Pr. prof. univ. dr. VASILE GORDON – profesor la Facultatea de Teologie din București: „Nu m-a părăsit nicio clipă nădejdea că vom trece și peste această încercare a Țării și a Bisericii”

Bisericile își părăsesc sihăstria

„O durere surdă m-a cuprins slujind în biserica fără credincioși”

– Pe timpul acestor luni în care bisericile au fost închise pentru enoriași, puțină lume și-a pus problema că ne lipsim de cel mai important ajutor sufletesc și spiritual pe care l-am putea avea: Sfânta liturghie și rugăciunea. Există oare vreun „leac” mai bun pentru spaimele însingurării la care am fost siliți?

– Cel mai important ajutor la care vă referiţi, cel spiritual, a lipsit, desigur, în mare măsură. În spe­cial, participarea directă la Sfânta Liturghie, spovedaniile şi împărtăşaniile tuturor celor care ar fi dorit. Dar, din fericire, ajutorul nu a lipsit în totalitate. Enoriaşii au fost în comuniune cu noi în timpul Sfintelor Liturghii fie prin intermediul Radio-TV Trinitas, fie prin transmisii directe, pe internet, din bisericile de parohie. Iar spovedaniile şi împărtăşaniile au fost îngăduite, totuşi, la casele enoriaşilor. Apoi, nu e vorba de frică sau slăbire în credinţă în legătură cu restricţiile impuse bisericii prin Starea de Urgenţă, ci de o respectare firească a lor, solicitată nouă, pe cale ierarhică bisericească. Să nu vă miraţi dacă vă spun că această respectare a fost cea mai corectă şi inteligentă cale. Dacă preoţii şi credincioşii s-ar fi abătut de la lege, odată cu un inutil conflict de moment cu autorităţile, ne-am fi expus unui risc conflictual de amploare şi extins ca durată: un procent din îmbolnăvirile înre­gistrate în mod curent ar fi fost trecut automat în contul preoţimii, care, ştiţi, este taxată drastic pen­tru orice „derapaj”, real sau închipuit… Nu neg fap­tul că pentru unii creştinii, mai vulnerabili, lipsa intrării fizice în biserici poate însemna şi o slăbire de moment a credinţei… Dar, din toate convorbi­rile mele cu fiii duhovniceşti, şi nu au fost puţine în această perioadă, vă pot spune că s-a petrecut şi o întărire a credinţei, asemănătoare, cumva, cu cea din vremea persecuţiilor, despre care citim în sinaxa­re. Toţi credincioșii, fără excepţie, fie la telefon, fie prin mesaje scrise, şi-au mărturisit dorul după sfântul locaş şi dorinţa de a fi din nou îm­pre­ună cât mai curând, neuitând să ne adreseze cuvinte de îmbărbătare şi nouă, preoţilor. Mai mult: ştiind dificultăţile financiare la care suntem expuşi, ca mai toate instituţiile din ţară, unii enoriaşi au trimis ori au virat bănuţi în contul parohiilor, din mult-puţinul lor… Pe mine, unul, încurajarea lor sinceră, şi prin cuvinte, şi prin ajutor financiar, m-a emo­ţionat adânc! E limpede că nu şi-au pierdut tăria credinţei şi nici dragostea faţă de Casa Domnului şi slujitorii ei.

– Ce trăiri ați avut sfinția voastră slujind în biserica goa­lă?

– Am avut şi am simţăminte nemaitrăite de mine, iată, în cei aproape 40 de ani de preoţie! O durere surdă, însoţită de o stin­ghereală ciudată, săvârșind sluj­be pentru credincioşi, fără… cre­dincioşi! M-au podidit şi lacri­mile de câteva ori, dar m-am ferit să mă vadă colegii, trişti şi ei, peste măsură. Pe de altă parte, nu m-a părăsit nicio clipă nă­dej­dea că vom trece şi peste această încercare a Ţării şi a Bisericii… Nu-i prima şi, categoric, nu va fi nici ultima! Trebuie să vă mai spun ceva, întrucât m-aţi întrebat de „trăiri”: la predici mi-a fost cel mai greu, şi cred că tuturor colegilor preoţi, la fel. În celelalte părţi ale slujbei, cântând şi citind, ştiam şi ştim că ne adresăm lui Dumnezeu, prezent tainic tot timpul. La predici, deşi rostirea este tot discursivă, nu dia­logală, având creştini în biserică, în mod obişnuit, le vedem reac­ţiile, foarte importante pentru adap­tarea ideilor, a tonului, a timpului de expunere etc. Şi atunci, ca să pot predica, totuşi, am început să-mi imaginez cu ochii minţii prezenţa enoriaşilor, la modul foarte concret, a câtorva, măcar: în stânga, Pe­truţ, Han­ganu, Daniel, Poteraş, Bucuroiu, Emi­lian, tinerii de la strană…, în dreapta, credincioase nelipsite, pre­cum Ada Calciu, Mariana, Maria, Daniela, Pro­fira, Rozalia, Elena ş.a. Numai aşa am scos-o cum­va la capăt, dar greu de tot!

„Epidemia a scos la lumină gândurile din multe inimi”

– Ce credeți că ne-ar putea învăța această experiență?

– Foarte multe lucruri. În primul rând, să preţuim sănătatea mai mult ca până acum, regulile de igienă personală, dar şi de curăţenie, împrejurul nostru. Să ne dăm seama cât de importante sunt protejarea mediului înconjurător şi ali­mentaţia naturală. Să realizăm, totodată, că responsabilii politici şi managerii de spitale nu trebuie să-şi mai bată joc de sistemul de sănătate şi că personalului medical trebuie să i se asigure o logistică de secol XXI, pentru ca bolnavii de orice fel să fie trataţi cu demnitate şi în siguranţă. În acelaşi timp, toţi românii credincioşi au sesizat, deja, cât de im­portante sunt asistenţa religioasă din biserici, dar şi rugăciunea particulară, pentru un moral ridicat, pentru echilibrul sufle­tesc şi pen­tru o confruntare mai cura­joasă cu situaţiile grele, epide­mii, lipsuri, restricţii etc., a că­ror probabilitate de recidivă este destul de mare. Şi am mai învăţat, de fapt, am mai văzut ceva: comportamentul inad­misibil al unor politicieni cu pri­vire la simţămintele religioa­se ale compatrioţilor. Şi asta trebuie să ne pună în gardă pe toţi pentru proximele alegeri. Dar şi lipsa deontologiei profe­sionale a unor posturi de radio și televiziune, ori a unor publi­caţii tipărite, care au preferat şi preferă să mintă ori să batjo­corească… De ce? Ca să-şi mai asigure în conturi o mână de bani murdari. Să fim obiectivi, însă, am văzut şi vedem şi reversul: oameni politici şi oameni de presă corecţi, spre cinstea lor, în faţa cărora merită să ne scoatem pălăria.

„Nu cred că bisericile pot rămâne închise multă vreme”

– Pe 15 mai a început relaxarea treptată a măsurilor de izolare socială. Nu se știe, la ora la care vorbim, dacă bisericile se vor deschide pen­tru enoriași sau dacă va fi permisă partici­parea măcar la slujbe în spații libere. Sunt mai primej­dioase bisericile decât magazinele, saloanele de înfrumusețare, frizeriile și cabinetele stomato­logice, care au început să funcționeze?

– Cu siguranţă, nu sunt. Dar pot fi, dacă nu respectăm până la capăt anumite reguli, am zice, elementare. Cred că e firească ideea deschiderii bisericilor în etape, bine organizate: întâi, cu slujbe în curţile sfintelor lăcaşuri, apoi, treptat, înăuntru. Repet, însă: cu respectarea regulilor sanitare de bază, nu cu încălcarea lor! Bisericile pot constitui, astfel, bune exemple şi pentru alte instituţii. Pentru asta, trebuie ca şi noi, cei de la firul ierbii, preoţi şi credincioşi, să fim întrutotul solidari, respectând regulile de care vorbeam, dar inten­sificând şi rugă­ciunile către Dumne­zeu, pentru îndepărtarea pan­demiei şi pentru luminarea minţii tuturor facto­rilor decizionali.