„Actorii” de la Trianon

– Semnat acum exact o sută de ani, pe 4 iunie 1920, Tratatul de la Trianon reprezintă un triumf al patriotis­mului elitelor românești –

Pe 4 iunie 1920, puțin înainte de ora 4 după-amiaza, în palatul Marele Trianon, care face parte din complexul Versailles de lângă Paris, atmosfera era deja incendiară. Delegați ai marilor puteri învingătoare în Primul Război Mondial și ai aliaților lor europeni soseau unii după alții, în mare ținută de gală, cu frac și joben, pentru a participa la un eveniment cu ade­vă­rat istoric: dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar și reașezarea noilor reglementări internațio­nale. De la ora 16:30 era programată ceremonia semnării celui de-al patrulea Tratat de pace de către Puterile Aliate și Asociate cu Ungaria. Printre nu­me­roase alte prevederi, documentul consfințea și dorința exprimată de românii ardeleni la Marea Adu­nare Națională de la Alba Iulia, de la 1 Decem­brie 1918: Unirea Transilvaniei cu România.

Onoarea de a-și pune semnătura pe actul fon­dator al României Mari le-a aparținut, din partea română, lui Ioan C. Cantacuzino, ministru de stat, și lui Nicolae Titulescu, prim-delegat la Conferința de Pace la acel moment. Munca grea o duseseră, însă, înainte, predecesorii lui Titulescu din fruntea delegației României, premierul liberal Ion I.C. Brătianu și abilul om politic ardelean Alexandru Vaida-Voevod. Deși România avea toată dreptatea de partea ei, deși avea toate argumentele juridice bine puse la punct, deși plătise un uriaș preț uman și material în război, ea a fost primită cu multă răceală la Conferința de Pace de la Paris, iar soarta marelui său obiectiv, unificarea țării, a stat luni bune pe muchie de cuțit, subminată de interesele fostelor țări beligerante, de cinismul tipic unora dintre marile puteri, de tot felul de mașinațiuni și de intrigi. Într-un ultim efort disperat de a convinge marile puteri de adevărul cauzei românești, însăși Regina Maria s-a implicat în negocieri, atacând frontal problema Transilvaniei, în timpul vizitei pe care i-a făcut-o premierului francez Georges Cle­menceau. Tot la Paris, și de aceeași parte a barica­dei pentru cauza României, lupta fosta mare iubire a Regelui Ferdinand, eminenta Elena Văcărescu. Într-un moment critic pentru soarta națiunii, elita intelectuală și politică a României și-a dat mâna pentru împlinirea Marii Uniri. Pagina de față este o reverență pentru câteva dintre personalitățile care au pus umărul la succesul de la Trianon.

ION I. C. BRĂTIANU

Un negociator incomod

Aflat într-o situație foarte complicată în țară – într-un moment în care România era sleită de răz­boi și se confrunta cu o cumplită criză de produse de strictă necesitate, înconjurat din toate părțile de vecini gata să profite de slăbiciunile interne, premierul Ion I.C. Brătianu a decis să se prezinte personal la Paris pentru a apăra cauza unirii tuturor românilor într-o singură țară. Știa că va fi greu, că Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 nu fusese încă finalizată, dar numeroasele sfidări, neașteptatele reconsiderări de atitudine și încercările de șantaj din partea Aliaților vor depăși până și cele mai sum­bre presimțiri ale marelui politician român. Impetuozitatea și intransigența lui Ionel Brătianu n-au făcut impresie prea bună la Paris. Pe cori­doa­rele de la Versailles se șoptea că „hainele pre­mie­rului român sunt prea noi ca să fie vorba de un om de viţă”. În final, când puterea sa de negociere risca să compromită poziția României, Brătianu recurge la un gest teatral, părăsind brusc negocierile de la Paris. Mișcarea avea să fie, până la urmă, câștigă­toare: succesorul său, Alexandru Vaida-Voevod, s-a dovedit a fi omul potrivit pentru finalizarea nego­cie­rilor.

ALEXANDRU VAIDA-VOEVOD

Totul pentru țară

„Doamne, să ne vedem odată stăpâni în casa noastră, mântuiți de acești oameni conduși de egoism, îngustime și grandomanie aristo­cra­tică, ascunsă sub dra­peria unor fraze demo­cratice, generoase, în a căror seriozitate nici băcanii din Paris nu mai cred”. Cuvintele pe care Alexandru Vaida-Voevod i le trimite lui Iuliu Maniu descriu cât se poate de bine situația pe care experimentatul om politic ardelean o „moștenise” de la premierul Brătianu. Vaida recu­noaș­te importanța intransigenței lui Ion I. C. Bră­tia­nu: „Tactica lui a fost excelentă. Dacă ar fi fost tran­sigent, pierdeam prestigiul ca țară și nu îi adu­ceam pe aliați acolo, încât acum sunt implicați să discute cu noi”. Lui Vaida-Voevod îi datorăm recu­noașterea apartenenței Basarabiei la România, pe care a negociat-o personal cu premierul francez Geor­ge Clemenceau. Mare jurnalist, Vaida-Voevod a reușit, cu multă abilitate, să transforme presa eu­ro­­peană dintr-o adversară a cauzei României, într-un aliat al ei. Când a simțit că pozițiile Româ­niei sunt subminate de masoneria europeană, unde țara noas­tră nu avea nicio influență, Alexandru Vaida-Voe­vod nu a ezitat să se înscrie într-o lojă importantă, ca să echilibreze pozițiile adversarilor noștri.

ELENA VĂCĂRESCU

Cu dragoste, despre România

Delegația României a folosit cu mult succes în acțiunile sale de propa­gandă, gândite de Ale­xan­dru Vaida-Voevod, personalitățile culturale aflate în capitala Franței. Exilată la Paris, după lo­godna eșuată cu Prin­ci­pele Ferdinand, Elena Văcărescu, fosta domni­șoară de onoare a Regi­nei Elisabeta, era deja în 1919 o personalitate de marcă a culturii franceze. S-a folosit de poziția ei pentru a susține conferințe de mare audiență, cu scopul de a face cunos­cută România, Ardealul în special, în cer­curile culturale franceze. „Te rog trimite-mi o fotografie bună a statuii lui Matia din Cluj, a porții lui Carol din Bălgrad și a bisericii din Densuș, eventual și a altor monumente istorice. Domnișoara Elena Văcărescu va ținea câteva conferințe cu proiecțiuni. E cea mai admirabilă confe­rențiară! Pot susține că mai perfecte conferințe ca ale ei nu mi-a fost dat să aud. Un stil, o limbă și o predare la înăl­țimea clasică”, îi scrie Alexandru Vaida-Voevod lui Iuliu Maniu. Un ajutor deo­sebit le-a fost oferit reprezentanților României de poetul Ion Pillat, unul dintre traducătorii în limba franceză ai documentelor prezentate de delegația țării noastre.

REGINA MARIA

Arma secretă a României

Chiar dacă poziția nu îi permitea implicarea oficială în negocierile de la Paris purtate de „bărba­ții de stat” din întreaga lume, Regina Maria avea să fie „arma secretă” a României. Sfătuit de ambasa­dorul Franței la București, Regele Ferdinand o trimite pe Maria la Paris, sub pretextul unei vizite la fiul său, Principele Nicolae, elev, pe atunci, la un colegiu din Londra. Apariția impetuoasă a Mariei la Paris, cu steagul României fluturând la intrarea faimosului Hotel Ritz, din Place Ven­dome, provoacă senzație în Franța. Un detașament special al jandarmeriei, îmbrăcat în uniformă de gală, asigură paza și protecția suveranei, iar francezii se strâng cu miile pe străzi pentru a o zări, măcar o clipă, pe cea mai frumoasă și ele­gantă regină a Europei. Dar adevărata misiune a Mariei nu o reprezentau serile de teatru și operă, așa cum credeau parizienii, ci întrevederea progra­mată cu premierul francez Georges Clemenceau, supranumit „Tigrul”, pentru duritatea sa.

– Vorbiți-mi despre revendicările țării dum­nea­voastră, i-a spus Cle­menceau, în­tr-un mo­ment când dis­cuțiile porniseră să se aprin­dă.

– Transilvania pâ­nă la Tisa și tot Ba­natul, i-a răspuns, tăios, Regina Maria.

– Dar, Doamnă, cereți partea leului!

– De aceea, dom­nule prim-ministru, Leoaica i se adresează vărului ei, „Tigrul”…

„O Regină ca a dumneavoastră tre­buie primită numai cu onoruri militare, co­man­date de un mareșal în persoană”, îi spune Cle­menceau ambasadorului român la Paris, după întâl­nire. Regina Maria face impresie și la întâlnirea cu pre­șe­dintele Raymond Poincaré, după care presa fran­ceză explodează de entuziasm. Maria e rugată să primească ziariştii occidentali oricât de des îi stătea în putinţă, astfel că salonul de la Ritz se transformă în sală de presă.

„Am fost la Conferința de Pace de la Paris și le-am spus: «Fiecare țară are nevoie de o față. Deci, când vă adunați cu toții pentru deliberări, vreau ca România să aibă o față. Sunt aici să fiu acea față, să fac din România ceva mai personal decât statistici și hărți»”, scrie, peste ani, în jur­nalul ei, Regina Maria.