Descoperiți România: Biserica lui Mircea cel Bătrân din Brădetu

– Rânduiți-vă astfel vacanța, încât să descoperiți frumusețile neștiute ale țării. Peste tot există minuni de biserici și schituri vechi, la care se ajunge ușor, iar răsplata e magică: bucurie și liniște sufletească, exact leacul de care avem nevoie în încercările la care suntem supuși –

Primăvară pe Valea Vâlsanului

Pe văile și pe dealurile Argeșului și Musce­lului, primăvara s-a dezlănțuit în toată splendoa­rea, cu miile ei de culori aprinse în flori și în co­paci. Că­lă­tor fericit prin fru­musețea strălucitoare a ano­tim­­pului, mă aflu pe lunga Vale a Vâlsanu­lui, cu mantia ei de iarbă crudă și verde și brazi mulți. Pășesc vrăjit pe plaiu­rile astea, parcă rupte din gră­dina Raiului, și mă îndrept spre satul Brădetu, situat la jumătatea drumului dintre Câm­­pulung și Curtea de Ar­geș, vechile capitale ale Țării Româ­nești. Vreau să văd o bi­serică foarte veche și despre care am auzit demult. Este printre pri­mele biserici ridi­cate în Mun­tenia de domnii Ba­sarabi, cti­torie a marelui domnitor Mircea cel Bătrân. Secole de-a rândul, a fost și mânăstire domnească, înzes­trată cu bogății. Apoi, vre­mea ei a apus. A rămas biserica, sin­­gură și uitată, cru­ciat uriaș de piatră, sub val de păduri.

Ograda cu soare

Legenda spune că totul a început acum mai bine de șase secole, într-o primăvară strălucitoare, la fel ca aceasta. Într-un Mai curat precum lacri­ma, Voievodul Mircea cel Bătrân se întorcea căla­re, cu suita lui de oșteni și curteni, de la una dintre numeroasele bătălii cu turcii. Era ostenit voie­vodul, dar când a dat cu ochii de Valea Vâlsanului, sufletul i s-a limpezit. Și Mircea Vodă a hotărât pe loc să ridice o mânăstire pe apă în sus. A mai urcat spre izvoarele râului până a găsit o poiană. Un loc necălcat de picior de om. Acolo domni­torul a coborât de pe cal, a făcut câțiva pași prin iarba precum smaraldul, și-a-nălțat ochii spre ce­rul adânc și albastru și a promis să ridice o mâ­năstire, drept mulțumire că Dumnezeu îl ajutase să se întoarcă acasă teafăr din cumplitele bătălii. Și într-un an, ctitoria lui Mircea a fost gata. Spre bucuria domnului cel frumos și neîn­fricat.

Povestea asta veche am aflat-o de la un bătrân din Brădetu. Singurul care o mai știe. Nu e scrisă în letopiseț, așa că o parte putea să fie o închipuire a minții lui. Istoria nu e făcută numai din fapte, ci și din gânduri. Gânduri luminoase, care să îi arate pe unde s-o ia. Fosta mâ­năstire Brădetu se află chiar în mijlocul satului, într-o curte largă, cotro­pită de gâze și flori. Din gloria de-altădată a mai rămas doar bătrâna biserică. Înconjurată de brazi și de liniște, mi s-a arătat peste măsură de mândră, cu silueta ei monahală și totuși atât de elegantă, cu turlele ei din brâuri de piatră și cărămidă, spri­jinind tot cerul de primăvară, clocotind de lumină deasupra ei. Am privit-o fermecat și, brusc, m-am gândit la biserica de la Cozia, cealaltă ctitorie a lui Mircea, mult mai cunoscută, ridicată pe Valea Oltului. Biserica din Brădetu părea sora mai mică a Coziei, de parcă Mircea cel Bătrân avusese în minte același plan pentru amân­două. Biserica din Bră­detu este îmbrăcată într-o pic­tură foarte fru­moasă și pe interior, și în mare parte și pe exterior, lucru rar la o biserică mun­tenească. Intru cu sfia­lă în lăcașul răcoros. Din portretele afumate, sfinții și ctitorii trec cu privirea peste umilă făp­tura mea. Privesc către nesfârșire, către viața cea veșnică. În tabloul votiv, uriaș, aflat dea­supra in­trării, te întâm­pină un voie­vod falnic și doamna lui. „Io Mir­cea Voie­vod și Mara Doam­na”, scrie cu li­tere sla­vone. Mircea cel Bătrân se înfăți­șează posterității în costum occidental, de ca­valer.

Pictorii nevăzuți

Frumoasa și vechea pictură a bisericii a fost făcută de un stareț evlavios, al cărui nume a ajuns până la noi. În anul 1761, Ghenadie a zugrăvit biserica pe cheltuiala lui. Pictori de ajutor i-au fost trei tineri pe care i-a trimis la Florența, în Italia, unde au învățat de la maeștri iscusiți pictura bi­zan­tină. După terminarea zugrăvirii bisericii, cei trei au plecat înapoi, în Italia, de unde nu s-au mai întors. Pictura lor însă a rămas. Pe vremuri, po­vestesc tot bătrânii din sat, biserica era îmbrăcată în… aramă. Într-unul dintre nenu­măratele războaie care au trecut pe Valea Vâlsa­nului, strălucirea de foc a metalului a fost trans­formată-n obuze.

Dintre ctitoriile lui Mircea, singurele care s-au păstrat până azi în forma originală sunt Cozia şi Brădetu. Zidurile bisericii din Brădetu sunt din piatră brută, alternate cu brâie de cărămidă, ca la Biserica Domnească din Curtea de Argeş. Aceste asemănări emoționante cu celelalte vechi ctitorii ale Basarabilor fac din biserica din Brădetu o bijuterie de arhitectură de la începuturile Valahiei.

Cărțile bătrânilor domni

Vreme de sute de ani, mânăstirea Brădetu a avut o viață monahală intensă și curată, dar nă­vălirile dușmanilor le tulburau adeseori monahilor rugă­ciunile, așa că viața de mânăstire a avut și întreru­peri, și multe dintre documentele ce-i atestă vechimea s-au pierdut. Prima atestare oficială a mânăstirii e de la Radu cel Mare, din 1506. Dar se știe că mânăstirea exista și mai înainte. Un po­melnic pictat al mânăstirii Brădetu din vremea lui Matei Basarab îi înfățișează tot pe Mircea şi pe Mara Doamna. Domnitorul Radu Şerban, în 1609, numeşte cu evlavie Bră­detu: „Sfânta şi dum­ne­zeiasca mânăstire”. Acolo erau „şi căr­ţile bătrâ­nilor domni de mai îna­inte şi cartea răposatului Radu Voievod dar s-au pierdut”. Ra­du Voievod, adică Radu Negru Vo­ie­vod, tatăl lui Mircea cel Bă­trân.

Arheologii au despus și ei măr­tu­rie că biserica este a lui Mircea. Mar­tori au fost frag­mentele ceramice excavate din jurul bisericii. Și tot ei au găsit că biserica e prima con­struc­ţie ridicată pe acest loc. Nu a fost gă­sită nicio urmă de monument ante­rior. Biserica a fost aceeași de la întemeierea mânăstirii. În anul 1995, s-a organizat un am­plu eveniment cultural, ce marca 600 de ani de la târno­sirea bisericii.

Zestrea de la Prislop

Fiind ctitorie domnească, Mânăs­tirea Brădet a fost foarte bogată. Avea toţi munţii din jur, din Muscel şi din Argeş, şi un loc cu vie la Goleşti. Dar cea mai ciudată parte din zestrea ei e Pris­lopul. Vechi do­cumente aflate în mânăstire vor­besc de proprietăți în Ţara Haţegului, la Mâ­năs­tirea Prislop, aflată la sute de kilo­metri spre nord. Minunate întâmplări, care leagă încă din vremuri străvechi Muntenia de Ardeal. Se pare că Brădetul a avut legături cu Sfântul Nicodim de la Tismana, care ctitorise și Mânăstirea Prislop, un „principe” al ortodoxiei, care a construit mânăstiri de pe malul Dunării și până în Ardeal. De mirare ca vreunii dintre mo­nahii Prislopului să nu fi coborât pe malul Vâl­sanului, din pădurile înalte ale Ha­țegului. Modes­tia locului te îndeamnă să crezi că este adevărat. Cu toate daniile regale, călugării Brădetului au trăit într-o modestie și o sărăcie „de vârf de mun­te”, mutați cu totul din lume în rugă­ciuni. După câteva sute de ani, în 1634, Matei Basarab trans­for­mă mânăstirea în metoc al Arge­șului. A fost începutul sfârșitului. O vreme, docu­mentele au continuat să numească sihăstria de pe Vâlsan – „mânăstirea bătrână”. În 1970, s-a pus­tiit. Călu­gării au fost retrași la mânăstirea Argeș și la Ro­baia. Mânăstirea Brădet devine biserică de mir.

Taine și minuni

Antimisul dispărut

Se spune că masa altarului de la Brădetu era învelită cu un antimis de o frumusețe nemai­văzută, în cusătura căruia, așa cum era obiceiul, se aflau sfinte moaște. Stătea în mândria regală a domnilor Basarabi să-și împodobească ctitoriile cu comori. Antimisul de la Brădetu era de o fru­musețe tulbu­rătoare și era vechi de 400 de ani. Primul care i-a anunțat existența a fost Nicolae Iorga, într-o comunicare făcută la Academia Ro­mână, în 1935. După 8 ani, subiectul antimi­sului de la Bră­detu revine, când un tânăr fotograf, pe nume Io­sif Veza, angajat la Comisiunea Monu­mentelor Isto­rice, publică o imagine a re­licvei păstrată până în ziua de azi. Cum de nu se știuse ni­mic despre el până la desco­perirea lui Iorga? Unii spun că preotul bă­trân al bisericii nu cunoștea slovele scrise pe anti­mis, în chirilică veche, deci nu-i putea prețui valoarea, în vreme ce alții afirmă că i s-a păstrat cu sfințenie taina, toc­mai pentru a nu fi înstrăinat din schit.

În anii războiului, antimisul de la Brădetu a fost strașnic păzit de preotul bisericii, părin­tele Victor Popes­cu. Apoi, a­ceas­tă relicvă sfân­tă, cel mai vechi an­timis din Ţara Româ­nească, a dispărut fără urmă! La fel ca atâtea alte odoare bi­sericești!

Uriașii din morminte

Ca toate bisericile vechilor Basarabi, și bise­rica lui Mircea este plină de relicve și taine. În pro­naosul bisericii s-au descoperit trei morminte. Era prin anii ‘60 când s-au făcut lucrări de res­taurație. Mormintele nu aveau cruci sau pietre scrise, de recunoaștere. Erau la fel ca acelea de la Biserica Domnească din Curtea de Argeş. Săpate în podea, puteai să calci peste ele. Dar la săpături, când arheologii au ajuns la un metru adâncime, în pavimentul bisericii au găsit niște oase de o mărime tulburătoare! Ele aparțineau unor bărbați înalți de doi metri! Trei uriași! Mai mult, într-un mormânt s-au găsit și nişte opinci gigantice, făcute din piele de capră. Cei trei călugări fuseseră, toți trei, stareți ai schitului. Trăiseră acum 400 de ani! La capul lor erau trei cărămizi cu inscripţii: Isaia, Da­vid și Ghenadie. Alături, se mai află un mormânt acoperit cu o piatră uria­șă, în care s-au găsit rămășițe de veș­minte bogate și un inel din aur masiv, purtat la mâna stângă. Imprimat cu un sigiliu, avea pe margine niște incizii bogate și o inscripţie foarte ştearsă, care n-a putut fi descifrată nici până azi.

Jupânesele Bălaşa şi Boloşina

Un alt mister al Brădetului sunt două umbre de boieroaice legate de o icoană. Ca să înțelegi despre ce este vorba, trebuie mai întâi să intri în biserică și să vezi o imagine iradiantă a lui Hristos Pantocrator. Este pictată acum 400 de ani: cea mai veche și mai frumoasă icoană a bisericii. Tuşele ei fine uimesc şi azi. Pe icoană sunt o inscripţie și un nume: „Boloşina”, jupâneasa care a co­man­dat-o și a plătit-o. Pe un inel de argint, descoperit în alt vechi mormânt din biserică, se află un alt nume de jupâneasă: „Bălaşa”. Marele istoric Gh. I. Canta­cu­zino spune că Bălaşa de pe inel şi Bo­loşina, care a dăruit mânăstirii acea icoană splen­didă a lui Hristos, sunt una și aceeași boie­roaică a locului. Iar în numele lor se află aceeași rădă­cină, „voloh”, care duce departe, la vechii vlahi.

Părintele Ilie Sorescu: „Biserica are duhul de rugăciune al înaintașilor”

Am ieșit în primăvara din curtea bisericii, cu lumina ei de cristal. Câțiva oameni treceau pe șosea, închinându-se cu evlavie. Satul arată foarte frumos. Chiar dacă și-a pierdut tiparele vechi, orășe­nii care au venit și-au făcut case de vacanță care se potrivesc peisajului. Neclintit prin vremi e numai vechiul lăcaș domnesc, care, pe lângă frumusețe, și-a păstrat și puterea de a-i aduna laolaltă pe credincioși. Artizan al acestei per­petuări de credință este părintele paroh al bise­ricii vechi din Brădetu, Ilie Sorescu, urmaș al unei întregi familii de pre­oţi ai Argeșului. A in­trat în curtea bisericii zâm­bitor, ținându-și fe­tița de mână. În timp ce noi stăm de vorbă, ea zbur­da printre flori și sfinți.

– Părinte Sorescu, puțini preoţi au norocul să slu­jească într-o biserică plină de istorie ca aceasta. Oare duhul ei nu vă apasă prea greu?

– Unul dintre motivele pentru care mă aflu aici este tocmai acesta, că mi-au plăcut foarte mult și satul, și biserica veche. Lăsată moștenire de însuși Mircea cel Bătrân, ea are liniştea ei și duhul acela de rugăciune al înaintaşilor, pe care-l simţim alături când, la rândul nostru, ne rugăm. Și căutăm cu toții să păs­trăm și comoara aceasta voievodală, să perpetuăm credinţa creștină pe care ne-o trans­mite prin veacuri. O biserică care s-a păstrat neschimbată, cum puține ne-au mai rămas de la Basarabi.

– Hramul bisericii este „Înăl­țarea Domnului”. Există vreun motiv pentru alegerea lui?

– „Înălţarea Domnului” este un hram mânăstiresc. Doar mâ­năstirile mari au hramurile Mân­tui­torului Hristos. Iar înțelesul este cu adevă­rat minunat. De Înălțare, firea ome­nească a Mân­tui­torului a fost înăl­ţată la ceruri. Totuși, chiar dacă s-a ridicat la ceruri pentru a ședea de-a dreapta Tată­lui, Mântuitorul nu ne-a pă­răsit. El le-a făgăduit aposto­lilor, și prin ei, nouă, că va rămâne îm­pre­ună cu noi până la sfârșitul vea­curilor. Aici este taina. Iisus a spus că atunci când doi sau trei oameni se adună în nu­mele său, va fi și el cu ei. Or, unde se adună cre­din­cioșii pentru a-l preamări pe Hristos, dacă nu în biserică? Biserica este locul în care oamenii îl întâlnesc din nou pe Fiul lui Dumnezeu. Eu le-am spus adesea enoria­șilor mei că atunci când participă la sfânta litur­ghie și își ridică ochii la Pantocratorul de pe turla bise­ricii, ei se asemănă cu sfinții apostoli. Pentru că sunt marto­rii Preamăririi lui Hristos în înaltul cerului. Aceasta este taina pe care au înțe­les-o înain­tașii noștri, călugări rugă­tori și mari voievozi. Unii o mai uită în zilele noastre. Biserica este locul în care oamenilor li se îngăduie să simtă prezența lui Dumnezeu. Toc­mai de asta, Mircea cel Bătrân și ceilalți mari domnitori români au avut atâta grijă să zi­dească sfinte lăcașuri, în care supu­șii lor să fie mângâiați de comuniu­nea cu Dum­nezeu. Să se simtă fe­riți și aleși. Marii noștri voievozi, care au fost și mari credincioși, au avut convinge­rea fermă că în ceasul mor­ții Dom­nul își va aminti, ca de niște apro­piați, atât de ctitorii de biserici, cât și de cei care le-au umplut în dumi­nici și-n sărbători.

Apoi părintele Sorescu a tăcut. Am mai rămas o clipă alături, pri­vind amândoi portretul lui Mircea cel Bătrân. De sub fresca afumată, chipul voievo­dului privea în nevă­zut.