SELECȚIA „FORMULA AS”

* Marion Le Roy Dagen, Xavier-Marie Bonnot, „Copilul și dictatorul”, traducere de Marieva Ionescu, Ed. Humanitas (tel. 0723/68.41.94), 194 p.

Mai mulți cititori decât ai ficțiunilor ro­ma­nești au azi cărțile ce reconstituie povești de via­ță adevărate, cazuri cu personaje reale, scanda­luri mediatice în contextele lor geografice, so­ciale și politice. Autorii unor asemenea volume, jur­naliști sau romancieri, au o misie mai la­bo­rioasă decât să-și pună imaginația la treabă, fi­indcă presupune și documentare în arhive, citirea lucrărilor unor istorici, culegerea de mărturii directe, călătorii. Pe lângă acest efort, trebuie să fie și buni reporteri-povestitori care să prindă într-un sos epic realitățile faptice. Se preferă subiecte cu impact emoțional ce au făcut la un mo­ment dat vâlvă în mass-media sau personaje controversate, cu secrete doar parțial scoase la lumină, se are în vedere curiozitatea și pofta de senzațional a marelui public. La noi s-a spe­cia­lizat în acest gen harnica Tatiana Niculescu, ale cărei cărți despre „cazul Tanacu”, Corneliu Ze­lea-Codreanu, Arsenie Boca, Elena Lupescu și Ca­rol II ș.a. au succes de librărie. Uneori, ce­le­brități din politică, film, sport, muzică recurg la scriitori pentru a-și livra povestea. Alteori, per­soane cu o experiență de viață ieșită din co­mun sunt solicitate ele de profesioniști pentru a semna împreună mărturia. Este și cazul cărții pe care vi-o propun acum. Marion, născută Maria Co­toară la Aiud în 1976, a fost abandonată într-un orfelinat și a avut șansa ca, la 6 ani, să fie vân­dută spre adopție unui cuplu de francezi înlesniți care o cresc cu afecțiune, fără să-i as­cundă ori­ginea. Însă fata simte dorința profundă să afle de ce a fost abandonată la naș­te­re, și cine îi sunt „geni­torii”, des­pre care nu știe nimic. Xavier-Marie Bonnot, proza­tor și realizator de filme docu­mentare, o ajută să-și spună povestea căutării și găsirii pă­rinților naturali din Ro­mânia, după ce s-a in­te­resat despre cele petrecute în țara noastră în anii ‘70-’80, a vizitat locu­rile și a stat de vor­bă cu di­verși români. Car­tea e desti­na­tă cititorului occidental, ca­re nu știe mare lucru despre istoria noastră con­tem­porană și căruia i se furnizează informații pen­tru el stu­pefiante despre Ceaușescu și politica lui de­mo­grafică aberantă care a umplut orfeli­na­tele cu prunci abandonați, ținuți în condiții inu­mane. Mar­cată pe viață de lipsa de iubire, foa­mea, fri­gul, murdăria și brutalitățile primei copi­lării, Ma­rion a reușit totuși, datorită părinților adoptivi și profesorilor, să-și recupereze întârzie­rea inte­lec­tuală și fizică, dar rana psihică din primii șase ani refuză să se cicatrizeze, ceea ce face din ea un adolescent dificil și rebel. În 1994, deși i se spu­­sese că mama naturală a murit iar despre tată nu se știe absolut nimic, Marion vine pentru pri­ma oară în România cu un convoi de ajutoare al asociației „Solidarité Roumaine” și cu dorința căutării identitare. Modul cum e descrisă cu pri­vi­rea occidentalului realitatea de atunci – me­die­vală în mediul rural, mizeră în orașe –, felul cum e contextualizată viața coti­dia­nă și „tranziția” politică comportă destule erori, unele gogonate (cred că traducătoarea sau redactorul s-ar fi cu­venit să le corijeze în note de sub­sol pentru ediția românească). Contribuția ro­man­cierului Bonnot, cam urechist în docu­men­tare, e mai reușită în re­constituirea biografiei pă­rinților naturali regăsiți de Marion și în cons­trui­rea unor scene emo­țio­nale. Povestea copilului abandonat, rodul unei iubiri de o noapte dintre doi adolescenți, are și un happy-end: Marion are acum propria familie fericită la Toulouse, lu­crea­ză ca asistent social și a înființat, împreună cu alți voluntari, asociația „Orphelins de Rouma­nie”, care a ajutat peste 200 de copii adoptați în Occident să-și găsească părinții și frații.