Mojarul Coanei Lența și alte povești

În dimineața asta însorită de martie, când ultimele bucăți de zăpadă din grădină se mic­șorează văzând cu ochii și de sub ele scot capul ghioceii victorioși, am început să îmi primenesc casa pen­tru primăvară. Din toate cot­loa­nele îmi fac semn felurite o­biec­te care așteaptă atenția gos­podinei. Praful, păianjenii le-au acoperit cu un strat de tristețe așa cum, bunăoară, necazurile vieții căzute peste sufletele noastre le răpesc strălu­cirea și energia.

Refuzat la export

Încep cu suportul de ziare. S-au adu­nat în el câteva kilo­gra­me bune de hâr­tie, și mai glossy, și mai comună, după ti­pul și condiția grafică a pu­blicației cum­părate. Citesc, evident, destul de mult on-line, dar nimic nu poate egala plă­cerea și stimulul intelectual pe care-l găsesc în litera tipărită. Iar foșnetul paginii de ziar îmi aduce mereu în minte scene de epocă interbelică, mo­­mentul relaxant în care, după ce a parcurs, prin ochelarii fixați pe nas, editorialele sau can­ca­nurile din vreo gazetă la modă, un mic burghez din târgul Ieșilor, din Bucureștiul zeflemist, ori din Cernăuțiul emancipat, depune ziarul împătu­rit în suportul de lemn, așezat lângă fotoliu. Vor fi avut Ibrăileanu, Caragiale, Eudoxiu Hurmu­zachi astfel de obiecte în casele lor?

Suportul meu de ziare e mult mai tânăr. L-am cumpărat prin anii ‘80-’90, când un cu­rent retro pătrunsese în România, iar co­menzile de mo­bi­lier venite din străinătate mai aveau mici rebu­turi, spre bucuria cumpărătorilor autohtoni. „Re­fu­zat la export” era, în mentalul nostru de atunci, garanția unui obiect mai aparte, ieșit (credeam noi!) din banalitatea obiec­te­lor produse în serie. Șters acum, des­po­vărat de ziarele care debordau din el altă­dată, co­șulețul meu de lemn este pre­gătit pen­tru noile publicații. Cât timp vor mai po­posi ziarele și revistele în el?

Piulița de alamă

Pe marginea unui bufet așteaptă cu­minți două piulițe de alamă. Una mai ma­re, alta mai mică, sunt doi cilindri groși, evazați în partea de sus, cu mici toarte laterale, având fiecare câte un pi­lug greu, din același metal, numai bun de zdrobit bucăți mari de za­hăr, scorțișoară, ie­ni­bahar, pi­per, sâmburi de cai­să, pâine uscată. Și câte și mai câte altele, pe care nu le mai știu, pentru că au plecat de mult cei sau cele care, prin gestul lor repetat, transformau corpul solid în pulbere fină.

Ultima care le-a folosit a fost bunica mea maternă, Ele­na Maftei (coana Lența pentru cei apropiați). Citadină, crescută în Botoșanii anilor 1900, în pitorescul cartier Popăuți, de lângă biserica lui Ștefan, avea obiceiuri mic-burgheze bine con­tu­rate. Cel mai pregnant – băutul cafelei – era pre­cedat de un întreg ritual: prăjirea boabelor verzi în­tr-un castron de aluminiu, în care – cu prestanța unui ma­reșal ce conduce o bă­tălie de­cisivă – învârtea cu o lingură de lemn, arsă și boantă de atâta folosire. Se umplea casa de o aromă care ieșea până în curte, ba chiar pe toată strada su­ceveană „Jean Bart”, co­chetă pe atunci, ce cobora înspre gara Bur­dujeni. Semnal clar pentru prie­tenele coanei Len­ța, care se și înfiin­țau la ușă… Era luată mai apoi din sertar vechea râșniță de alamă, un cilindru ușor de ținut cu o mână, pe când cealaltă învârtea de zor toarta, până când întreg ustensilul se în­fier­bânta. Ca în Cartea șoaptelor, râșnitul cafelei era o vrajă, o incan­tație, un gest pe care pesemne că bunica l-a moș­tenit de la mama ei, Elencu Demetrian, fiică a comunității armenești din Botoșani.

Născută Crețulescu, bunica Lența s-a logodit, în 1910, cu Gheorghe Maftei, un chipeș „Sub­oficer secretar Reg. 8 Roșiori”, așa cum este no­tat pe o fotografie sepia din acel an, purtând ins­cripționată marca atelierului: „S. Chevallier Photographe d’art Jassy”. După căsătorie, fami­lia s-a așezat în localitatea Lespezi, din Județul Iași, un mic târg multietnic, înfloritor în perioada interbelică, unde a fost angajat bunicul meu, absolvent al Școlii ieșene „Drumuri și poduri”, prima promoție, 1914. Acolo, nu departe de valea Siretului, și-au zidit casa, acolo li s-au născut cele patru fete: Maria, Aneta, Ecaterina şi Ileana. Am din Lespeziul de atunci, tot prin bunica Lența, o lampă cu picior, dintr-o sticlă gălbuie și transparentă, pe care o șterg întotdeauna cu infinită atenție. Trebuie să-i fi fost de mare folos în timpul zbuciumatei sale vieți. Pentru că, pe la 50 de ani, femeia tonică și isteață care era s-a trezit dintr-o dată văduvă, soțul murindu-i de tifos exantematic. Dar s-a văzut și fără un aco­periș deasupra capului, pentru că la sfâr­șitul răz­boiului, linia fron­tului a trecut chiar prin Les­pezi. Când s-au întors din refugiu au găsit în loc de casă un morman de ruine fu­megânde. Clădirea cu etaj, înălțată cu multă pri­cepere de picherul Gheor­ghe Maftei (constructorul podului de peste Siret, folo­sit și astăzi) nu mai exista. Atunci Len­ța s-a retras la locuința părintească din Bo­toșani, unde – lipsită de orice venit – a fost ajutată finan­ciar, atât cât se putea, de cea mai mare dintre fete, Maria, deja profesoară de franceză. Când au apărut nepoții de la fiica cea mică – mama mea – bunica a venit să ne crească, stând cu noi la Suceava, în locuințele de serviciu pe care Căile fe­rate de atunci, din anii 50-60, le puneau la dis­poziția angajaților.

În casa de pe strada Jean Bart nr. 13, colț cu Nicolae Iorga, în mica bucătărie care era și odaia bunicii, o văd și acum: pisează în piulița de ala­mă felii de pâine uscată, la cald, după sobă, trans­formându-le într-un pesmet auriu. După care, tăvălește în pudra fină minunatele ei pâr­joale moldovenești…

Ghemele mamei

Dar cine mai folosește azi ciuperca pentru țesut ciorapi? Alt obiect (aproape) uitat, mica emis­feră de lemn, cu un mâner central, se intro­ducea cu dibă­cie în șosetele găurite, până când căciula ciupercii se potrivea exact pe conturul bucății roase. Urma un balet bine condus al acului cu fir de lână sau de bumbac, de aceeași culoare ca șoseta (deh, erau și criterii estetice la cârpitul ciorapilor, nu numai utili­tariste…). Din patru cusături bine strunite, se făcea în jurul găurii un chenar, apoi acul aluneca orizontal și vertical, țesând bucata lipsă de mate­rial.

Cel puțin așa o vedeam eu pe mama, Ileana Sumanaru, în serile de iarnă: stând pe un scăunel lângă sobă, cu micul ei coș de lucru alături. Tre­buie să fi fost o corvoadă plăcută pentru tânăra telefonistă CFR de atunci, epuizată de turele de noapte, defilările și nenumăratele șe­dințe de la care nu avea voie să lipsească. Câr­pitul ciorapilor era o muncă mult mai ușoară de­cât spălatul rufelor, care îi lua cel puțin o zi din săptămână, folosind lighene mari, emailate, în care freca cearșafurile și prosoapele pe un măn­gălău dreptunghiular, din tablă ondulată de zinc, care azi nu se mai găsește decât în muzeul obiec­telor de menaj. Apa se aducea de la pompa din curte, chiar și după ce mașina de spălat marca Alba Lux a ajuns la noi în casă în anii ‘60.

Tata, impiegat de mișcare în gara Burdujeni – pe atunci o misterioasă clădire pentru mine – adu­cea un braț bun de lemne, proaspăt tăiate, mi­ro­sind a ger.

– Iar ai cărat zăpadă în casă, Gică! îl mustra, cu un zâmbet șăgalnic, mama, pe când eu și fra­tele meu așteptam la difuzor emisiunea „Noapte bună, copii !”

– Să aibă grijă toată lumea să-și scuture pi­cioa­rele la intrare, măi Lenuș!, răspundea tata, iar noi tăceam mâlc.

Nu pot uita acele seri de iarnă din anii co­pi­lăriei, când mâinile mamei dansau țesând cu mă­iestrie ciorapii rupți de un băiețel și o fetiță care, privind-o, se sim­țeau învăluiți în mister.

Blacheurile lui Fred Astaire

Tot iarna, când intrau în func­țiune bocănceii mai călduroși, se mergea la cizmar pentru o opera­țiune esențială: pingelirea și aplica­rea de blacheuri pe încălțămintea copiilor. Blacheurile – mici aplice de metal, pe care astăzi nu le mai poartă nimeni, pentru că au cam dispărut și cizmarii care știau să le pună – apărau atât vâr­furile, cât și tocurile pantofilor noștri scâlciați.

Mai târziu, în adolescență, am descoperit, ui­tându-mă la televi­zorul nostru alb-negru (cum­părat de părinți în vara invadării Ce­hoslovaciei, când magazinele din Suceava au cunoscut un subit re­viriment în aprovizionarea cu mărfuri de tot felul!), că bucățile de metal de pe talpă pot deveni adevărate generatoare de ritm. Priveam cu uimire scenele de tap dance în care marii dansatori Fred Astaire și Ginger Rogers trans­formau orice suprafață în suport pentru dans și vibrație. Mi-ar fi plăcut să-i imit, doar că la vre­­mea aceea nu mai purtam bocăncei cu blacheuri: trecusem deja la primele mele cizme de damă, dintr-o imitație de piele țeapănă, care mi se păreau culmea eleganței. Aveau cinci centi­metri de toc…

Cufărul bunicii Agripina

Ce ar mai fi de scos din uitare, în dimineața de primăvară însorită în care izolarea mă face să-mi redescopăr casa în care trăiesc? Ah, da, aici, în stânga, cufărul din lemn, cu ferecături din metal, despre care îmi place să cred că a fost lada de zestre a bunicii paterne, Agripina. Nu știu cu precizie dacă e așa, dar mi-o închipui pe tânăra de atunci, o șatenă cu ochii verzui, plecând cu acest bagaj din casa părinților Gheorghe și Eca­terina Vasiliu din Huțani, sat situat la jumătatea distanței dintre Botoșani și Suceava, într-o Ro­mânie devenită Mare de numai cinci ani. Pleca nu foarte departe, peste câteva dealuri, la Leorda, unde avea să trăiască o jumătate de veac, până la văduvie: nevasta harnică, destoi­nică și înțeleaptă a lui Constantin Sumanaru, agricultor.

Anii interbelici le-au fost extrem de favo­rabili: după nașterea singurului lor fiu, Gheorghe, în 1924, lucrurile au mers din bine în mai bine. Au pus ban peste ban, cu parcimonia țăranului care nu se gândește la altceva decât la pământ. Poate că în serile lungi, de iarnă, când satul era acoperit de un clopot de beznă și viforul sufla dinspre stepele rusești, se sfătuiau ce și cum să facă pentru a-și spori venitul. Poate că Agripina venise cu o dotă frumușică, pentru că tatăl ei, pri­mar în Huțanii de la început de veac și ctitor al bisericii din sat, era un om avut și influent.

Dușmanii poporului

În anii 1927-28, tânăra pereche a construit o casă frumoasă, nu departe de ieșirea din Leorda spre Bucecea. Au adus lemne solide și meșteri pri­cepuți din Bucovina, de la munte. Au gândit un plan în formă de cruce, destinând una din cele două camere de la stradă negoțului, pe care aveau să-l practice cu succes. „La Costache Suma­naru” era un magazin sătesc cu de toate, dar și o crâșmă cu vinuri bune, aduse de proprietar toc­mai de la Valea Călugărească, din jos, cum spu­neau moldovenii pe-atunci despre ținuturile Vran­cei. An după an, au investit câștigurile în pă­mânt, cumpărând prăjini numeroase de țarnă roditoare, nu foarte departe unele de altele. Îna­inte de război, ajunseseră la o proprietate de 30 de hectare teren arabil!

– Pe atunci, la primărie, era un tablou cu toți proprietarii din sat, și noi eram primii! îmi po­vestea, uneori în șoaptă, bunica, în lungile va­canțe de vară pe care le petreceam sub grija ei. Mi se părea mie, sau o umbră ciudată trecea peste ochii blânzi ai Agripinei?

După război și instaurarea dictaturii co­muniste, bunicii mei au devenit peste noapte duș­mani ai poporului. Trecuți în categoria chia­bu­rilor, au fost obligați să livreze statului cantități de cereale pe care nu le puteau produce. Vindeau tot ce puteau din casă, chiar și mici suprafețe de teren, și cumpărau grâne pentru cote, altfel ar fi fost arestați imediat ca sabotori. Erau șantajați, di­rect sau mai voalat, cu situația fiului lor, care risca să fie dat afară de la CFR, în caz de nesu­punere a părinților.

În cele din urmă, perioada cea mai neagră s-a terminat prin cedarea proprietății către GAS-ul înființat atunci la Leorda, mai apoi CAP. A ajuns până la mine cinicul document-tip, dactilografiat pe o foaie de caiet dictando, completat de un scris șovăielnic și emis de Comitetul Executiv al Sfa­tu­lui Popular al comunei Leorda, Ra­ionul Bo­to­șani, Re­giu­nea Suceava către Su­manaru Cos­ta­che. Îl re­produc aici, res­pec­tând grafia originală:

„Vă facem cunoscut că s’a aprobat trecerea în proprietatea statului a terenului la care ați renunțat, situat în comuna Leorda, satul Leorda, Raionul Boto­șani Regiunea Suceava în suprafață de 24,50 ha, din care 20,20 ha arabil Pășune 1,46 ha fânaț 2,84 ha.

Preluarea bunurilor se face de către Co­mi­te­tul Executiv al Sfatului Popular al acestei Co­mu­ne.

Președintele Comitetului Executiv al Sfatului Popular Secretar”.

Două semnături (aproape) indescifrabile, pri­ma în albastru, a doua în cerneală roșie, pre­cum și o ștampilă a Sfatului Popular, cu stema Re­publicii Populare Române (victoria stelei roșii asupra bietului popor!), pecetluiesc spolierea bunicilor mei paterni. Se întâmpla în 1962, când eu aveam șapte ani și abia așteptam să mi se lege la gât cravata de pionier, ba chiar, uneori, o pro­bam pe a fratelui meu, admirându-mă pe furiș în oglindă! Calvarul lor, ca al multora asemenea lor, se încheia odată cu tragicul pro­ces de colec­tivizare.

Agripina și Costache erau aproape sep­tua­genari când au ieșit, târâș-grăpiș, din pe­rioada aceea de frică și umilință. La vârsta asta, îi țin cel mai bine minte, în casa lor aproape centenară. Ca­mera „bună”, de la stradă, era dormitorul co­piilor, iar între cele două geamuri stătea cufărul pe care-l am acum în stânga mea. Era doldora de pân­ze­turi, macaturi țesute în casă, ștergare de cânepă, cu care bunica acoperea pâinea, coap­tă în cantități mari, odată pentru toată săptămâna.

Pe o măsuță, lângă peretele dinspre curte, tro­na mașina de cusut Singer cu manivelă (o șterg chiar acum, nu am uitat-o, e o moștenire pre­țioasă!), cumpărată de Agri­pi­na prin anii ‘60, de la o nemțoaică din Botoșani, care se pregătea de plecare. La acest Singer a cusut sute, poate mii de șor­țuri, capoate, perdele (din tifon apre­tat!), pantaloni și cămăși, pentru că la nobila vârstă a căruntelii, neobosita mea bu­nică a devenit un fel de croitoreasă neoficială a satului, dând curs talentului ei înnăscut pentru croit, cusut și brodat.

*

Ei, dar uite cum, pe nesimțite, dimineața s-a transformat în amiază. E timpul să fac o pauză și să las pentru mai târziu alte obiecte împovărate de nostalgie, a căror poveste o port ca pe un dar prețios: scrinul din lemn de cireș și icoana Maicii Domnului Ka­zanskaia, moștenite de la mătușa Sofia Crețescu (Budală) din Iași. Nu voi uita nici fotografia unei tinere care râde în soarele lui iunie ‘41 în fața casei din Lespezi și ține în brațe o pisică dolofană. Da, e Ilenuța, cu părul strâns cuminte în onduleuri fine, cu guleraș brodat și aplice iden­tice la buzunare. Tocmai l-a primit pe Meshugah, cotoiul cel nebunatic, de la prietena ei, Roza, al cărei tată, Iacob Weinstein, comer­ciant și prieten al familiei Maftei, venise cu vești alarmante din Iași: evreii urmau a fi deportați! Roza și ai ei au dispărut, așa cum avea să dispară și viața tihnită a moldovenilor.

Și voi mai ține minte alte și alte povești, care tâșnesc din obiecte, din mirosuri, din gusturi, fie sub soarele de martie, ca azi, fie sub liniștea frun­zelor care cad.

ELENA-BRÂNDUȘA STEICIUC – Suceava

(Reproduceri după Călin Beloescu)