Bisericile își părăsesc sihăstria

– Relatări despre suferința preoților și credincioșilor –

Pentru prima dată în ultimele două sute de ani, bisericile noastre au fost închise timp de două luni, din pricina pandemiei de coronavirus. Preoții și credincioșii au fost nevoiți să găsească noi metode de a-și duce mai departe viața duhovnicească, în condițiile în care a fost in­terzisă participarea la slujele de obște, iar spove­dania și împărtășania au fost posibile doar la cerere, la domiciliul celor care aveau nevoie – în general bătrâni și bolnavi. Și toate acestea, într-o stare cvasige­nerală de izolare la domici­liu. Astfel că sunt oameni cu desăvârșire singuri, care au trăit în această vreme o veri­tabilă pustnicie, fără să fie pregătiți pentru ea. Oameni pentru care spațiul bisericii este și suport sufletesc. Re­cent, autoritățile au anunțat relaxarea restricțiilor impuse pentru stăvilirea pandemiei de coronavirus. La momen­tul când scriem aceste rân­duri nu știm exact în ce va consta această relaxare, dar există speranța că va fi din nou permis accesul enoriașilor la slujbele bise­ricilor, cu respectarea anumitor reguli sanitare.

În dialogurile care urmează, am încercat să aflăm cum au trecut creștinii români și păstorii lor peste această încercare și ce putem învăța din ea.

Pr. Vasile Ioana, parohul Bisericii „Sfântul Nicolae” – Dintr-o Zi, din București: „Biserica s-a opus răspândirii morții”

– Pe timpul acestor luni în care bisericile au fost închise pentru enoriași, multă lume a fost lipsită de sprijin duhovnicesc, sufletesc și moral. Oare dacă lăcașele domnului ar fi rămas active, nu le-ar fi fost oamenilor de mai mare folos, în vremurile acestea de frică și boală? Nu credem, oare, cei credincioși, că Hristos este Doctorul absolut?

– Iisus Hristos a fost, este și va fi Doctorul absolut. El este soluția tuturor problemelor noastre. Și cred că, în perioada aceasta, Domnul, ca Doctor al trupurilor și al sufletelor noastre, ne-a ajutat, în primul rând, să prevenim răspândirea bolii și a răului în comunitate. Biserica, în ipostaza ei de trup mistic al lui Hristos, aduce, desigur, sprijin, stabi­litate și sănătate sufletească; dar nu numai sufle­tească, ci și fizică, concretă, pentru întreaga socie­tate. Spun asta, întrucât Biserica nu trebuie privită în afara societății; ea face corp comun cu socie­tatea. Este, cum spunea cineva, „parte a soluției”. În această dublă calitate a ei, Biserica s-a opus răspândirii morții, i-a protejat pe cei mai vulne­rabili și le-a întins o mână celor aflați în nevoie. Așadar, nici vorbă să ne fi dovedit slabi în credință. Nu a fost nicidecum un pas înapoi. Biserica și-a înțeles rostul adânc și a acționat în consecință pen­tru protejarea credincioșilor ei. Sunt convins că, fără această atitudine a Bisericii, am fi avut mult mai multe victime ale pandemiei de coronavirus, poate chiar zeci de mii. Din această perspectivă, izolarea noastră, a fiecăruia, și absența de la sfintele slujbe nu mai par atât de dramatice. Dimpotrivă, capătă un sens mai înalt. Iar legătura cu credincioșii nu s-a pierdut. Noi, ca slujitori ai Bisericii, le-am acordat asistență permanentă, am fost în contact cu toți cei care au avut nevoie de un sfat duhovnicesc. N-am întrerupt deloc legătura cu enoriașii, pentru care am creat grupuri pe WhatsApp, unde le-am răspuns la întrebări, le-am oferit îndrumări etc. Am creat chiar împreună un program duhovnicesc: de exemplu, i-am sfătuit ce rugă­ciuni să rostească și când să le spună, câte mătănii ar fi bine să facă, ce cărți ar fi indicat să citească în această perioadă pentru întărirea credinței etc., iar toate acestea fără îndoială că i-au întremat sufletește. Am făcut aceasta și ca urmare a în­demnului primit din partea Pa­triarhiei Române. Sigur că toa­te acestea n-au putut stinge dorul de biserică, dorul de a ne vedea față către față, de a ne ruga împreună, de a simți acel fior mistic, pe care numai la sfintele slujbe îl avem.

Important este însă că Bi­serica a reac­ționat în mod fi­resc și s-a alăturat demersu­rilor statului în acest uriaș scop co­mun: salvarea de vieți. Dacă preoții nu i-ar fi în­demnat pe credincioși să stea în case, cu siguranță că mulți dintre ei nu ar fi ascultat de autorități și s-ar fi expus unei primejdii de moarte. Or, Biserica prețuiește, slujește și apără viața. În plus, așa cum spuneam, Bise­rica a oferit un conținut spiritual vieții oame­nilor în pe­rioada de izolare acasă, ceea ce i-a ajutat pe credincioși să treacă mai ușor peste despărțirea de ceilalți. Aceasta este pers­pec­tiva din care tre­buie privită poziția Bisericii în vreme de pande­mie. Nu e vorba de teamă de boală sau de subor­donare față de stat, ci de res­ponsa­bi­litate pentru viețile oa­meni­lor. Toate cultele au înțeles aceas­ta, de aceea nu s-au opus restricțiilor decise de autorități.

„La slujba de hramul bisericii, am așezat pe scaune fotografii ale credincioșilor”

– Fără Sfintele Taine și fără posibilitatea ca măcar, fie și pentru un sfert de ceas, să-și pună genunchii la rugăciune într-o biserică, dinaintea unei icoane, cum credeți că vor ieși credincioșii la capătul acestei crize, mai întăriți, sau mai slăbiți în cre­dință?

– Cu siguranță, mai întăriți. Dorul de Dumnezeu va fi mai mare, iar dragostea pentru Biserică, și mai puternică. E ca atunci când nu te vezi o lungă pe­rioadă cu o persoană dragă, și când o reîntâlnești, îți reverși asupra ei toată afecțiunea acumulată în timp. Știu că așa va fi, pentru că deja am anumite reacții din partea enoriașilor, care îmi mărturisesc dorul de Dumnezeu, de biserică, de semeni. La sluj­ba de hramul bisericii noastre, în Duminica Mironosițelor, am așezat pe scaunele din biserică fotografii ale credincioșilor din parohie – un fel de a-i avea prezenți în sfântul lăcaș. Biserica, plină de chipurile lor luminoase, ne-a impresionat enorm pe noi, cei ce slujeam.

Și încă ceva: am spovedit mulți oameni în această perioadă, mergând acasă la ei, și am con­statat că sunt mult mai serioși în a urma poruncile dumnezeiești. Oamenii sunt mai ponderați, mai cuminți și mai smeriți acum. Fug de poleiala lumii, de aparențe, nu-și mai îndreaptă atât de mult atenția spre politică, nu mai pierd vremea în fața televi­zorului, ci merg direct la esență.

– Ați spus că ați spovedit și împărtășit. Cum așa?

– Creștinii n-au fost opriți de la spovedanie și împărtășanie; Patriarhia Română a decis ca enoria­șii care doresc să se poată bucura de aceste Sfinte Taine, acasă la ei, solicitându-i aceasta preotului pa­roh. Am primit nenumărate telefoane de la cre­dincioșii din parohia mea, așa că am mers acasă la ei și i-am spovedit și împărtășit. De aceea, îi în­demn pe cei care citesc aceste rânduri și care Îl iubesc pe Hristos să nu-L țină departe de ei, ci să-și sune duhovnicii și să-i roage să vină acasă, pen­tru a-i spovedi și, după caz, a-i împărtăși cu Scum­pul Trup și Sânge al Domnului. Oamenii au uitat sau poate că nu au știut că acest lucru este posibil. Mulți colegi preoți au procedat ca mine.

„Au fost cele mai grele zile din viața mea de preot”

– Ce trăiri ați avut sfinția voastră slujind în biserica goală?

– Au fost cele mai grele luni din viața mea de preot. Spun asta întrucât, atunci când slujesc, pentru mine contează enorm privirea credincio­șilor. La fiecare gest liturgic, la fiecare cuvânt rostit din Sfânta Scriptură, îi privesc în ochi pe enoriașii mei. Credința din privirea lor îmi dă putere, așa cum, probabil, privirea mea părintească îi mângâie și îi întărește și pe ei. Evlavia din privirea lor mă face să cred că harul lui Dum­ne­zeu vine și mai mult asupra noastră. În acest schimb de pri­viri se naște și se întreține iubirea întru Hris­­tos. Cum să nu-mi lipseas­că? Îmi lipsesc, de asemenea, îm­brățișările. Obișnuiam ca, de fiecare dată când îi binecu­vân­tam, să-i și îmbrățișez pe eno­riașii mei.

– Ce credeți că ne-ar putea învăța această experiență, din punct de vedere duhovnicesc?

– Perioada prin care trecem acum ne ajută să înțelegem că nimic nu este definitiv în aceas­tă viață. Dorința noastră de con­trol asupra prezentu­lui și a viitorului, sta­bi­litatea finan­cia­ră și so­cia­lă, siguranța și încre­derea în resorturile exte­rioare ale vieții au fost supuse, în aceste zile, la un mare test. Dacă până acum aveam sentimentul unei temeinicii și al unei solidități a așezării noas­tre sociale, ni s-a arătat că, în numai câteva zile, totul se poate schimba. Poate apărea o molimă care să ne șteargă de pe fața pământului, ori poa­te veni o dictatură, care să ne răpească libertatea, pentru cine știe câtă vre­me. În fața tuturor aces­tor posibilități nefericite, suntem foarte fragili și vulnerabili, așa încât prin­cipala noastră lecție este că nu avem scăpare decât în brațele iubitoare ale lui Dumnezeu. Cine are an­cora credinței trăiește zilnic experiența iubirii Lui nemărginite. Odată schimbată direcția de la cele pământești către cele cerești, omul este cuprins de o dragoste nemăr­ginită pentru Dumnezeu și pentru semeni, iar această dragoste îi aduce o Pace Sfântă. Acesta este semnul după care poți să-ți dai seama dacă ești sau nu pe această Cale. La final, te pro­voc, dragul meu Claudiu, pe tine și pe cei ce vor citi rândurile așternute în paginile revistei „Formu­la AS”, cu o întrebare: simți măcar o dată în zi o pace lăuntrică ce-ți inundă toată ființa și, odată cu ea, o dragoste imensă? Cel ce răspunde cu „da” acestei întrebări este pe Cale. Cel ce încă nu a pornit o poate face. Oricând! Iar pentru experiențe mistice de acest fel, merită să faci orice efort.

Pr. prof. univ. dr. Dorin Zosim Oancea, profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu: „Frica de moarte te face să-ți iei viața în serios”

– Părinte profesor Oancea, de ce credeți că în societatea noastră, pe care o considerăm una creș­tină, a dominat frica în această perioadă a pandemiei? Nu mai avem încredere în dragostea și puterea lui Dumnezeu față de noi? De ce ne-am lipsit cu atâta ușurință de întâlnirea cu El? Vă întreb acestea, căci au fost puține vocile care să ceară redeschiderea bisericilor, chiar și înainte de Paști.

– Am două observații de făcut în legătură cu întrebarea dvs. Prima se referă la teamă. Frica de boală, în primul rând, și frica de autoritatea de stat, în al doilea rând. Teama aceasta este percepută de unii ca o maculare a adevăratei condiții duhov­nicești. Nu sunt de acord deloc cu o astfel de viziu­ne. Pentru că Biblia ne arată, încă de la început, că acest sentiment este sădit în noi ca mijloc peda­gogic. Iar când îi este amenințată viața, în om ac­ționează cu putere frica. Desigur, unii reușesc să și-o depășească în diferite situații, dar alții nu, și nu sunt blamabili din acest motiv. Frica se poate depăși încet, încet, prin adâncirea într-o viață dedi­cată lui Hristos. Și Hristos ne îndeamnă să nu ne fie frică. Dar frica îi este pro­prie omului și ne poate apropia de Dumnezeu, căci ea ne face să ne gândim la moarte, iar gândul la moar­te te face să-ți iei viața în serios, să o trăiești cu o mai mare intensitate și cu mai mare folos duhovnicesc.

O a doua observație este legată de responsa­bi­litatea pe care o avem în calitate de cetățeni. Res­ponsabilitatea față de mine, de aproapele meu și de lumea întreagă, ca făpturi ale lui Dum­nezeu. Creștinii nu se pot deroba de a­ceastă responsa­bi­litate. Și atunci, pen­tru nimic în lume nu pot pune în balanță probabila primej­dui­re a vieții altuia, sau chiar a mea, cu nevoia mea de a merge la bi­se­rică. De aici atitu­di­nea re­zervată, cumin­te, a majorității creș­ti­nilor.

„Cred că această perioadă de recluziune este un câștig pentru suflet”

– Creștinii obișnuiți n-au avut posibilitatea, vreme de două luni, nici măcar să se roage câteva minute la o icoană la care au evlavie, într-o bise­rică, iar cei mai mulți au fost lipsiți de spovedanie și împărtășanie. În aceste condiții, cum credeți că vor ieși la capătul acestei crize, mai întăriți sau mai slăbiți?

– Înainte de toate, trebuie să înțelegem că sfintele slujbe nu reprezintă pentru credincioși un scop în sine, ci un mijloc de apropiere de Hristos. Noi putem urma calea de mântuire pe care ne-a indicat-o Iisus Hristos și în singurătate, în izolare, în prigoană chiar – așa cum bunăoară au făcut-o deținuții politici de sub regimul comunist. Într-un fel, viața noastră din ultimele două luni a avut caracterul unei sihăstrii. Și asta înseamnă că au fost create premisele unei aprofundări a vieții noastre duhovnicești. De asemenea, am putea înțelege mai bine că slujbele Bisericii ne sunt permanent dăruite pentru a intra mai ușor în comuniune cu Domnul nostru Iisus Hristos. Cred că această perioadă de recluziune este un câștig pentru suflet. Acum am postit de la împărtășanie, dacă vreți, pentru a per­cepe importanța ei. Este o expe­riență cu valoare terapeutică, recu­noscută ca atare în spiritualitatea ortodoxă.