Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

ANASTASIA DUMITRESCU (artist vizual) – „În casa bunicii sunt ca un alchimist în laboratorul de curiozități”

A abandonat actoria și s-a retras în ini­ma țării, la poalele unui deal, unde în­serarea te scaldă în mii de culori. O întorsătură curajoasă, care a făcut-o să se rein­venteze artistic și să descopere, la pas, un alt fel de a privi și a asculta natura. Din atelierul de la Cugir, Anastasia Dumitrescu și Vlad Feneșan lansează „Landschaft”, un proiect audio-vizual, ca­re aduce sunetele și luminile pădurii mai aproa­pe de noi.

„Am văzut ditamai dealul verde și m-am îmbătat de bucurie”

– De aproape doi ani ați lăsat Bucureștiul pentru Cugir, un orășel în inima țării. De ce ați plecat din Capitală?

– Am simțit-o amândoi ca pe o necesitate. Cău­tam amândoi apropierea de natură. Vlad își dorea să facă muzică, eu voiam să mă dedic dese­nului și fotografiei. Ne-am dat seama că avem amândoi nevoie de o perioadă în care să ne depărtăm de vâlvătaia orașului. Nu ca un gest de frondă, ci mai degrabă ca un expe­ri­ment, o oportunitate de a ne racorda la cele mai intime gânduri și simțiri, într-un mediu simplu și extrem de vibrant. Cum ar fi să stăm izolați de toată agitația? Ce ar putea ieși bun din asta? Ne-a venit în ajutor și faptul că exista această casă de la Cugir, fosta casă a bunicii, pe care am restaurat-o și am pus-o un pic la punct. În București, stăteam pe o stradă fru­moasă, într-o mansardă frumoasă, credeam că totul e bine. Abia după ce am ajuns aici, mi-am dat seama cât de departe eram de mine și de ceea ce mă îm­plinește cu adevărat. M-am trezit într-o di­mi­neață, după câteva zile, m-am uitat pe fe­reastră, am văzut ditamai dealul verde și m-am îmbătat de bucurie. Și apoi, din­tr-odată, a ve­nit peste mine o mare anxie­tate. Era prea bine, ce să fac cu atâta liniște?

– Cât de izolați de lume sunteți, de fapt?

„Glimpses”- 2009

– Suntem și nu suntem izolați, în sensul că aici, în partea mai sătească a Cugirului, care e chiar în buza dealului, toate casele sunt claie peste grămadă. Peretele casei mele e casa ve­cinului. Când vecina noastră, tanti Măriuța, își aranjează straturile, mai strigă peste gard: „Alo, domnișoara, nu la cafea toată ziua! La grădină! Că, uite, n-ai smuls buruienile!” (râde) Uneori nu te poți ascunde. Pe de altă parte, grădina e uriașă și până pe deal facem doar cinci minute. Acolo suntem suficient de izolați, să nu ne întâl­nim decât cu natura și locuitorii ei mai puțin obiș­nuiți. Și mare parte din timpul nostru liber se duce pe plimbări, aceste explorări ale zo­nei, care au devenit un fel de meditații zilnice. Am luat treptat în stăpânire natura, am încercat să o îmblânzim, să ne împrietenim și să dialogăm cu ea. Și așa s-a născut proiectul nostru împreună, „Landschaft”, o investigare audio-vizuală a peisa­jului, care se clădește foarte mult pe intuiție și ex­pe­riment.

– Ce sperați să vă dea peisajul?

– Nimic, tocmai asta e frumusețea. Că am ple­cat amândoi la drum, exact ca Nebunul din Tarot, care se aruncă în lume fără așteptări, doar cu o trăis­­tuță în vârf de băț. Am pornit doar cu o dis­po­ni­bilitate absolută, gata să primim din partea pădurii tot ce avea ea să ne ofere. Și ne-a oferit mai mult decât speram. Când surprinzi o pădure din mersul mașinii, ea e diferită de felul în care ți se dezvăluie la pas. Ochiul este rapid, activ, crede că a înțeles totul, că a pătruns totul. Dar când stai și-ți con­centrezi privirea pe o frunză sau pe o piatră, ele capătă parcă altă formă. Fotografiile pe care le-am făcut sunt un fel de mărturii ale întâlnirii mele cu natura, un punct de intersecție. Ce caut atunci când sunt în natură e să mă las devorată de ea. Când te lași devorat, și inima se deschide altfel. Și-atunci, natura însăși devine impregnată de această căutare interioară. Și, vrei, nu vrei, fotografiile devin și un soi de autoportrete. Fotografiind natura, mă foto­grafiez de fapt și pe mine.

– Dar ce fotografiezi, de fapt, Anastasia?

– Bușteni, frunze, pietre, coajă de copac, texturi diverse, chiar și compostul. Și bineînțeles, copaci. Îmi plac copacii, îmi place verticalitatea lor. Foto­gra­fiile se fac cumva de la sine. Deși fotografiez cam același lucru și merg în aceeași pădure mereu, lu­crurile se schimbă de la zi la zi și nu știi exact dacă s-au schimbat ele sau nu cumva te-ai schim­bat tu. E ca un antrenament zilnic, prin care învăț să las deoparte orice filtru sau prejudecată prin care percepem sau vedem lumea. Lucrez împreună cu Vlad și încercăm să punem alături și sunetul. Eu cu aparatul foto, el cu aparatul de înregistrat. Sea­ra, când ne întoarcem de la vânătoare, des­chi­dem tolba cu fotografii și sunete și e minunat cum încep să se ceară una pe alta, cum un sunet anume cheamă parcă o fotografie și tot așa. În partea de sus a casei, avem atelierul luminat, care e bun pen­­tru imagine. În partea de jos, în camera fără geamuri, e studioul unde lucrăm cu sunetul.

„Eu sunt a treia ureche a lui Vlad, Vlad e a doua mea pereche de ochi”

La plimbare prin Apuseni

– Știu că tu ai terminat Actoria, iar Vlad, Regia. Pare că în cazul vostru dragostea a adus și o reinventare artistică.

– Vlad a făcut regie și a cântat multă vreme muzică alternativă. Eu am studiat actoria, dar mi-am dat seama destul de devreme că nu mă iden­­tific cu stilul de viață al unui actor, care e me­reu în teatru, de dimineață până seara. Apropierea mea de artă e solitară. Întâlnirea noastră ne-a dat curajul amândurora să ne ascultăm vocea aia din interior. Când l-am cunoscut pe Vlad, nu căutam dragostea, ci din contră, căutam să mă reapropii de mine, să mă redescopăr. Dar l-am cunoscut și am știut că am întâlnit un om foarte special și asemănător mie. Am simțit că am găsit un con­fi­dent și un partener. E foarte frumos când celălalt îți lasă spațiu să crești, când te poate ajuta fără să vină peste tine. Oamenii au adesea tendința în cuplu să-și impună gusturile și părerile. Noi ne lăsăm loc. Fiecare are drumurile lui prin gră­dină, momentele lui cu el, traseele lui zilnice, ca apoi să ne reîntâlnim cât mai autentic sub ace­lași acoperiș. Arta implică și muncă în solitu­di­ne și fiecare din noi are nevoie de ea. De multe ori, când mergem la plimbare, e de fapt o solitu­dine împreună. Câteodată, mi se pare că avem două relații în permanență. Nu doar cea con­cre­tă, în care ne iubim, ci și cealaltă, în care împăr­tășim dimensiunea asta a creației. Eu sunt a treia ureche a lui Vlad, Vlad e a doua mea pereche de ochi. Și orice lucru din realitatea imediată, care ne poate aduce aproape de o coliziune, de o ceartă sau de o criză, dispare imediat la gândul că avem împreună ceva cu mult mai prețios.

„În natură se vede limpede faptul că moartea nu e un final, e doar o ciclicitate”

Invitatie la slow-watching

– Cum ar trebui să privim natura, Ana? Tu cum privești un copac?

– Cu atenție. Cu prezență. Pregătită mereu pentru un soi de comuniune. Nicăieri nu simți mai bine ca în natură faptul că ești parte din tot. De aia, plimbările cele mai frumoase sunt cele lungi. Atunci când începi să obosești, când aproa­pe te-ai plictisit, mai mergi un pic și-o să vezi cum interiorul tău începe să se ciocnească de peisaj și cum, dintr-odată, totul e conectat ca de o țesătură invizibilă, din care și tu faci parte. Îmi amintesc cum, odată, în primele luni petrecute aici, la Cu­gir, am avut o zi foarte proastă. Mă sim­țeam an­xi­oasă, speriată de toată singurătatea și izolarea la care ne supuseserăm singuri. Și cum eram așa, dărâmată, am plecat singură la o plim­bare pe deal. Am mers și am mers și sus am găsit un trunchi de copac căzut. În timp ce mă apropiam încet de el, mi-am dat seama că el îmi va fi con­fidentul. M-am așezat lângă el în liniște și i-am auzit chemarea. Eram amândoi căzuți.

– Peisajul e viu…

– Da, e viu, și noi am uitat să ne uităm la el ca la ceva plin de viață, mișcător, schimbător. Natura e în continuă transformare. În natură se vede lim­pede faptul că moartea nu e un final, e doar o ci­cli­citate. În fiecare zi trebuie să moară ceva ca să se nască altceva. Dacă înțelegi asta, dacă reu­șești să citești lucrurile astea pe care natura le oglin­dește direct, poți renunța mai ușor la acele părți din tine care te țin pe loc, poți lăsa să moară părți din viața ta care nu-ți mai servesc la ni­mic, ca să faci loc pen­tru viață proaspătă și nouă. Nicio fi­losofie nu o poate spu­ne mai bine. Mă în­trebi cum ar trebui să privim na­tu­ra? Cu ochii larg des­chiși. Dacă privești cu atenție, ai toate lec­țiile universului în firul de iarbă.

„În fața unei păduri, poți fi și tu vulnerabil”

– Am aflat că cei care își doresc pot cum­păra fotografiile tale înrămate, pot aduce în casele lor frânturi de na­tură. Are loc pădurea în micile noastre apar­tamente de bloc?

– Are! Așa cum atunci când te plimbi trebuie să o faci în tihnă și cu atenția trează, tot așa mi-ar plăcea ca cei care privesc aceste imagini să o facă într-un ritm mai încet decât cel al lumii de azi. E o invitație spre slow watching, slow living. Aș vrea ca privitorul să se lase absorbit în densitatea ima­ginii, în textura ei poroasă. Eu însămi am făcut exercițiul ăsta cu lucrările mele, am printat o imagine și am încercat să stau cu ea în față cât pot de mult. Sunt detalii care nu-ți sar în ochi decât după multe vreme. Dar izolarea asta, în care sun­tem cu toții acum, ne invită și să mai slăbim ritmul frenetic cu care ne-am obișnuit în ultimii ani. La început te înfurii, opui rezistență. Dar pe mă­sură ce te lași pradă aces­tei solitudini, când nu te mai împotrivești ei, ți se dezvăluie în toa­tă frumusețea. Începi să te redescoperi, să găsești în interiorul tău o zonă de siguranță, de liniște și de tihnă, cum nu mai e alta. E un drum către tine însuți pe care, dacă nu-l poți face prin pădure, îl poți face și între patru pe­reți, cu o fotografie în față.

– Ce veți face cu acest proiect, Anas­tasia? Unde îl duceți?

– Visăm să orga­ni­zăm niște evenimente care să fie adevărate experiențe senzoriale, cu mu­zică, proiecții, imagine, sunete. Dar cum toată lu­mea e în izolare acum, o să ne descurcăm cu ce avem și vom lăsa pe altă dată evenimentul de lan­sare. Lucrăm acum la o platformă , ca un jurnal de stări, în care să putem decanta constant experien­țele noastre din plimbări, unde să putem găzdui și alți artiști. O vom lansa chiar de aici, de la Cugir, direct în mediul online. Va fi un cadou cu atât mai valoros pentru toți cei închiși în case, care visează acum să fie în mijlocul naturii. Vor avea ocazia să vadă, să simtă, să audă și să-și cre­eze propria experiență senzorială, din frânturile pe care le propunem noi. Albumul ăsta nu vine deloc întâm­plător acum, într-o clipă în care planeta se află în­tr-un moment critic. Ca artist, nu pot să spun nimănui să nu mai arunce plastic în pădure. Dar pot trage în felul meu un semnal de alarmă, pot ajuta privitorul să simtă și să experimenteze un altfel de dialog cu pădurea, îi pot arăta că pădurea e vie, că ascultând foșnetul copacilor, cân­tecul păsărilor și ritmurile pădurii poate accesa transa. În fine, că natura e vulnerabilă și că în fața unei păduri, poți fi și tu vulnerabil. Și că, fără să dai garda jos, nu vei comunica niciodată cu ea.

„Măturatul curții, reparatul unei ferestre sunt micile ritualuri ale zilei”

În ograda bunicii

– Cum arată zilele voastre la Cugir, Ana? Până la urmă, din ce se naște arta voastră?

– Din toate lucrurile mărunte pe care le trăim cu o intensitate uriașă, în fiecare zi. Intensitatea as­ta e parte din viața noastră de fiecare zi. Anul tre­cut, am în­cercat să pun niște răsaduri cu mă­nuși. Până la un moment dat, când mi-am dat seama că mă­nu­șile alea mă îm­piedicau să simt. Când le-am scos, am simțit din­tr-odată pămân­tul. Mă copleșea cu energia lui. Mi-am dat sea­ma că bu­nicile și străbunicile noas­tre aveau o comunicare cu natura pe care noi am pierdut-o de tot. Ne-am construit o lume în care ne-am deconectat de la ea. Dacă n-aș fi pă­răsit Bucureștiul, n-aș fi putut trăi această inten­sitate pe care aici o am, de când mă trezesc și pun piciorul pe podea. În casa bunicii sunt ca un al­chimist în laboratorul de curiozități, înconjurată de vaze în care am pus plante aduse de nu mai știu unde, de pietre culese de pe deal, de lemne și flori uscate, care mai poartă încă în ele energia locu­rilor din care le-am adus. Apoi, avem câinii și pisicile. E incredibil să le urmărești cum inspec­tează cu curiozitate fiecare ungher al casei sau cum stau răbdătoare, cu orele, să vâneze un șarpe. Avem treabă în gospodărie, fiindcă atunci când locuiești la casă e mereu ceva de făcut, de reparat. Aici, orice lucru devine o formă de meditație. Măturatul curții, reparatul unei ferestre, sunt mici ritualuri ale zilei. Ce e frumos când trăiești aproa­pe de natură e că ziua se împarte altfel, în mo­mente pe care abia le aștepți. Și dimineața nu e doar una singură, sunt trei dimineți, fiecare cu lumina ei. Și înserările sunt și ele mai multe, fiecare cu culoarea ei. „Di­mineața și seara, foarte devreme” – spunea Nichita Stă­nescu – „idei­le merg în vârful pi­cioarelor”. Și e mi­nunat să stai să vânezi acea primă lumină, când aburii se ridică treptat de la pământ și totul e mis­tic, și acea primă înserare, când lumina e neclară și știi că mai e doar puțin până când lucrurile se vor așeza în tăcerea și liniștea nopții.

– Dacă s-ar încheia mâine anotimpul vostru artistic de la Cugir, ce imagini și ce sunete ai lua cu tine pentru totdeauna?

– Aș păstra sunetul păsărilor din livadă și o fotografie mentală, cu o după-amiază târzie, când soarele era aproape de apus. Stăteam în grădină și mi-am dat seama că sunt foarte fericită cu lucru­rile pe care le am, că nu am nevoie de nimic mai mult. Aș mai păstra și o imagine văzută de sus, din vârful unei coline: o mare de dealuri și păduri, peste care se așternea liniștea, o liniște plină de tot freamătul lumii. Niciodată n-am simțit mai intens cât de copleșitoare poate fi natura.

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian