eram copii, iar starea aceasta însemna să fim cuminţi, să în­vă­ţăm, să nu minţim, să vor­bim frumos. Între timp, la aceste stări adă­ugăm şi altele, pe care ar trebui să ni le cul­ti­văm. De ce vă zic asta? Pentru că anul acesta, în această izolare, am petrecut cel mai profund Paș­te din viaţa mea. Pa­radoxal, cu tot neca­zul din ţară şi din lume, cu toată tris­teţea că nu ne-am vă­zut cu toţii, faptul că am eliminat par­tea festivă a acestei sărbători m-a „obli­gat” să-i simt doar sem­nificaţia profundă, cea creştină, cea de medi­taţie şi iubire.

„Să ne cultivăm bucuria”

– Dar ceea ce se întâmplă cu noi vă apasă, d-le Bocșa? Vom ieși mai înțelepți din marea pan­demie cu care ne confruntăm?

– Sigur că am temeri, doar că nu mă tem pentru mine şi nu intru în panică, eu sunt un mare optimist de felul meu. Dar dacă mă deranjează ceva foarte mult azi, este incertitudinea. Dacă întâlnesc un rău şi îi ştiu limitele, îl duc fără probleme. În cazul aces­tei pandemii, însă, nu ştim mai nimic. Ce e, cât va dura, cum vom trăi de acum înainte, cum vor trăi copiii noştri? Mie mi-a rânduit Dumnezeu o viaţă foarte frumoasă, intensă, dar oare copiii şi nepoţii mei se vor putea bucura și ei, așa cum am făcut-o eu? În sinea mea sunt încrezător, eu zic că da, că viaţa îşi va relua cursul ei firesc, la un moment dat.

– Ce-ar trebui să facem pentru a depăși cu bine momentul acesta, care ne încearcă mai ales pe plan sufletesc?

– Mă mai sună prietenii, mă întreabă cum mă descurc, dacă am ce-mi trebuie. Le răspund că mă simt aproape de viaţa normală, pentru că am fost foarte prevăzător şi mi-am făcut din timp o aprovizionare temeinică, temeinică de tot. Adică am cămara plină cu amintiri, cu gânduri bune, cu frumuseţi din care pot trăi liniştit mult şi bine. Iar ceea ce vă spun nu este o metaforă, e viaţă reală, palpabilă, Aşadar, în acest context al prezentului, eu chiar îi compătimesc pe oamenii care nu ştiu a se bucura, pentru că bucuria este „cârligul” cel mai rezistent de care ne putem agăţa, ca să vă răspund la întrebare. Bucuria e leacul, iar el este la îndemâna tuturor. Vă spun sincer că eu am sărit în sus de fericire că anul acesta a înflorit prima dată magnolia plantată acum şase ani, iar anul trecut râdeam ca un copil când am mâncat primele roşii plantate de mine la casa cea nouă. De ani de zile încerc să-mi învăţ prietenii, bărbaţi, femei, studenţi, familie, să exerseze zilnic bucuria. Eu vă spun cu cea mai mare sinceritate de care sunt capabil: dacă plouă, eu mă bucur, dacă e vijelie, mă bucur de ea, mă bucur că sunt martorul unei manifestări inedite a naturii. Mă bucur de soare şi căldură în aceeaşi măsură în care sunt încântat de un ger năprasnic. Mi se pare esenţial în viaţă să ne cultivăm bucuria. Dar aceasta, ca orice altă în­vă­ţătură, trebuie exersată. Tot prin exerciţiu în­vă­ţăm şi să ne reprimăm gân­durile negative. E un exer­ciţiu pe viaţă, dar se poate realiza. Vă mărturisesc cu amărăciune că o bună pe­rioadă a vieţii mele am practicat principiul dinte pentru dinte cu cel de dinţi pentru dinte, atât de în­crân­cenat am fost. Dar în ultimii douăzeci de ani, am reuşit să-mi reprim aproa­pe orice gând negativ. Învăţăm toată viaţa. Pablo Casals, celebrul violon­ce­list spaniol, avea peste no­uăzeci de ani şi studia zilnic. A fost întrebat la un moment dat: „Maestre, dar dvs. de ce mai învăţaţi, când aţi atins culmea performanţei şi a faimei?”. „Simt că încă mai pot progresa”, a răspuns marele muzician.

„Minunatul dar al înțelepciunii”

– Dacă nu sunt prea indiscretă, cum ați reușit să transformați negrul în alb? Încrâncenarea a devenit aproape un firesc al vieții?

– M-am educat singur. Cred că unicul lucru care m-a ajutat în afară de voinţa mea a fost înaintarea în vârstă. Dumnezeu ne oferă acest minunat dar al înţelepciunii, de la o anumite etate, parcă în compensaţie cu minusurile fizice pe care le adăugăm an după an. Eu sunt un autodidact în ale fericirii, am exersat mult de tot, iar azi, chiar dacă încă întâlnesc oameni care-mi sunt potrivnici, vă rog să mă credeţi că, prin exerciţiu, am reuşit să mă educ să nu gândesc rău la adresa lor. Blo­când gândurile negative faţă de alţii te protejezi pe tine şi-ţi creşte substanţial calitatea vieţii. Am exer­sat să văd frumuseţea, am exersat să văd binele şi să îmi manifest bucuria. Umorul este o altă armă salvatoare. Nu contează timpurile, tot putem găsi motiv de râs. În primul rând, poţi râde de tine însuţi, de situaţiile în care te găseşti.

– Destul de greu în prezent, când suntem bombardaţi numai de știri negative…

– Da. Aveţi dreptate. Şi eu condamn felul în care ne sunt prezentate ştirile la televizor. Ne fac rău că ne tot numără morţii de câteva ori pe zi. Păi mor oameni în tot felul de împrejurări, în acciden­te, de bătrânețe sau de boală, dacă s-ar face zilnic numărători, am intra cu toții în depresie. Mi se pare greşit şi periculos că transformăm televiziu­nile într-un nesfârşit ferpar. Pandemia este mult prea mediatizată, iar asta nu ne ajută. Se caută senzaționalul în durere și-n moarte. Sfatul meu este să fim prevăzători, să urmăm instrucţiunile autorităţilor, dar să ne depărtăm pe cât posibil de ştiri şi să ne vedem de vieţile noastre dinafara acestui bombardament negativ.

„Țăranii se uită mai des la cer”

– Credeți că la țară, apropiați de natură și de pământ, oamenii au mai multă normalitate?

– Oamenii de la ţară nici nu cred că simt mare lucru din aceea ce se întâmplă azi. Viaţa lor se desfăşura, oricum, într-un univers aparte, închis, în care orice clipă îți oferă altceva de făcut. Munca este viaţa lor, or, pandemia asta nu le opreşte mun­ca. Şi mai este un amănunt extrem de important: oamenii de la sat au alte repere. Între ele, cel mai important este că, faţă de noi, ei se uită mult mai des în Sus către cer. Lucrul acesta îi ajută să treacă cu mult mai multă demnitate prin aceste vremuri dificile. Credinţa le dă încredere. „Dacă e dată de la Dumnezeu, noi o ducem” – o filosofie atât de sim­plă, o esenţă a credinţei care le poate părea sim­plistă sau fatalistă unora, dar pe ei îi ajută incredibil. Știu că destinul are în el și bine, și rău. Iar acest lucru ar trebui să ne dea de gândit şi nouă, celorlalţi.

– Domnule Bocşa, prin natura meseriei dumneavoastră de interpret de muzică populară și culegător de folclor, aţi străbătut ţara noastră până unde „se pune bățu-n cui”, hăt, departe. Dacă tot ne-a adus vorba la viaţa satului românesc, vă întreb: mai sunt co­mori de cântece vechi ascunse pe la țăranii noștri?

– Răspunsul la în­trebarea dumnea­voas­tră este un răs­picat DA. Nu am minţit de­loc când vă spu­neam că eu şi colegii mei avem de lucru azi mai mult decât înainte. Noi tocmai încheiasem documentarea făcută în ţinutul Pădu­renilor, iar acum avem de scris o mulţime. Am cules comori tradiţionale din acest ţinut al Poienei Ruscăi, şi din curiozitate profesională, dar şi mer­gând pe urmele marelui etnomuzicolog Bela Bar­tok, care a cules folclor acum un secol acolo, dar şi pe urmele Emiliei Comişel, care a documentat acum şaizeci de ani în ţinutul Pădurenilor. Eu şi colega mea de la Academia de muzică, Alina Stan, am luat sat după sat, cătun după cătun, şi am găsit lucruri extraordinare. Avem un proiect în derulare, se numeşte Tezaurul pădurenilor, în care tran­scri­em ceea ce am cules şi pregătim conţinutul pentru editarea unei cărţi. Nici nu ştiţi ce fericit sunt că am reuşit să documentăm această zonă chiar înainte de pandemie, pentru că, din păcate, cred că mai apoi nimeni nu ar mai fi apucat să o facă. De ce? Fiindcă pentru oameni precum Nana Co­sana, din satul Cerişor, comuna Lelese (ce nume de poveste!), timpul pe acest pământ e măsurat. (Nana Cosana a fost şi personajul reportajului „Cântec pentru o viaţă” al colegului nostru Matei Florian, în F. AS nr. 1279, n. red.). Sper să reuşesc să-i întocmesc acel dosar care să o includă în pleiada artiștilor populari ce poartă distincţia de Tezaur uman viu, acordată de Mi­nis­terul Culturii. Minunea aceasta de femeie chiar este un tezaur uman, vă spun, ştie TOT. Am făcut nişte filmări cu ea şi când mă uit la ele, mă ajută de zici că iau un medicament miraculos când o văd şi o ascult. Pe lângă ea, am mai găsit oameni incredibili, cu poveşti preţioase dar, din păcate, cu toţii, oameni foarte în vârstă. Cartea despre pă­dureni se va adăuga altora publicate deja, des­pre Sălaj, despre colinde…, studii şi culegeri care dovedesc că tradiţia şi comorile ei încă dăinuiesc în satul românesc de azi.

Folclorul nu moare!

– Există şi tineri care să vă urmeze în pasiunea şi munca dumneavoastră?

– Ooooh, daaaa! Mai aud oameni panicaţi, unii chiar din domeniu, care avertizează asupra dispariţiei folclorului. Nici vorbă de aşa ceva! Nu numai că nu-mi fac griji în privinţa asta, dar chiar am certitudinea că folclorul nu moare. În primul rând, nu moare pentru că în urma noastră rămân aceste cărţi. Şi peste cinci sute de ani, se va putea studia ce este azi în ţinutul Pădu­renilor, de exemplu. Cărţile care documentează folclo­rul sunt o modalitate de a-l ţine în viaţă. Pe de altă parte, mă uit la pleiada de tineri interpreţi de folclor. Este o abundenţă. Între ei se cern valorile adevărate, se cern cei care ştiu a urma tradiţiile zonelor, tipicul, cei care nu cad în capcana derizoriului din folclor. Acesta, da, e un pericol. Dar, credeţi-mă, sunt destui tineri care au seriozitate în alegerea reper­to­riului, a costumului, au har, au dragoste şi sme­renie. Nu vreau să trag jar peste cartofii mei, cum se spune, dar şi şcoala are un rol esenţial aici. La Academia de Muzică „George Dima” din Cluj avem un modul de folclor care func­ţionează de douăzeci de ani, iar tinerii a­ceştia cu studii aca­demice fac treabă ex­­traordinară. Stu­diul se simte şi în acest domeniu, pre­cum în toate cele­lal­te. Şcoala nu a dă­u­nat nimănui nicio­da­tă, trebuie să înţele­gem asta foarte bine.

– Domnule Boc­şa, vorbiţi cu atâta drag şi patos despre folclor, despre muzică, despre tradiţii, totuși, nu vă îngrijorează gândul că lupta pe viață și moarte pe care o ducem cu pandemia s-ar putea să vă țină multă vreme departe de scenă?

– Nu, nu am astfel de griji, pentru că fără artă nu se poate trăi. Fără partea spirituală nu există viaţă, nu ai de ce trăi. Dimpotrivă, eu cred că perioada asta va fi o lecţie pentru toată lumea, vom realiza că lucrurile vitale nu sunt doar pâinea, pe care trebuie să o punem pe masă, ci și sufletul. Iar pâinea lui este arta. Acum învăţăm asta, în cel mai dur mod cu putinţă.

„Să învățăm umilința”

– Ce altceva ar mai trebui să învăţăm din a­ceastă experienţă la care suntem supuşi fără de voie?

– Va trebui să rea­lizăm cât suntem de fragili, cât sun­tem de mărunţi, cât suntem de perisabili şi să învăţăm că nu noi conducem lu­mea. Puţină umi­lin­ţă, deci. Acum, stând în case, realizăm că, de fapt, puteam trăi foarte bine cu ju­mă­tate din banii de ca­re credeam că avem nevoie, că lucrurile esenţiale nu sunt, de fapt, de cumpărat. Nu trebuie să ne îngrijorăm prea tare, pentru că în ţara noastră nici să vrei nu poţi muri de foame. Ne-a binecu­vân­tat Dumnezeu cu cu un pământ roditor, cu o ţară în care poţi face tot ceea ce-ţi doreşti, dacă ştii ce vrei. Suferim pentru lucruri atât de neim­portante, timp în care pe lângă noi trec neobser­vate frumuseţi şi posibile bucurii fără seamăn. Am şi un mare regret: costul în vieţi al acestor lecţii. Ar fi mare păcat să fi plătit acest preţ şi să nu învăţăm nimic din el. Ca şi cum am pleca la răz­boi, ar muri oameni pe front, fără niciun rezultat pentru ţară.

– D-le Bocșa, care va fi primul lucru pe care-l veți face după ce vieţile noastre vor intra, aşa cum sperăm, pe făgaşul normal?

– O să dau la mine acasă o petrecere de toată pomina, cu toată lumea, cu toţi cei care îmi sunt apropiaţi şi-mi lipsesc. Dacă Dumnezeu îmi rân­duieşte sănătate, asta voi face, o petrecere. Regret doar că nu va putea ajunge și bunul meu prieten, marele taragotist Sergiu Cipariu, care ne-a părăsit anul ăsta, de Bobotează. Tare l-am îndrăgit! Încă îi vorbesc zilnic, îl pomenesc când beau vin din crama lui. Sunt mare iubitor de vin de calitate, iar el făcea o minune de băutură! Dar uite, ca să exersăm iar partea pozitivă a lucrurilor, mă bucur că a plecat la şaptezeci de ani, liniştit, în somn, după o viaţă trăită exact aşa cum şi-a dorit, şi nici nu a fost nevoie să treacă prin vremurile acestea, pe care le-ar fi urât de-a dreptul. Da, şi în cinstea lui voi face această petrecere, iar dacă nu voi avea voie, mă voi supune autorităţilor şi o voi face… gra-du-al! Ha, ha, ha!!!

– Să ne vedem sănătoşi la un pahar de vin bun, atunci!

– Aşa să ne ajute Dumnezeu. Pace şi bucurie tuturor!