Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Părintele ADRIAN BELDIANU (parohul bisericii „Mihai Vodă” din București) – „Toți preoții am făcut rugăciuni pentru ploaie, și ploaia a venit”

Despre rugăciunile aducătoare de ploaie

Pe lângă pandemia care ne-a răpit primă­vara, România e amenințată și de o mare boală a pământului: seceta. E o vreme de încercări, pe care le putem depăși doar cu mare nădejde în mila lui Dumnezeu. Și nimeni nu știe mai bine să dezlege apele cerului decât credința nestrămutată a țăranului în minuni. Convingerea lui neclintită că rugăciunile, atunci când sunt pri­mite de Dumnezeu, pot schim­ba fața lumii și puterea desti­nului.

Părintele Adrian Beldianu slujește de patru decenii în București, dar a rămas, cu ini­ma, în satul în care s-a născut și a crescut. Un sat în care pă­mântului îi erau repede stinse setea și arșița prin obiceiuri la fel de vechi ca și locul. Datini străvechi, pe care s-ar cuveni să nu le uităm, pentru că pu­terea lor a rămas neschimbată.

Lacrima văduvei

„Cu foarte mulți ani în ur­mă, pe un timp de secetă, ca acum, pe când trăia părintele Tit Moldovan de la Mânăstirea Țigănești, după Sfânta Litur­ghie am făcut rugă­ciuni de ploaie împreună. Părintele era un călugăr evlavios și cu credință tare în Dumnezeu, dar, la un mo­ment dat mi-a zis: «Măi, Adrian, chiar crezi că o să plouă?». «Trebuie să plouă, părinte, că doar v-ați rugat! Ne-am rugat cu toții!». Și atunci el, oftând, a zis: «Vai, măcar o singură femeie văduvă să plângă la rugăciune, că se fărâmă no­rul!». Și a plouat! El asta credea – că ploaia se formează din lacrimile unei femei văduve. Dacă în țară ai măcar o văduvă care plânge la rugăciune, țara este izbă­vită! De atunci, eu nu văd ploaia doar ca pe un fenomen natural, ci, mai de­gra­bă, ca pe unul supranatural, o mi­nune, un dar de la Dumnezeu. Sigur că ea se manifestă ca un fenomen natural, dar cum toate ţin de buna rânduială a lui Dumnezeu şi de purtarea de grijă a Lui faţă de univers, de pământul Lui, de grădina Lui, ea este, până la urmă, un fenomen supranatural. Tot ce vă spun vă spun din adâncul inimii mele de țăran. Pentru că eu, nici dacă aș avea 100 de ani de stat Bucureşti – şi au trecut deja 40 şi ceva – nu m-aș schim­ba vreodată, pentru că nu mă pot dezră­dăcina. Eu am rămas un ţăran atât de convins, încât văd ploaia așa cum au văzut-o me­reu bunii și străbunii mei. Pentru că aşa mi s-a părut, că țăranii mei sunt sinceri, sunt credincioşi, sunt autentici, ei au o anumită legătură cu univer­sul, cu cei de dincolo și au și o altfel de legătură cu Dumnezeu. Dau slavă Mântuitorului că satul meu încă nu s-a pervertit, a rămas cât se poate de mult în forma satului românesc de altădată”.

„E voia Domnului”

Drăgaica (Zimnicele, jud. Teleorman)

– Şi când venea seceta peste țăranii copilăriei dumneavoastră, ce făceau?

– În primul rând, niciodată nu pomeneau de-ale ştiinţei, deşi vin dintr-un sat cu oameni foarte deştepţi, dintr-un sat care a dat mulţi preoţi, învă­ţători, profesori, doctori, deci oameni cu carte. Ei spuneau mereu – „E voia Domnului!”. Satul meu se află într-o zonă binecuvântată de Dumnezeu. Țăranii mei nu se aşezau în pat fără să se închine, nu se ridicau din el fără să se închine, nu se aşezau la masă fără să se în­chine. Orice făceau, făceau în­soţiți de semnul Sfintei Cruci, de puterea Ei. Iar bătrânii își petreceau mare parte din timp rugându-se. Dacă mergeam, tri­mis de bunica, la daica Lisa­veta Chiţescu, o găseam mereu stând la masă şi citind din Psaltire. Avea o Psaltire mare, la fel de mare ca şi Evanghelia din biserici. Fiind trecută de 70 de ani, avea și nodurarul pe mână, dar zicea şi din gură, la sfârșitul fiecărei catisme: „Doamne miluieşte – unu, Doamne miluieşte – doi…” până ajungea la 40. Aveam peste drum de noi pe Asineta Ciorănescu, care şi ea avea aceeași rânduială a Psaltirii. Aproape toate bătrânele din sat, şi în mod special văduvele, aveau această rânduială. Se rugau, aşa zic eu, cu cea mai autentică rugăciune – Psaltirea, care este un izvor nesecat. Îţi găseşti în ea, rugându-te, răs­puns la toate problemele pe care le ai, la toate problemele cu care vii înaintea lui Dumnezeu. Pe lângă asta, Psaltirea este un izvor de mare linişte – şi sunt convins că de asta o și citeau mult vă­duvele din sat, pentru că le liniştea tristeţea, le li­niş­tea dorul.

„Tu, Doamne, Cel ce răsari soarele!”

Bătrân rugându-se

– Pentru dezlegarea ploilor, bătrânii din sat aveau vreo rugăciune aparte?

– Da. Totul începea neapărat la Sfânta Litur­ghie. Părintele din sat citea rugăciunea în cadrul Sfintei Proscomidii, când se ridică o părticică din prescura celor vii şi se aşează pe disc, în faţă Ag­neţului, adică în faţa Mântuitorului, ca un simbol al rugăciunilor noastre. Îmi amintesc și acum cum începea: „Tu, Doamne, Cel ce răsari soarele peste cei buni şi peste cei păcătoşi, trimite ploaie peste pământ, ca să crească verdeaţa pentru animale şi cele de trebuinţă traiului pentru om”. Și apoi se sfințea și aghiazma, iar părintele ieșea din biserică și o ocolea, stropind împrejurimile și mulțimea care era adunată. Dacă nu ploua chiar în ziua aceea, atunci cel târziu a doua zi se formau nori veniți de unde, de neunde, și începea să plouă! Când eram acasă, când se făceau slujbele pentru ploaie, văduvele erau cele care se rugau în primul rând. În vremea copilăriei mele, când vorbeai des­pre o femeie văduvă, mai ales văduvă de război, vorbeai ca despre o sfântă. Ele își păstrau până la sfârșitul zilelor văduvia, nu se recăsătoreau și pur­tau și ținuta de doliu toată viața, nu-și mai dădeau jos hainele negre. Deci, intrau într-un fel de gru­pare de femei cu altă rânduială decât a restului satului, și pot să spun că trăiau ca niște măicuțe de mânăstire, rămâneau legate de biserică toată viața. Ei bine, aceste văduve din sat făceau rugă­ciune pentru ploaie și tot ele tocmeau paparudele – fete tinere, întotdeauna fecioare, pe care le îmbrăcau în frunze de bozii, pe care le prindeau de o ro­chiță foarte subțire pe pe care o purtau. Erau îmbrăcate cu totul în frunze verzi. Paparudele plecau pe uliță și se opreau la răscruci, unde aveau un anumit dans ritual și cântau: „Hai la râu, lele Rudă, adă apă și ne udă! Hai și udă florile, udă paparudele, ca să vină ploile!”. Femeile văduve ieșeau la ele cu găleți pline cu „apă neîncepută”. Adică, era prima găleată cu apă pe care o luau de la cișmea, o apă din care n-ai luat nici măcar o cană. Și aruncau cu apa din găleată pe paparude și apoi se duceau în altă răscruce de ulițe și făceau același lucru. Dacă se întâmpla ca în sat să fie și o înmormântare, femeile văduve așteptau corte­giul să ajungă la răscrucea ulițelor, și, cât preotul spunea ectenia pentru cel adormit, ele aruncau cu mâinile apă peste sicriu. Aveau credința că cel adormit peste care aruncau apă va duce rugăciu­nea lor înaintea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu se va milostivi și va trimite ploaie. Și să știți că ploua după toată această rânduială! Asculta Dumnezeu și rugăciunea preotului din biserică, dar și rugă­ciu­nea și ritualul paparudelor, care, chiar dacă pare o incantație, la o primă vedere, era, în fond, ru­găciunea unor tinere curate, care doreau să plouă, ca recolta să se salveze. Era ceva foarte frumos!

– De fapt, toți erau niște soli trimiși către cer: mortul care pleca din sat la cer, solia fecioarelor, care sunt puritatea pe pământ, și femeile văduve, mijlocitori între noi și Dumnezeu.

– Da, eu cred că e posibil ca ceea ce făceau aceste fecioare-paparude să fie o reminiscență a ritua­lurilor făcute de sibile, la începuturi, de preo­tese. Biserica veche păstrează și astăzi sibilele pe pictura exterioară din pridvor. Ele sunt pictate acolo pentru că au profețit despre venirea lui Hris­tos și, probabil, au făcut și un fel de apostolat de început pentru El. Dacă te duci în orașul Petra, în Iordania, și urci la ruinele bisericii bizantine, pe mo­zaicul pardoselii bisericii vechi, în afara mode­lelor florale, găsești și chipul a două sau trei sibile.

– E minunat ce spuneți, părinte, sfinția voas­tră vedeți datinile noastre străvechi în armonie cu credința în Hristos.

– Niciodată aceste datini n-au fost în răspăr cu biserica. Țăranii nu au avut niciodată îndoiala că ceea ce fac îi desparte de credința în Domnul Hris­tos, chiar dacă paparudele păreau să împli­nească niște incantații sau niște ritualuri păgâne.

„Universul stă pe mâinile lui Dumnezeu”

Românii de demult știau să aducă ploaia

– Dar de ce credeți că biserica a îngăduit ase­menea ritualuri pe ulițele satelor vechi româ­nești?

– Poate pentru tot ce se face spre aducerea ploii legat de apă, iar apa, pentru biserică, este ele­mentul vieții. Gândiți-vă că Iisus, înainte de Învie­re, scoate în evidență acest element: la întâlnirea cu Samarineanca, la fântână, de exemplu, unde El a spus: „Eu sunt apa vieții”. Iar femeia îi răs­punde: „Dă-mi, Doamne, apa vieții, ca să nu mai însetez niciodată”. Apa este și o componentă a Liturghiei, este componentă a Sfintelor Daruri, alături de vin și de pâine. Pe urmă, avem Boboteaza, când preoții din Țara Sfântă ies la Iordan și se întâmplă o minune, în fiecare an – Iordanul începe să curgă invers! Există și o tradiție foarte veche, care spune că Iisus a venit să se boteze la Iordan chiar în locul în care Adam ar fi stat pe o piatră, timp 40 de zile, cu apă până la gât, în semn de pocăință. (Tradi­ția spune că Adam a îndrăznit să facă zapis cu diavolul, în schimbul unor semințe pentru semănat. Într-o apocrifă, se spune că atunci când Adam și-a dat seama de păcat, că iarăși a fost păcălit de diavolul, s-a dus și a scris zapis pe o piatră, a așezat piatra în Iordan, și a stat pe ea 40 de zile și 40 de nopți cu apa până la gât și s-a rugat lui Dumne­zeu să-l ierte.) Apoi, evreii, când ies din Egipt şi intră în Ţara Sfântă, trec prin locul acesta al Iordanului, unde stătuse Adam, şi se duc spre Ierihon, unde se aşează şi serbează primul Paşte. Hristos, când vine la Iordan, rupe de fapt zapisul făcut de Adam cu diavolul şi se aşează la Botez, în faţa lui Ioan, chiar pe pia­tra pe care stătuse strămoșul ome­nirii. Și-avem, drept primă Taină a Bisericii, Botezul. Renaștem din apă și Duh! Iată, deci, toată istoria mântuirii noas­tre, legată de apă. Ceea ce este firesc. Oamenii de ştiinţă spun că pământul este cea mai preţioasă planetă şi, în egală măsură, mai vulnerabilă, pentru că este învăluită de apă. Dar aici e taina, că universul stă pe mâinile lui Dumnezeu şi este condus de purtarea Lui de grijă, de pronia cea dum­nezeiască.

– Şi tocmai de aceea îl putem ruga la vreme de secetă, să aducă apa în pământul uscat.

– Da, și vedeţi? El nu ne refuză. Toţi preoții am făcut rugăciuni de ploaie şi L-am rugat pe Dumnezeu, până nu este prea târziu, să salveze ce se mai poate salva din recolta acestui an. Şi aţi văzut că a venit ploaia şi a venit ploaie bogată pe toată faţa pământului însetoşat! Minune! Iar acum Îi mulţumim pentru dar. Încă o dată ne dovedeşte că are grijă de noi, că ne iubeşte şi ne salvează, ori de câte ori e nevoie. De noi depinde totul. Știți că pe internet circulă o istorie a unei minuni recente. Li s-a întâmplat de curând, unor femei din Germania sau din Franţa, nu sunt sigur, care au fost în Ţara Sfântă, să viziteze Ierusalimul. Și, la un moment dat, în toate fotografiile lor făcute acolo a apărut chipul lui Hristos. Ele, neştiind să interpreteze ima­gi­­nea, și-au zis: „Haideţi să facem un grup de rugăciune, să vedem cine este acest chip şi de ce a apărut la noi”. Şi a venit Iisus aievea în timpul ru­gă­ciunii şi le-a spus: „Eu sunt Hristos. Tot timpul am fost cu voi la Ierusalim. Să spuneţi lumii că Eu sunt Salvatorul ei!”. Mi-a plăcut foarte mult această mărturi­si­re a Mântui­torului către lu­me, în condiţiile de acum, condiţii în care toţi văd fina­lul, apocalipsa, deși nu este decât un extemporal. Oa­me­nii au tendinţa să vorbească despre pandemie ca despre sfâr­şitul lumii, dar ve­deţi cât de mult ne iubeşte pe noi Dumnezeu, cât de multă dragoste părin­teas­că are față de noi? Ar fi putut să le spună aces­tor fe­mei: „Spuneţi lumii că o dis­trug!”. Dar nu a spus asta, ci „Spuneţi că Eu sunt Salvato­rul!”. Şi aici se ex­plică cuvân­tul Lui din Evan­ghelie: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”. Mi se pare extraordinar!

„Pe credincioşii mei îi învăţ să trăiască pentru Liturghie”

Pomenind morții

– Părinte Adrian, lucru­rile pe care le-ați spus despre tradiția românească ne umplu de dorul trecu­tului, care părea mai curat și mai aproape de Dumnezeu. Ce-ar putea să facă biserica pentru datinile care au apus?

– Ar trebui să le readucem la lumină. Dum­nezeu a spus că Biserica Lui nu va fi distrusă nici de porţile iadului. Eu de ani de zile mă ocup de credincioşii mei şi îi învăţ să trăiască pentru Liturghie, pentru că am cunoscut oameni care au trăit toată viaţa așa. Bunăoară, era fosta maică Ileana Şteflea; ea fusese maică şi, cu decretul antimonahal al comuniștilor, a fost dată afară din mânăstire, așa că a plecat în lume, s-a căsătorit, a avut și o fată. Maica nu era un om de colea – era arhitect de formaţie, era și pictoriță. Ei, după ce s-a întors în lume, pe timpul cât eu am fost elev de seminar, dânsa venea în fiecare zi la Liturghie, la „Radu Vodă”, la ora şase dimineaţa. Pe urmă, mai târziu, s-a mu­tat la Catedrală. Zi de zi, ea a fost la Sfân­ta Liturghie şi a trăit bucuria îm­părtăşaniei! La 90 şi ceva de ani, a venit într-o dimineaţă de la Catedrală, i s-a făcut rău, s-a aşezat în genunchi, lângă o bancă din staţia autobuzului, şi şi-a dat duhul. Așa trece la Domnul un om care a trăit pentru Sfânta Liturghie. Așa trăiau văduvele de la mine din sat, care aduceau ploaia cu rugăciunile lor! Și să știți că nu sunt povești. Eu am bu­curia să am credincioşi, care vin zi de zi la Liturghie. De aceea o şi încep atât de dimineaţă, pentru ca ei să poată ajunge apoi la muncă. Și merg zi de zi la servciu, cu binecu­vântarea Li­turghiei, însoţiţi de bucuria prezenţei lui Hristos. Și asta nu este puţin!

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian