Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

PAVEL BARTOȘ: „Mi-e dor de îmbrățișări. Ele îmi lipsesc cel mai mult”

„«Românii au talent» înseamnă libertate creativă totală!”

– În ciuda perioadei de pandemie, te-am văzut permanent la „Românii au talent”, emisiunea de pe Pro TV pe care o prezinţi împreună cu Smiley, şi amândoi păreaţi foarte fericiţi. De unde atâta bucurie pe voi în vremuri atât de grele?

– Adevărul e că ediţiile care au fost difuzate până acum au fost înregistrate în avans, prin oc­tombrie-noiembrie, anul trecut, așa că pandemia nu ne-a prins „descoperiţi”. Am avut noroc! Dar și dacă filmările ar avea loc acum, noi tot la fel de veseli am fi! Iar explicaţia este simplă: pe lângă faptul că eu şi Smiley suntem parteneri foarte buni, ne simţim excelent împreună şi ne completăm foarte bine, formatul, în sine, este pentru noi o bucurie. Gândeşte-te că noi prezentăm emisiunea asta de zece ani! În mod normal, într-un timp atât de îndelungat, am fi ajuns să ne plictisim ori să in­trăm în rutină, însă „Românii au talent” e un for­mat atât de variat, încât, pur şi simplu, nu lasă loc nici de plictiseală, nici de monotonie. Întâlnim tot timpul oameni noi, iar asta se traduce printr-un flux continuu de prospeţime. Mai mult, formatul ăsta ne oferă nouă, celor doi prezentatori, o li­bertate extraordinară: practic, avem voie să facem şi să spunem orice ne trăzneşte prin minte! Sigur, în limitele bunului simţ. (râde) Or, în condiţiile astea, cum să nu ne fie în continuare dragă emi­siunea şi cum să nu fim veseli, cum să nu ne sim­ţim bine?! „Românii au talent” este „terenul nostru de joacă”, înseamnă libertate creativă totală! Plus că participanții care ajung la noi, în culise, numai văzându-ne şi se liniștesc. Cu noi pot să se poarte normal, ştiu că îi încurajăm, că îi ajutăm să-și stăpâ­nească emoțiile. Noi suntem umărul pe care plâng şi braţele care-i strâng la piept de îmbăr­bă­tare, de felicitare, de consolare… De multe ori, oa­menii vin la noi şi nu mai spun nimic, nu vor decât să-i luăm în braţe, ca să se liniştească! Mărturisesc că mi-e dor de îmbrățișările astea. În perioada asta de lipsă de interacţiune umană, îmi lipsesc. Şi nu ştiu când va mai fi posibil să facem asta! Cel puţin încă vreo câteva luni de-acum încolo, nu cred că vom putea să ne mai strângem unii pe alţii în braţe. Din păcate! Dar, până una-alta, îmi îmbrăţişez mai des fetele și soţia, că de ele nu m-am distanțat social, şi suplinesc lipsa! (râde)

– Revenind la bucuria despre care vorbeam: ea ține, cu siguranță, și de forma maximă pe care o atinge emisiunea. Valoarea concurenților este mai ridicată decât anul trecut şi – sur­prinzător! – mulţi dintre ei vin din alte ţări: din Basarabia, Ucraina, Rusia, Israel, Italia, Spania, ba chiar şi din Anglia…

– Tiparul globalizării inundă toate seg­men­tele societăţii. Dacă sunt români care merg la „Britain’s Got Talent” şi la „Ame­ri­ca’s Got Talent”, emisiunile-surori din Anglia şi din America, de ce nu ar veni persoane de alte naţionalităţi şi la „Românii au talent”?! Globalizarea e un fenomen… global: umblăm, cir­culăm, ne arătăm… Asta creează foarte mul­tă diversitate, iar contactul cu persoane pro­ve­nite din alte culturi ne face bine tuturor, pentru că ne oferă posibilitatea să învăţăm tot felul de lu­cruri: ce să facem, dar şi ce să nu facem! Orice tip de interacţiune umană, inclusiv cu oameni din alte culturi, e clar că e benefic. Eu sunt foarte bucuros că la „Românii au talent” vin atât de multe per­soa­ne de alte naţionalităţi, din alte ţări, care vor să ne arate nouă, românilor, ce pot! Mi se pare un bene­ficiu uriaş. Pe de altă parte, participarea concu­ren­ţilor de alte naţionalităţi ar trebui interpretată şi ca o demonstraţie că România, în general, şi emi­siu­nea asta, în special, înseamnă ceva pentru ei!

– Ce crezi că apreciază străinii aceștia la „Ro­mânii au talent”?

– În general, am constatat că e vorba de o atracţie faţă de români, ca popor, şi faţă de Româ­nia, ca ţară. Adică oamenii aceştia care vin să concureze la „Românii au ta­lent” au luat contact, la un moment dat, cu nişte români – au avut colegi de muncă români, au avut vecini ro­mâni etc. – , iar românii res­pec­tivi le-au făcut o impresie atât de bună, încât ei au asociat această impresie pozitivă cu toţi românii şi cu România sau, măcar, au de­venit curioşi în legătură cu ro­mâ­nii, ca popor, şi cu România, ca țară. De aici și până la „Ro­mânii au talent” nu e decât un pas. Emi­siunea ar putea să reprezinte pentru ei o oportunitate!” Străinii, în general, sunt foarte deschişi la ideea asta de oportunitate: de a învăţa ceva nou, de a cunoaşte ce­va nou, de a stabili nişte contacte noi… Din atitudinea asta a lor am avea şi noi ceva de învăţat: să fim mai deschişi la minte.

„Am o stare de zbârnâială de bun augur”

Un şofer echipat de pandemie

– Restricțiile pandemiei au ajuns și la voi? Cum vă descurcați cu filmările?

– Regulile jocului s-au schim­bat și la noi. Nu ne mai putem de­plasa, nu mai putem repeta, nu mai putem să ne strângem la un loc… Dar ne-am descurcat. În condiţii normale, ar fi urmat semifinalele şi finala, dar împrejurările ne-au forţat să ne rezumăm la ediţia specială de pe 22 mai, în care 22 de concurenţi au intrat în lupta pentru premiul de originalitate, şi la finala de pe 29 mai, care va reprezenta o premieră: prac­tic, întreaga emisiune va fi on-line! Atât concu­renţii, cât şi juraţii şi noi, prezentatorii, vom fi live, prin Skype! Aceasta va fi „Finala de acasă”! O ediţie care reprezintă o provocare la nivel de coordonare, la nivel tehnic, din toate punctele de vedere. Gândeşte-te că „Românii au talent” e o emisiune la care lucrează 200 de persoane, cărora li se adaugă și concurenţii. E o emisiune de am­ploare, de mare calibru! Şi totul trebuie realizat acum cu mijloace de on-line, dar pentru televizor! Nu e deloc, deloc uşor!

– Aşadar, vei prezenta finala „Românii au talent” de acasă. Și cu Smiley ce faci?

– Cu Smiley nu e nici o problemă. Noi doi ne vom întâlni, ca să prezentăm finala, ne vom afla în acelaşi spaţiu. Noi, oricum, în perioada asta, ne-am văzut mult, suntem sănătoşi, deci nu e ni­ciun pericol să stăm într-o cameră împreună. Sigur că situaţia asta, cu noul regim al emisiunii, nu e cea mai favorabilă, dar ne adaptăm! Sincer, am emoţii, dar am şi un vibe bun în legătură cu finala asta: după atâtea luni de stat şi de ne-jucat, am în mine aşa, o stare de zbârnâială, care e de bun au­gur. (râde) Ceea ce îmi dă siguranţă este faptul că echipa de producţie de la „Românii au talent” e extraordinar de bună! Am convingerea că, la final, toată lumea o să zică: „Oau!” Bine, n-aş vrea să se ajungă să se spună şi: „Ei, uite că se poate şi-aşa!” (râde) Serios, eu mi-aş dori totuşi ca la anul să revenim cu „Românii au talent” la „for­mu­la cla­sică”.

„Fac exerciții de dicție. Vorbirea e un instrument care trebuie antrenat permanent”

Cu noua frizură executată de fetele lui

– Dar tu, române, cum mai stai cu exersatul talentului? Teatrele nu mai funcționează. Spor­tivii s-au antrenat şi în perioada izolării, actorii, nu. Nu apare pericolul lâncezelii?

– Ştii, Stanislavski a scris o carte uriaşă, „Mun­ca actorului cu sine însuşi”, o carte care, practic, stă la baza profesiei noas­tre. Ei, aşa şi eu: muncesc cu mine însumi! Fac exer­ciţii de dicţie, pentru că vorbirea e instrumentul profesiei mele, un ins­trument care trebuie an­tre­nat perma­nent. Mi-am organizat un program riguros, astfel încât să am mai multă grijă şi de corpul meu: ne­maifăcând atâta mişcare, n-am vrut să mă las să pic aşa, într-o stare de de­lăsare, deci, de cel puţin două ori pe săptămână, la ore fixe, fac nişte seturi de exerciţii fizice, care să mă ajute să mă menţin în formă. Şi tot la ore fixe şi mănânc – ceea ce, înainte, nu mi se prea întâmpla, că ori aveam filmări, ori jucam la teatru, ori… Acum însă pot să stau la masă cu fetele mele, în fie­care seară, şi – Doamne! – ce bucu­rie înseamnă asta pentru mine! După ce o să ieşim din pandemia asta, dac-o să-mi fie foarte dor de ceva, atunci de asta o să-mi fie dor: de cinele luate îm­preună – eu cu Anca, soția mea, și cu cele trei fiice ale noastre. Una peste alta, mie, izolarea asta, perioada asta de shut down mi-a făcut şi îmi face foarte bine: e o pauză mare de publi­citate în viaţa mea, de care mă bucur, pentru că ea înseamnă că pot să stau doar cu familia. Ceea ce mi se pare mi­nunat!

„«Strada Speranței, la parter»”

Curăţenie în vreme de pandemie

– Distanțarea a activat internetul. Rețelele sociale sunt folosite la roșu. Te numeri și tu printre adepții lor?

– Nevoia de creativitate şi de interacţiune este mare, aşa că am găsit formule pe on-line, pe canalul meu de YouTube, care să-mi potolească necesităţile astea intelec­tua­le. Şi am gândit nişte produse pe care să pot să le gestionez şi după ce-o să ies din starea de izolare, fiindcă şi pe on-line îţi formezi un public, iar asta îţi impune o anume regularitate a postărilor. De pildă, am făcut nişte interviuri „altfel”, cu prieteni de-ai mei din sfera artistică, pe care să-i cunoaş­tem „altfel” decât îi ştiam până acum, sau cu per­soane pe care „altfel” nu aş fi avut ocazia sau tim­pul să le cu­nosc. Uite, am făcut interviuri cu Răz­van Fodor, cu Smiley, cu Marius Florea Vizante şi cu mulţi alţi prieteni de-ai mei sau cu Mircea Bravo ori cu Mihai-Alexandru Hash, oameni care fac per­for­manţă pe YouTube (Mihai are deja aproa­pe 1.500.000 de abonaţi pe YouTube)! Sau, ca să-ţi dau un alt exemplu, mi-am provocat co­le­gii de la Teatrul Odeon să cântăm (un lucru la care eu nu sunt vreun specialist) şi ne-a ieşit ceva foarte dră­guţ şi amuzant, menit să le ofere oamenilor un sâmbure de speranţă, de optimism: am cântat „Sunt vagabondul vieţii mele”! (râde) Au urmat şi colegii de la „Românii au talent”, cu care am schim­bat repertoriul: „Strada Speranţei, la parter”. Să-i vezi pe Andi Moisescu şi pe Florin Călinescu cum au intrat în joaca asta… A fost ceva extraor­di­nar! Iar de 1 Mai am lansat o provocare culina­ro-muzicală, la care au participat o mulţime de bucătari celebri: Adi Hădean, Nicolae Tand, Sorin Bon­tea etc. Şi să ştii că oamenii savurează din plin toate produsele astea ale mele, ceea ce-mi de­mons­­trează că sunt pe calea cea bună şi pe partea asta, de on-line, care, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, va avea o pondere foarte ma­re în vieţile noastre. De-asta, eu am zis să-ncep să mă pregătesc încă de pe acum pentru momentul ăla.

„La teatru, în loc de 400 de spectatori, vor fi 60!”

Frizeria din grădină

– În legătură cu deschiderea teatrelor știi ce­va?

– Cred că se aşteaptă ziua de 1 iunie, ca să se vadă dacă incidenţa îmbolnăvirii cu COVID creşte sau descreşte, în urma relaxării instituite în 15 mai. Din ce-am înţeles, se preconizează ca, odată ce teatrelor li se va da voie să-şi reia acti­vitatea, la noi, la Odeon, să se ia măsuri astfel încât spectatorii să stea la distanţă unii de alţii, deci numărul maxim de persoane din sală să fie undeva în jur de 60. Sună cam sinistru, da’ măcar va fi un început! Pe de altă parte, şi spectacolele vor trebui să fie regândite, astfel încât să punem distanţă şi noi între noi, actorii. Ceea ce nu e deloc uşor: să zicem că personajul meu trebuie să îm­brăţişeze un alt personaj şi să-l pupe. Păi, nu voi mai putea să fac asta cel puţin încă vreo jumătate de an sau chiar până prin primăvara viitoare, deci va trebui să găsim formule prin care să transmitem într-un alt fel acea apropiere. Însă marea grijă este ca, încercând să modificăm spec­tacolele în acord cu distanţarea fizică să nu le stricăm de tot. Mai bine, în loc de asta, facem un spectacol nou, care să funcţioneze în circums­tan­ţele impuse. Da’ până la urmă, ideea este să re­venim la treabă, oricât de timid şi de prudent. Uite, în Germania şi în Nor­vegia, deja teatrele au reînceput să funcţioneze. Chiar ieri am citit o ştire despre întâia premieră din Norvegia, de după pandemie, la care, în sala de 400 de locuri, au fost doar 60 de oameni, deşi doritori de bilete fuseseră mult mai mulţi! Nevoia publicului de teatru şi de cultură, în general, este enormă, aşa cum enormă este şi nevoia de emoţie concretă, „în direct”, fiindcă una e emoţia pe care o trăieşti aco­lo, în sala de teatru, fie că eşti spectator, fie că eşti actor, şi alta e un spectacol on-line. Oricât s-ar strădui actorul să creeze în on-line acel flux de energie dintre el şi spectatori… e imposibil! Tea­trul on-line nu poate să fie teatrul viitorului, toc­mai pen­tru că lipseşte emoţia aceea aparte, care se naşte doar în sala de spectacole.

– Nu pot să nu te întreb ce s-a mai întâmplat cu scurtmetrajul tău, „Romanian Tradition”, cu care anul trecut ţi-ai făcut debutul re­gizoral?

– Păi, s-au întâmplat lucruri foar­te bune: am fost la multe festivaluri cu el, şi în ţară – inclusiv la TIFF şi la „Anonimul” –, şi în străinătate. Mai trebuia să mergem şi la Festivalul de Film din Chicago şi la cel din Roma, însă, din cauza pandemiei, ambele au fost anulate. Acum suntem în nego­cieri cu o televiziune şi e posibil ca el să fie difuzat și pe tv, în România, du­pă care vom intra cu el şi pe on-line. O altă provocare era că, în iunie, ar fi trebuit să încep filmările la lung­me­tra­jul „Ramon”, un film în care joc, dar la care sunt şi producător. Numai că totul s-a amânat din cauza pandemiei. În cel mai bun caz, probabil că vom începe filmările în toamnă, dacă nu, în primăvara viitoare.

„Să trăiască și capra vecinului”

Pavel Bartoş şi Smiley

– Pavel, în ce-ți pui nădejdea pentru anii ce vin?

– Sper ca, în perioada asta, să fi învăţat cu toții câte ceva. În primul rând, să fi învăţat să apreciem lucru­rile simple, pe care înainte le consi­de­ram un dat banal: să te duci la muncă, să te întâlneşti cu un prieten, să stai mai mult cu familia ta… Apoi, dacă fie­care dintre noi îşi va fi luat un pic de timp în care să se privească pe sine, sper ca, până ce va trece pandemia, să ne fi lămurit cu toţii ce putem să fa­cem mai bine, ce putem să schimbăm în mentalitatea şi în comportamentul nostru, ce ne derutează sau unde am greşit. Aş vrea să cred că vom ieşi din această izolare un pic altfel, în sens pozitiv. Aici cred că e marea noastră şansă: de a fi învăţat să apreciem nişte lucruri bune şi frumoase, de a fi învăţat să ne bucurăm împreună, de a fi în­văţat să ne ajutăm unii pe alţii. În asta îmi pun eu speranţa! În faptul că vom fi învăţat să nu mai mer­gem pe principiul „să moară şi capra veci­nului”. Ba să-i trăiască! Şi speranţa mea este ca mo­­dificările astea de mentalitate şi de compor­ta­ment să nu se piardă în scurt timp după ce vom ieşi din pandemie.  

– Pavel, ești un om care se bucură de o sim­patie enormă, iar lumea are nevoie, mai ales as­tăzi, de veselia ta. Zâmbești tot timpul. Dă-ne și nouă un motiv să facem la fel.

– Speranţa! Ăsta e supremul motiv pentru care cu toţii trebuie să zâmbim. Să trăim permanent cu gândul că mâine va fi mai bine, că vom fi sănătoși, că ne vom împlini vi­sele. Să nu mai trăim cu ochii în pământ, ci cu ei ridi­cați spre cer.

Foto: PRO TV (2), arhiva personală

Ines Hristea

S-a născut în Bucureşti. A absolvit prestigiosul liceu de limbă franceză „Şcoala Centrală”, la secţia Bilingvă (Franceză-Engleză); Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, la secţia Engleză-Franceză, cu o lucrare în specialitatea Civilizaţia Angliei, lucrare purtând titlul „Entertainments of the English”; programul de Masterat American Studies, din cadrul Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti, cu o dizertaţie purtând titlul „West of Everywhere”, în specialitatea Film Studies; programul doctoral al Facultăţii de Film, din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, din Bucureşti, în specialitatea Cinematografie şi Media, cu o teză de doctorat purtând titlul „Imaginea copilului în film”. Este interesată de literatura, istoria şi arhitectura românească, de egiptologie şi arta renascentistă. Este o mare iubitoare de animale şi, implicit, de natură.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian