MIHAIL – „Este o onoare să le cânți oamenilor, chiar și din sufragerie”

„Mi-e dor să strâng oamenii în brațe”

– Dragă Mihail, te invit la o scurtă discuţie despre izolare. Eşti un artist care timp de zece luni s-a autoizolat în pă­dure, doar tu și muzica ta, precum po­ves­teai într-un interviu. Ce a fost atunci diferit față de acum?

– Este altfel, dar nu chiar în toate sensurile. Mintea noas­tră face clar diferenţa între un lucru executat de bunăvoie și altul din con­strângere. Da­că găsim însă o punte între cele două situații, ne va fi destul de uşor. Acum sunt iar în Cluj, iar izola­rea aceasta impusă de pandemie nu este o povară sau o sentinţă pentru mine, nu o simt aşa. Da, mi-e dor de libertate, mi-e dor să ies în oraş, să văd oamenii şi să-i strâng în braţe, să mă bucur de forfota vie a străzii. Mi-e dor să trăim fără ten­siune. Anul acesta era pentru mine unul în care voiam să-mi fac revenirea pe scenă, să lan­sez albumul, iar faptul că nu pot este frustrant. Dar în acelaşi timp mă gândesc că este un semn, că poate nu era timpul, că trebuie să se mai coa­că ceva. Eu chiar cred că fiecare lucru are mo­men­tul său unic, clipa sa de sincronizare perfectă cu universul. Anul trecut a fost foarte frumos și pentru că, deşi aveam libertatea să pot veni oricând în oraş sau să-mi chem prietenii la mine, o făceam foarte rar. Am fost foarte disciplinat şi sever, pentru că am mers la casa din pădure, cu un scop clar: să fac curat în viaţa mea, la nivel psihic şi emoţional, şi să compun. Ideea nu a fost izolarea în natură, ci regăsirea de sine, mai ales în raport cu cine sunt din punct de vedere muzical. La început mă simţeam singur şi mai invitam câte un prieten, dar apoi mi-am dat seama că dacă nu eşti bine emoţional, eşti de fapt mai singur printre oameni, decât doar cu tine însuţi. Singurătatea e relativă. Tu mă inviţi să le dau un sfat oamenilor în sensul acesta, dar eu nu-mi permit. Pot, însă, să-mi spun părerea: pe­rioa­da de izolare ne-a oferit ocazia unică de a face curat în noi înşine. Putem contempla, putem să ne luăm la trântă cu fricile şi anxietăţile. Ele nu pleacă niciodată dacă nu le înfruntăm direct. Le putem inhiba, ascunde, păcăli, dar ele vor rămâne acolo. Ei bine, despre asta a fost vorba în această perioadă de izolare, despre contem­plare. Universul ne arată în pe­rioa­da asta de pandemie că lucrurile pot sta cu totul altfel decât ne imaginam. Intrasem într-o rutină existenţială. Acum suntem scoşi din ea şi trebuie să facem faţă, ba trebuie să fim pregătiți, pentru că este foarte posibil ca viitorul să ne mai ofere astfel de „surprize”. Suntem atât de fragili, atât de casanţi (emo­ţional, economic…), dar trebuie să înţelegem că această stare este consecinţa propriilor noastre acţiuni. Unii mai mult, alţii mai puţin, dar de un secol facem lucruri împotriva planetei pe care trăim și pentru care acum plătim. Păi, să ne asumăm acest lucru! Pe de altă parte, e fascinant ce se întâmplă azi. Trăim ca într-un film SF. Zeci de ani am făcut exact acelaşi lucru zilnic: serviciu, casă, cum­părături, iar şi iar. Vine nebunia asta acum şi o voce invizibilă îţi spune: hei, fă altceva, încearcă să-ţi aduci aminte cine eşti! Iar oamenii devin brusc anxioşi. Ai timp să te copilăreşti, să stai cu familia, să faci tot ceea ce spuneai că vrei să faci şi nu aveai timp, iar când ţi se oferă ocazia, te sperii. Sincronizarea aceasta cu noi înşine în pandemie este cumva ironică.

„Banii nu au fost pentru mine o condiție a calității vieții”

– Poate că frica zilei de mâine, a lipsurilor financiare, să ne îm­piedice pe mulți dintre noi să gân­dim atât de liber…

– Vezi, eu aici nu mă pot pronunţa, pentru că am fost mereu un artist sărac. Banii nu au fost pentru mine o condiţie a calităţii vieţii, aşadar ştiu să trăiesc fără bani. În ultimii ani mi-a mers mult mai bine, aş minţi să spun altceva, dar tot în salturi, fără un câştig sigur şi constant. Asta, pentru că eu nu am considerat niciodată muzica ca pe un mijloc de câştig, ci ca pe un proces de descoperire a eului meu, a făpturii mele ascunsă în adânc. Poate dacă fiecare dintre noi ne-am aduce aminte în această perioadă de pasiuni şi proiecte abandonate pe parcurs, reluarea lor ne-ar mai descreţi frunţile. Mi-ar plăcea să realizăm cu toţii că, în ciuda suferinţei, a bolii, a constrângerilor, ni se oferă şansa magică de a na­viga spre trecut, până la anii copilă­riei.

„După ce cazi și-ți julești genunchii, data viitoare vei alerga cu precauție”

– Crezi că se poate trage o concluzie co­lectivă a ceea ce s-a întâmplat? Un înțeles co­mun?

– Aşa ar trebui, pentru că lumea nu va mai fi ce-a fost. Din moment ce cazi şi-ţi juleşti ge­nunchii, data viitoare vei alerga cu precauţie. La fel vor fi şi vieţile noastre, mai atente cu ce va urma. Pe de altă parte, oamenii, prin natura lor, au tendinţa de a uita foarte repede. Uităm că deși facem parte din acest joc numit viaţă, nu noi l-am creat. Suntem piesele mişcate de Altcineva. Eu cred aşa: în ultima sută de ani, am trăit ca într-o propoziţie fără semne de punctuaţie, cu­vinte înşirate otova, unele după altele, iar acum, brusc, a apărut şi un semn de exclamare. Sem­nele de punctuaţie pot schimba întreagă semni­ficația textului. Exclamaţia ne trezeşte din obiş­nu­inţa rutinată în care trăiam.

– Mihail, eşti artist. În perioada asta de izolare, te-a bântuit vreodată spaima că nu vei mai putea urca pe scenă?

– Nu. Nu mă tem. Dimpotrivă! Sper că în scurt timp totul va fi bine, că voi putea din nou să le cânt oamenilor pe scenă, încărcat emoțional de așteptare, de izolarea prin care am trecut și în care mi-a fost dor de publicul meu. Sper să ne regăsim sănătoși. În ce privește viitorul, el nu ştiu cum va fi, vom vedea. Nu vor mai fi concerte pe scene? Chiar şi în această perspectivă neplăcută, în esenţă, menirea artistului rămâne aceeaşi: cea de a bucura publicul. Atât timp cât starea artistică se transmite, mijlocul prin care se face devine ne­important. Este o onoare să le poţi cânta oame­nilor oricum, chiar şi din sufragerie. Ne vom conforma cu toţii. Recunosc deschis, este destul de dureros, pentru că între public şi artist se cre­ează o comuniune unică, dar e posibil să trebu­iască să ne adaptăm. Asta e. Eu am început prin concertul online organizat de Vodafone pe 14 mai.

– Mihail, ție exercițiul izolării pare să-ți fi priit. Ești relaxat, în pace cu tine și lumea, un sentiment pe care mi l-ai transmis şi mie, și citi­torilor. Mulțumim!

– Eu vă mulţumesc pentru că vă gândiţi la mine. Chiar trebuie să ne relaxăm şi să privim în jur cu alţi ochi. Citesc şi eu studii despre cum aerul e mai curat, cerul mai albastru, apele, mai lim­pezi. Oamenii sunt mai atenţi cu ceea ce mă­nâncă, cu odihna. Mă gândeam că putem ajunge la nişte fapte chiar frumoase, în urma experienţei prin care trecem azi. Cât de minunat ar fi să fa­cem câte o zi de carantină o dată pe lună. O zi dacă ne-am opri cu toţii, din ceea ce facem, din toată industria mondială, din circulația nebună pe autostrăzi, cred că Pământul ar avea răgazul să se vindece. Vedeţi, ne pregătim să ieșim din­tr-o pauză de două luni şi nu e chiar atât de grav, sun­tem teferi, deci, putem să repetăm cadoul aces­ta făcut naturii. O zi de carantină pentru bi­ne­le planetei!

„Tandrețea este întipărită profund în natura noastră umană”

– Ce crezi că ar trebui schimbat în lume după experienţa pe care am trăit-o şi ce-ar trebui să rămână la fel?

– Cred că trebuie să mergem direct la „bubă”, la ceea ce a provocat această pandemie. Ştiu că explicaţiile sunt multiple, dar observ totuşi că oamenii de ştiinţă s-au pus oarecum de acord că virusul a fost provocat de consumul nesăbuit al cărnii unor animale. Ele erau expuse în locuri comune din pieţe, în con­diţii improprii de igienă, gătite necores­pun­zător. Ce ne spune asta? Mie, personal, îmi spune câte ceva despre cât de hulpavi am devenit, cât de con­sumişti, cât de lacomi. Am ajuns ca nişte trac­toare scăpate de sub control pe câmp, iar ele co­sesc tot ce le stă în cale. Mâncăm totul, cum­pă­răm totul, golim magazinele şi secăm resursele naturale. Eu sunt vegetarian – am ales acest stil de viaţă acum patru ani, tocmai pentru că sim­ţeam că devin eu însumi un lacom -, dar n-aş vrea să se creadă că militez neapărat pentru asta. Cred, în schimb, că acest consumism sălbatic creează dez­echilibre grave în natură, în noi înşine, în condiţia noastră umană. Aşadar, sunt de părere că ar trebui să schimbăm atitudinea pe care o avem faţă de natură, faţă de resurse, faţă de exploatarea animalelor, faţă de igienă. Ce-ar trebui să rămână la fel? La un moment dat, m-am temut că vom deveni mai reci decât eram, mai pu­ţin dispuşi la tandreţe. Apoi am realizat că acest lucru este profund întipărit în natura noastră umană şi că noi suntem construiţi cu extraor­dinara capacitate de a uita ceea ce nu ne place. Dumnezeu ne-a dat în dar uitarea, unul dintre cele mai de preţ lucruri, un cadou oferit creie­ru­lui, care ne ajută să fim mereu gata pentru fru­mos. După ce-ţi scoţi un dinte, nu mai ţii minte cât de tare te-a durut. Ai uitat durerea. Aşa e şi na­­tura umană: vom uita, şi în curând vom re­de­veni calzi, tandri, poate chiar mai mult decât înainte. De dorul celor dragi pe care l-am re­simţit în această perioadă, eu cred că vom ma­nifesta aceste sentimente mai profund.

„Eu nu sunt băiat de gașcă, ci un singuratic”

– Observ cu bucurie că ai o atitudine pozitivă pentru ori­ce aspect al vieţii…. Ce faci, totuşi, când tristeţile se apropie de tine? Te întorci în lumea amintirilor?

– Eu nu am simţit o tristeţe aşa mare în perioada aceasta. Am trăit izolarea ca pe o va­can­ţă. Dar eu am fost şi sunt un solitar. Nu sunt un „băiat de gaşcă”, ci un singuratic. Pentru mine este foarte importantă conexiunea cu mine însumi, să-mi aduc aminte mereu cine sunt, unde sunt, când sunt. Dacă simt că se apropie de mine vreun gând rău, imediat mă gândesc la cât de no­rocos sunt că văd, că aud, că merg. Sunt no­rocos să am părinţi care mă iubesc şi pe care-i iubesc. Sunt norocos să am o mână de prieteni cu care să pot schimba idei, care să mă stimuleze, prie­teni lângă care să pot râde şi plânge deopotrivă. Sunt noros că pot avea o viaţă simplă şi capa­ci­tatea de a mă bucura de ea. În zilele ploioase, când aproape nu pot controla sentimentul de tris­teţe care-mi dă târ­coa­le, eu mă gân­desc la ma­ma. Iu­birea ab­so­lută a ma­mei mă face să plâng, iar asta mă ajută e­norm. Lacrimile spa­lă tristeţea şi sunt gata de mers îna­inte. Nu e atât de com­pli­cat. Când mi-ai pus în­treba­rea, am fost tentat să spun că nu mă ba­zez prea mult pe amintiri, dar tu ai insistat şi am rea­lizat că de fapt nu e chiar aşa. O amintire fru­moasă îţi ţine de cald, fără să te transforme în­tr-un nos­talgic care trăieşte în trecut, de frica prezentului.

– Îți propun, totuși, să mai întârziem puțin pe subiectul acesta. Cititorii noștri ar fi bucu­roși să afle, de pildă, care sunt cele mai fru­moa­se amintiri ale tale: din copilărie, din ado­lescenţă şi muzi­că…

– Tu chiar vrei să-mi pun pe tavă fi­ecare firicel de suflet. Bineeee! Din copilă­rie, prima i­ma­gine ca­re-mi vi­ne în minte es­te cea legată de fa­milie. Toată familia, pă­rin­ţii, sora, unchi, mătuşi, veri, trei­zeci de oameni adu­naţi din toate colţu­rile lu­mii în casa bunicului. Un mo­ment de-a drep­tul istoric! O dată pe an, timp de câteva zile, casa aceea era plină de râsete. El ne povestea tot fe­lul de întâmplări din copi­lă­ria lui, şi toată lumea în jur râdea. Ce mo­mente: treizeci de oa­meni pe care-i iu­beşti, toţi râzând în hohote. Ce aventură să asculţi poveşti care nu se compară cu niciun film sau joc de pe calculator! În mod cert, aceea este o amintire grandioasă a copilăriei mele.

Trecem la adolescenţă? Aş spune că minu­na­te au fost nişte momente din liceu, când s-a creat o conexiune deosebită între noi, băieţii. Mer­geam pe malul Nistrului şi cântam. Era o ade­vărată descătuşare să cântăm, cât ne ţineau plă­mânii, melodii rock ruseşti. Urlam, efectiv, ver­su­rile acelea atât de metaforice, că nici azi nu le pătrund în totalitate sensul. Poate alţii mergeau la discotecă, dar noi ne adunam acolo, un foc, câteva chitări şi vocile noastre. Chiar cântam frumos, în terţe, ca un cor de tineri bărbaţi. Apa râu­lui ne lua cântecele, împreună cu toate an­goa­sele adolescenţei, iar noi ne simţeam mai liberi ca niciodată. Descătuşările acelea, așa naive cum ar părea, au fost, de fapt, un pas important în for­marea noastră… Cât despre ultima ta provocare, amintirea legată de muzică, eu cred că primul contact cu ea este cea mai importantă amintire a mea. Să explic: ţin minte clar de tot că aveam nouă ani şi era 1 septembrie. Prima zi de şcoală. Eram leşinat de cald, tot ce voiam era să fiu acasă. Când am ajuns, a intrat şi mama şi mi-a zis: „Hai, mergem, te-am înscris la şcoala de muzică, la pian”. Am încercat să trag de timp, să mă fofilez, dar ea, o tăuroaică încăpăţânată, o fire extrem de puternică, m-a luat de umeri şi m-a dus atunci, pe loc, la şcoala respectivă. Când am intrat şi am vă­zut frumuseţea pia­nului ce trona în mijlocul clasei, am fost vrăjit. I­ma­ginea aceea, tot momentul cu ma­ma lângă mine, în­dârjirea ei, for­mele elegante ale pianului, lumina, mi­rosul, au creat un moment esen­ţial în viaţa mea, a fost clipa în care am făcut primul pas în a deveni ceea ce sunt azi. Hmmm, îţi mul­țu­mesc, Bogdana, pentru încăpă­ţâ­na­rea cu care ai scos din mintea mea aceste momente.

– Iar noi îţi mul­­ţumim pentru des­chiderea minunată a sufletului tău.

Foto: RALUCA CIORNEA, DIANA SANDU, MEDIAFAX