RODICA AILINCĂI (Pictoriță de mare talent din Deva): „Uneori, când pictezi, ți se pare că adie duhul sfânt”

Deva este un oraș binecuvântat și tihnit, ce pare lăsat de Dumnezeu special ca să jinduiești să trăiești acolo. Înălțată pe dealul de deasupra localității, vechea cetate medievală pare că veghează, plină de grijă, la liniștea și la pacea orașului. Iar la poalele ei, în burgul care mai păstrează și el niscai linii habs­burgice, cultura înflorește nestingherită. Și întâi de toate, artele plastice. La Deva am descoperit, cu plăcută uimire, o mare crea­toa­re de tapiserii, Ana Maria Ru­ges­cu, pe care am prezentat-o în nu­mărul trecut al revistei, dar și alți pictori și sculp­tori îndrăgostiți, cu îndârjire, de arta lor. Artiști legați între ei de meserie și de talent, departe de marele zgomot al lu­mii, dedicați, cu totul, menirii lor. Dintre ei face parte și pictorița Rodica Ailincăi, pe care am ru­gat-o să-mi acorde un interviu. Am stat de vorbă cu ea chiar în atelierul din centrul Devei, plin de portrete, peisaje și tablouri pe jumătate abstracte. În fereastra atelierului, Cetatea Devei stră­lu­cea și ea, misterioasă.

„Cetatea asta pe care o văd zi de zi la fereastră îmi dă tărie și mă inspiră”, îmi spune artista. Dialogul nostru începea sub aus­pi­cii bune.

„Prima oară am apărut într-o expoziție la 50 de ani”

– V-ați afirmat exrem de târziu ca artist plas­tic. De ce a fost drumul dvs. către pictură așa de ocolit?

– După ce am terminat, și eu, Liceul de artă din Deva, o adevărată fabrică de talente a ora­șului, m-am dus la București, ca să dau examen la Facultatea de Belle Arte. Dar după ce am căzut la primele probe, n-am mai așteptat. Am dat ime­diat admitere și am reușit la Construcții, la Fa­cul­tatea de Hidrotehnică. Eram bună la mate­matică, așa că am intrat ușor. După facultate, am intrat pe făgașul meseriei exacte pe care mi-o ale­sesem. Am lucrat un an la hidrocentrala de pe Râul Mare, din Retezat, după care, ani de zile, am pro­iectat microhidrocentrale. Abia după 25 de ani m-am întors la prima mea iubire, pictura, și am început iarăși să desenez. Deși întoarcerea în artă îmi părea închisă, nu m-am lăsat. Tocmai în 2006, când împlinisem 50 de ani, am apărut prima oară într-o expoziție, la „Galeria Forma” din Deva. Și tot în 2006, am început doi ani de Masterat, la Pictură, la Timişoara. Fata mea m-a încurajat să fac facultatea. A venit cu mine și la admitere. Și m-a susținut întruna să-mi fac stu­diile, chiar dacă toți colegii mei erau mult mai tineri decât mine. Profesor la Facultate mi-a fost marele pictor Constantin Flondor. Întâl­ni­rea cu el a fost un noroc uriaș. Și un salt peste timp. Mi se deschisese poarta artelor.

– O pauză de 25 de ani poate să fie fatală pen­tru un artist care-și abandonează uneltele. Cum de nu ați uitat, în toți acei ani, să pictați și să desenați?

– Greu de răspuns la aşa o întrebare. Poate că nu am uitat, pentru că talentul nu te lasă să-l uiţi. Trebuie doar să-l pui în practică. Şi, deşi a fost greu, nu am cedat. Și am mers înainte. În toată viața de până atunci avusesem un of în suflet, că nu puteam să fac ce îmi place și ce visasem. Căci, în 25 de ani mă rupsesem total de artă. Gospo­dăria, familia şi slujba, care mă solicitau intens, toate m-au rupt. Dar Dumnezeu a ținut cu mine. El m-a învățat să desenez în memorie. Mă în­tâlneam cu oameni sau vedeam ceva frumos în jurul meu și desenam totul în minte!… Desenam cu mâna, dar mâna nu se vedea. O ţineam un­deva, nevăzută, mă uitam la om şi desenam. Îi de­senam chipul. Şi aşteptam. Am avut răbdare. Le studiam fizionomia oamenilor, căutătura și fe­lul de a vorbi. Înregistram toate astea. Şi dese­nam totul cu un penel imaginar. În minte. Mintea noas­tră are capacități uriașe, pe care, din ne­știin­ță, nu le investigăm.

„Nu pictez ochii. Pictez privirea”

– Ați strâns în dvs. energia teribilă a unei arte necheltuite. Mai țineți minte prima zi de revenire la penel?

– Când am avut libertatea să desenez și să pictez cu adevărat, am început să umplu pânzele. Sigur că la început a fost greu. În prima zi, prima mea pictură mi s-a părut groaznică. Și mă chi­nui­sem și mult la ea. Începusem să cred că ta­lentul neglijat atâta vreme m-a părăsit. Dar am mers mai departe, nu m-am oprit. Cu desenul stăteam bine. Cu pictura a fost mai greu. Nu mă mulțumea nimic! Pe ur­mă, am început cu pictura abstractă. Mi se părea mie că e la modă. Dar și ea e foarte greu de făcut. Pentru că în orice tablou trebuie să ex­primi ceva, nu să pui doar pete informe de culoare.

– Am observat că aveţi o mare aplecare către portrete (oamenii aceia, pe care îi de­­senați în gând). Unele sunt mai realiste, altele im­pre­sioniste, niciunul nu e la fel.

– Eu încerc să mă descopăr pe mine, într-un tablou. Dacă fac un portret, nu pictez ochii sau gura. Pictez doar privirea, un surâs vesel sau trist. Important e să găsești omenescul curat al chi­purilor. Și dintotdeauna mi-a plăcut să le de­senez. Vedeți portretul acesta? E al bunicii mele, l-am desenat în clasa a 9-a. Mai sunt aici bunicul meu şi tata. Dirigintele din clasa a 10-a mi-a spus: „Dacă dai acum la facultate, intri. Peste doi ani nu sunt sigur că mai intri”. „De ce?” „Pentru că te vei dezvolta prea mult”. Avea dreptate. In­ge­nuitatea se pierde.

– În atelierul dvs., portretele sunt majo­ri­tare.

– Portretele mă pasionează în mod special. Exprimă mai mult decât arta abstractă, în care nu prea mă regăsesc. Prin ele pot explora omul, cu toate stările lui sufleteşti. Un singur lucru nu-l pot face, portretele sfinților, icoanele!… Sunt credincioasă, mă împărtăşesc în fiecare săptă­mâ­nă, dar nu pot picta icoane, căci pentru ele îţi tre­buie un har anume, greu de atins.

Dealul cu moriști colorate

– În schimb, pictați cu mare talent peisaje. Vă inspiră frumusețile din jurul orașului dvs.?

– Obişnuiesc să ies la peisaje în jurul Devei încă de mult, din timpul liceului. Atunci ieşeam cu mentorul și dirigintele nostru, Ernest Kovaci. Cel care i-a fost profesor și Anei-Maria Rugescu, des­pre care ați scris. Fiind tânăr la anii pro­fe­so­ratului, s-a apropiat mult de noi, l-am avut diri­ginte opt ani, el ne-a format și îi păstrăm o vie amin­tire. Cu el mergeam în fiecare săptămână la peisaj, pe lângă Deva. Mai târziu, în facultate, am creat unul cu totul special, realizat tot în jurul Devei. Se numește „land art”. În ce a constat? Pe o coamă de deal, am pus 50 de mo­rişti din hârtie colorată și le-am făcut apoi poze la firul ierbii. Cu cerul imens de deasupra lor, au ieşit stră­­lucitoare și stranii. Mintea noastră poa­­te crea mii de lumi.

– Pandemia prin care trecem a schim­­bat ceva din relația dvs. cu natura? Am fost izolați…

– Eu nu am mai ieșit din casă! Soțul meu a fost cu ieşitul. Mie nu îmi plac măș­­­tile astea obligatorii. Oamenii își pierd ex­presia datorită lor. De asta aştept să trea­că mai repede pandemia, lumea cu oamenii mascați e un coșmar.

– Ce-ați făcut în izolare?

– Mi-a fost tare greu că nu am mai putut merge la atelier. Așa că am început să pic­tez acasă. Tot chipuri omenești. Dar în cu­lori triste, cum a fost starea mea din lunile aces­tea de izolare. Apoi, m-am ho­tărât să le fac și mai vesele, cum sunt cu­lorile mele de obicei.

– După 15 mai, vom fi liberi să ne mișcăm. Unde veți merge prima oară?

– Vreau să merg să îmi văd nepoţii, la Ti­­mişoara. Mă topește dorul de ei. Dar m-aş duce și în Rezervația Retezatului, la Râ­ul Mare, sus, la baraj. Acolo simţeam, ală­turi de soțul meu, că primim energie. Ne-am petrecut o parte din tinerețe în acel loc. Coroana munților, cum se desenează acolo, e unică. Și lacul. Și aerul tare, ame­ți­tor. Și îmi mai lipsesc și ieşirile în natură din jurul Devei, pentru că e plin de dealuri şi de peisaje mirifice. De-o parte Munții Poiana Ruscă, de cealaltă parte, Zarandul și Apusenii.

„Aici, în Deva, s-a întâmplat un duh”

– Aș vrea să ne lămuriți acum, sti­mată dnă Ailincăi, și ce este cu această Școală de Artă de la Deva, care surprinde prin calitatea artiștilor pe care i-a promovat.

– Au fost câțiva profesori hărăziți care ne-au format și care predau la Liceul de Artă din Deva, de unde provin cei mai mulți artiști valoroși. Ală­turi de mentorul nostru, Ernest Kovaci, mi-l amin­tesc și pe directorul de atunci al Liceului de Artă, Aurel Török. Dar și pe toți profesorii noştri minunați.

– Deși e știut că, în general, ardelenii sunt firi mai practice, ei au început să domine pic­tu­ra actuală. Cum explicați?

– Nu ştiu. Poate că noi nu vrem să ne exhibăm talentul. Nu căutăm gloria cu de-a sila. Doar pa­siu­nea ne mână şi dorinţa de a fi noi înşine. Şi dacă tot avem acest dar de la Dumnezeu, de ce să nu-l înmulțim și să-l dăruim oamenilor?

– Cum vă simțiți aici, în Deva, această mică patrie a artei, surprinzătoare?

– Eu mă simt bine aici. Nu am probleme că nu sunt în București. Principalul este să ai un loc în care să te retragi și să pictezi ce visezi. La Deva, avem în fiecare an un „Salon de Iarnă”, dar şi numeroase expoziții la galeria noastră de eli­tă, Galeria Forma. În plus, noi, artiștii din De­va, ne înţelegem bine între noi. Mulţi dintre ai noș­tri sunt acum împrăştiaţi în lume, şi ne fac cu­noscută ţara, cu cinste. Sunt artiști prin Franţa, Austria, Germania, Israel. Și pe toți, și cei de acasă și cei plecați, ne leagă un spirit aparte al creaţiei şi bucuriei. Un duh care s-a întrupat aici.

„Parcă picta altcineva în locul meu”

– Ceva din lumina locului pare să treacă și în picturile dvs. scăldate în culori care iradiază. Credeți că există o anume lumină?

– Eu nu cred că este lumina locului, ci este lumina sufletului. Starea mea de spirit contează mai mult pentru mine decât locul în care sunt. Exis­tă zile în care pot să lucrez şi zile în care nu pot să lucrez. Fără nicio explicație. Iar când nu pot lucra, vin aici, în atelierul meu, şi mă uit la vreo lucrare începută. Și-o judec. Stau câteva ore în fața ei sau mă uit în albume. Nu ies din starea aceea care mă ține ancorată într-un soi de emo­ție. Cel mai mult m-a impresionat un tablou de Van Gogh. L-am văzut în două expoziţii. De de­parte, am văzut mai întâi un punct albastru. Era un autoportret de-al lui pe fond albastru. Și când am ajuns în faţa lui, într-adevăr, mi-au dat la­cri­mile. După ani de zile, într-o altă expoziţie, am văzut alte picturi, mai puțin cunoscute, ale lui Van Gogh. Erau ca niște faruri de culori. Lu­mi­nau de pe pereți, din ramele lor, peste timp, pen­tru alte și alte generaţii. Atunci am înțeles ce în­seamnă cu adevărat arta. Și m-am căit mai tare că dezertasem atâția ani de la ea.

– V-ați întrebat, vreodată, de ce pictaţi?

– Cred că trebuie să scot din mine ceva care a stat acolo închis 25 de ani, pierdut printre mul­te clipe deșarte. Nu mi-am împlinit menirea. Și chiar dacă acum am cu adevărat timp liber, la vârsta asta e greu, e greu când îţi lipsesc 25 de ani. Dar cred că nici perioada aceea când am lu­crat la baraj nu a fost rea. Poate că Dumnezeu m-a ferit de ceva.

– Puteţi trăi din arta dumneavoastră?

– Până acum, eu am fost doar în două ex­po­ziții colective, cu colegii mei din Deva. Una la Vie­na și alta la Parlamentul European, la Bru­xelles. Iar de vândut, nu am încercat. Nu sunt încă la vârf. M-am reapucat de pictură de puţin timp şi încă mă caut pe mine. Nu am ajuns încă la formele și culorile pe care mi le doresc. Așa simt. Dar pot să vând oricând, dacă am comenzi. Însă nu mă axez pe vânzare. Până acum, doar am dăruit.

Stări de grație

– Vă simţiţi bine în mijlocul univer­sului în care trăiți aici, la atelier?

– Vin zilnic aici, în atelierul meu și între culorile mele, pentru că aici trăiesc o stare deosebită. Și asta e o bucurie. Dar bucuria e mult mai mare când chiar faci ceva deo­sebit. Să vă dau câteva exemple. Odată, lucram la un tablou pe jumătate abstract, pe jumătate vegetal. De obicei, eu nu pic­tez după amia­ză. Și în ziua aia, mi-am zis: ce să fac oare, să mă apuc să pictez sau să mă duc la bi­se­rică? De obicei, la ora aceea mergeam la bi­serică. Dar m-am hotărât să rămân să pictez. Ca niciodată! Și am tot pictat, am amestecat culorile, iar când am terminat, mi-am spus: „Vai, ce prostie am făcut! Trebuie să merg la biserică!” Ceva mă oprise. Am înțeles că găsisem frumosul în tabloul acela, al meu. Și am plâns și I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru că mi-a dăruit puterea să pictez. Altădată, pic­tam o pânză în straturi supra­puse, trans­pa­rente și cu un mediu special. Dar a fost ca şi cum nu l-aş fi făcut eu. A mea era doar mâna prin care ieşiseră culorile pe pânză. Parcă cineva stătuse tot timpul lângă mine şi mă învăţase! Starea asta de grație am mai trăit-o și altădată. Lucrasem atunci patru ore la un tablou, dar încă nu-mi spu­nea nimic. Şi am vrut să șterg totul. No­rocul meu a fost că venea soţul meu de la serviciu şi trebuia să-i încălzesc mâncarea. Şi mi-am lăsat în pace tabloul. Când m-am întors la el, parcă se schimbase în bine. Dar înainte de asta, am mai trăit ceva. Puneam nişte pete de culoare. Și iarăși, mi s-a părut că nu le puneam eu. Mâna mea mergea sin­gură. Parcă altcineva picta în locul meu. Poa­te de undeva de Sus, cine poate ști…

– Trăiți stări cu totul aparte, d-nă Ai­lin­căi. Asta e fericirea pictorilor?

– Sunt nişte stări deosebite, cu adevărat. Și atunci cum să renunţi la ele și să rămâi doar cu „no­roiul greu al prozei”? În liceu, mi-a spus profesorul: astea sunt stări deosebite, foarte rare. Nu le are oricine. Și nu trebuie pierdute. De aceea trebuie să vii zilnic la atelier şi să încerci mă­car să faci ceva sau să fii întotdeauna cu pensu­la în mână, pentru că nu ştii când vine inspiraţia. Iar inspirația o primeşti şi o dăruieşti. O primești, uneori, de Sus. Și o dăruiești oa­menilor, de pe pânzele tale. Parcă adie Duhul Sfânt!… Aşa că nu poţi să renunţi la acele stări şi nici nu ştii când vin şi se duc foarte repede. Sunt nişte trăiri pe care doar artiştii le au. Uneori îți dau lacrimile de bucurie. Un abur luminos care îți umple făptura. Da! Pictura e ceva minu­nat. Deși, multă lume nu-i înţelege tainele și mis­terul. Unii caută tablouri care sunt mai mult meş­teşug. Or, asta nu mai e artă. Un ta­blou bun trebuie să fie rafinat și sur­prin­zător. Ca un poem în culori.