Numele acestui arbust îmi era necunoscut în copilărie. În grădinița bunicii, altele erau florile pe care le îndrăgeam. Au trecut mulți ani până când, plecată la liceu, admiram, în drumul meu către școală, magnoliile înflorite din grădinile orășenilor. Îmi doream cu ardoare o asemenea minune și în grădina noastră, dar pe atunci mi se părea un vis irealizabil. Dar într-o zi, făcându-i o vizită unui văr, mă întâmpină în grădina lui o frumoasă magnolie. L-am rugat să-mi dăruiască și mie un lăstar. Am crezut c-a uitat dar, în primăvara următoare, am primit un copăcel pe care l-am plantat în mijlocul grădinii, într-un loc privilegiat, bucurându-se din belșug de lumina și căldura soarelui. Îl îngrijeam cu toată dragostea, așteptând în fiecare an, cu nerăbdare, să apară florile. Toți ai casei se bucurau că el creștea frumos, devenind tot mai viguros, dar, dezamăgire… nu se iveau florile atât de mult așteptate. Și au trecut anii, unul după altul, vreo nouă-zece la număr, și nu mai aveam, de-acum, nicio așteptare să vedem florile de magnolie înflorind. Ne resemnaserăm, mulțumindu-ne cu coroana zveltă a arbustului, frumos împodobită de frunzișul de un verde aparte, total diferit de cel al celorlalți copaci ai grădinii.
E o zi caldă, cu soare blând. Am ieșit în grădină și-mi odihnesc privirile pe crengile caisului bătrân, încărcate de spuma albă a miilor de flori. Un porumbel sălbatic a poposit pe vârful bradului argintiu. Vecinul de peste gard trebăluiește prin grădină. Aparent, o zi plină de normalitate. Vreau să-mi îndepărtez din minte nenorocirea abătută asupra pământului, să mă eliberez de frica ce-mi accelerează bătăile inimii, să nu mă mai întreb ce-mi va aduce ziua de mâine. Privesc grădina. Semnele vieții sunt acolo, la locul lor. Și, dintr-odată, am în fața ochilor magnolia. Nu pot să cred! S-a acoperit toată de flori albe, ca niște fluturi uriași. Am uitat urâtul zilelor triste. Zâmbesc minunii primite în dar, zâmbesc cerului, zâmbesc porumbelului sălbatic care-și cheamă perechea, resping povara celor 83 de ani pe care îi am.
Ce resort misterios s-a declanșat, făcând magnolia să înflorească? Cum de-a ales tocmai această primăvară pentru a înflori, după somnul și letargia atâtor ani?! A vrut oare să ne aline spaima în care trăim, oferindu-ne darul suprem al ei, florile? A dorit să ne facă să uităm, chiar și pentru câteva clipe, nesiguranța și amenințarea surdă a morții, care plutește în jurul nostru? Să înțelegem că natura ne simte bătăile inimii și e solidară cu noi?
A înflorit magnolia. Voi lega întotdeauna florile ei delicate, de speranța și de bucuria de a mă întâlni cu primăvara, în grădina mea.
MIA IORDACHE
